Romanian Times | Septembrie 2025

Rubrică realizată de Marcel Urs ROMANIANTIMES.COM (continuare din numărul trecut) Kihanga Era ultima zi în Africa. Trebuia să mai ajungem într-un cătun undeva la o oră nord-vest de capitală. Majoritatea populației din această zonă era musulmană. Am plecat după ce am rezolvat niște treburi prin capitală. Am trecut destul de repede de periferia orașului. Drumu era asfaltat dar era presărat din când în când de câte o groapă, așa ca să nu uităm de drumurile din … România. Pe drum am întâlnit mulțime de bicicliști care cărau ca niște cărăuși tot felul de lucruri pe bicicletele lor, dar majoritatea cărau niște snopi enormi de un fel de iarbă verde înaltă cam de un metru, metru jumate. Nu știu de unde o tăiau, unde o cărau sau ce făceau cu ea dar snopu era imens, aproape că era mai mare decât bicicleta cu tot cu biciclist. A trecut și pe lângă un loc unde erau o mulțime de astfel de bicicliști încărcați cu snopi de iarbă. Cred că era un loc central de comercializare a ierbii și își așteptau clienții. O ZI ÎN INIMAAFRICII (8) Drumul șerpuia agale spre vest. Goneam de o vreme bună printre bicicliști și pietoni care circulau nestingheriți pe suprafața asfaltată a drumului ca pe un bulevard. La un moment dat, drumul trecea printr-un cimitir. Mi-am dat seama că majoritatea morților de aici au fost musulmani, judecând după pietrele destul de înalte și albe de la căpătâiul mormintelor. Nu erau cruci ca la creștinii din Europa sau din altă parte a lumii. Richard mi-a confirmat că acesta era într-adevăr un cimitir musulman. “Pe aici se omorau teroriștii cu doar câțiva ani în urmă. Veneau aici în drum prin cimitir și se împușcau. Foloseau pietrele mormintelor ca scut de apărare.” - îmi spunea Cornel cu un ton de expert ca și când el s-ar fi născut aici. “Se luptau pe viață și pe moarte, apoi se retrăgeau ca niște năluci printre tufișurile de bananieri. Am ascultat cu atenție la acest detaliu. Parcă aerul de afară mirosea și acum a sânge și a moarte. Dacă pietrele din mormite puteau vorbi, ne puteau spune o grămadă de lucruri înfiorătoare. Cimitirul a fost destul de mare. Am condus câțiva kilometri buni prin cimitir, apoi am lăsat cimitirul în urmă. Nu a trecut mult și a trebuit să o luăm la dreapta pe un drum de lut bătătorit. În intersecție, sub un copac destul de mare (nu știu ce fel de copac era, dar avea o tulpină destul de mare și ramurile se înălțau răsfirate în sus oferind o umbră destul de deasă și un loc de odihnă destul de bun pentru un fel de păsări negre ca un fel de grauri), doi soldați cu kalashnikoave patrulau intersecția. Armele le aveau pe umăr, la îndemână în caz că trebuiau să le folosească. Ne-au privit suspicioși când am încetinit pentru a vira la dreapta. “Ce caută soldații ăștia aici?” l-am întrebat curios pe Richard care era pe bancheta din spate. “Cam cu vreo doi ani în urmă, teroriștii din zonă au oprit un microbuz cu 16 misionari. I-au oprit, i-a scos pe toți afară din autovehicul, i-au dezbrăcat, i-au băgat pe toți înapoi în microbuz, apoi i-au încuiat înlăuntru, au aruncat benzină pe ei și le-a dat foc.Au ars toți.”Am rămas fără grai pentru o vreme în timp ce autovehicolul nostru înainta greoi pe drumul bătătorit și brăzdat de făgașe, zgâțâindu-ne din toate încheieturile. Era un drum rău și nici autovehiculul nostru nu era mai bun. Nu avea suspensie aproape de loc. Cred că avea telescoapele originale din fabrică de … 26 de ani în urmă, de când a fost fabricat. Auzeam doar motorul diesel torcând agale, aproape la relantiu, pentru că prea tare nu puteam conduce pe drumul denivelat de pământ roșiatic. Deodată, parcă ceva mi-a atras atenția să mă uit înapoi. Când îmi întorc capu, un fum al albu poluant ieșea după ca după o rachetă spațială gata de decolare. “Doamne Dumnezeule!”