Romanian Times | Noiembrie 2025

CULTURĂ 6 ROMANIANTIMES Slavomir Almăjan Trebuie să existe undeva, îmi spuneam, un loc, un principiu, o idée, ceva care să lege numele lucrurilor și întruparea lor, în ceva mai mult decât o sumă de entități, un ceva unic inexpicabil, poate, ceva care să lege sunetul, culoarea, miresmele și forma. De fapt îmi place să cred că toate acestea pot coexista pâna la a împărți aceeași respirație. Merg și mai departe în a crede că de fapt această inefabilă realitate a frumosului există, ba mai mult: există pentru noi! Trebuie doar ca neliniștea și nesomnul căutătorului acesteia s-o dezvelească… Poetul se rezumă deseori la a “crea” o realitate, de a-i da suflare prin infuzie de spirit, prin așezarea diferită a lucrurilor, dacă vreți, prin răsturnarea ordinii firești. Este, așa cum am menționat într-una din scrierile mele prece-dente, starea de conflict dintre om și creație, care duce pe poet până la punctul de a crede că el este dator s-o aco-pere cu propriile lui neliniști. “Voi creați o altă lume pe-astă lume de nevoi” striga Eminescu în “Epigonii”. Idealis-tul din mine, crede că ceea ce noi percepem ca realitate, există dincolo de limitele acesteia într- un perpetuu tumult de taine perceptibil doar prin capacitatea noastră de a ne risipi într-o divină îmbrățișare cu ea. Săpătorul de fântâni este în căutare a ceva care îi este știut. Da, el poate fi surpins de procesul căutării, dar izbânda lui duce la potolirea setei. Poetul, pe de altă parte , caută ceva care să-l mire. Procesul căutării este istovitor dar izbânda duce la stârnirea setei. Atât de adâncă și de nepotolit este setea lui pe