-amexclamat instinctual.Aproape înacelași moment s-au uitat în spate și Cornel și Richard, speriați de strigătul meu. “Schimbă în viteza a doua (D2 este viteza a doua la autovehiculele cu cutie automată)” - i-am spus oarecum panicat unchiului meu care conducea liniștit cu o calmitate pe care numai el poate să o aibă în aceste situații. “Sunt duhuri demonice care încearcă să ne oprească să ajungem la destinație. Demonii au putere asupra materiei dar nu și asupra noastră” - răspunde Cornel calm în timp ce schimba în viteza a doua.“ Însă fumul continua să curgă după noi cu aceeași persistență lăsând după noi un nor alb amintindu-mi de noru care îi călăuzea pe israeliți prin deșert în timpul zilei în drumul lor spre țara Canaan. M-am gândit că am încurcat-o: autovehiculul defect în mijlocu la “nu-știu-unde”. Ne continuam drumu tăcuți urmăriți de fumu gros. Ne apropiam de un cătun. Începeam să întâlnim mai multe persoane și colibele au început și ele să fie mai dese. Bărbații și unii copii purtau tunici albe pe cap, semn că erau musulmani devotați. Cum înaintam, se înmulțeau și oamenii. Copii, bărbați, femei se uitau la noi ca la o navă spațială venită de pe altă planetă. “Muzungu! Muzungu” - se încumetau unii bărbați și copii care realizau destul de repede că suntem albi. Ne apropiam de vatra cătunului. Gândeai că a avut loc o rupere de nori dar în loc de stropi de ploaie, a plouat cu oameni. Erau așa de mulți… Mă uitam în spate. Fumu parcă era mai gros. Înaintea noastră erau o mulțime de oameni. Se uitau toți înspre noi. “E gata de noi”- m-am gândit. La fel ca și cu câteva zile înainte, nici oamenii de aici nu se prea deranjau să ne facă loc să treacă. Câteva gânduri fugare mi-a străbătut mintea: dacă luptătorii aceștia obișnuiți așa de bine cu moartea și războiu și devotați credinței lor, ne opresc și nu ne lasă să trecem? dacă se oprește autovehicolul? Dacă … A trebuit să ne apropiem foarte mult de grosul mulțimii ca aceștia să ne facă loc să trecem, de parcă aceștia erau oarecum mișcați de saluturile “Imana Izaghire” pe care unchiul meu le “arunca” cu un zâmbet de la volan cu geamul lăsat în jos persoanele pe lângă care treceam foarte aproape că aproape îi atingeam cu caroseria autovehicului. Oamenii se uitau la noi cu priviri dârze, curioase. Auzeam o grămadă de “Muzungu!Muzungu!”deprinmulțime.Unii eraumai îndrăzneți și strigau mai tare cu o oarecare mândrie. M-am uitat înapoi. O învălmășeală de oameni, fum și praf se pierdea în urma noastră. După câțiva kilometri buni, am ajuns la destinație. Ne-au întâmpinat o mulțime de copiii și câțiva adulți. Unul dintre adulți, era pastorul de aici. Erau așa de bucuroși să ne vadă. Unii dintre adulți lucrau la o colibă improvizată pentru a o folosi ca biserică. O făceau tot din chirpici ca să se potrivească cu celelalte locuințe din jur. Prima dată au făcut un schelet pe care au pus un acoperiș din tablă și apoi au făcut zidurile din chirpici. Cu câteva luni în urmă, vântul le-a distrus structura bisericii în care se adunau. Unchiul meu le-a spus să se roage ca Dumnezeu să îi ajute să construiască o biserică. Au construit fundația prin credință. Noi am ajuns acolo ca să plătim pentru terenul unde se va construi biserica. Este singura grupare creștină din această zonă. Nu era nici o biserică aici, iar aceasta a luat ființă în urmă cu doar câțiva ani. VAURMA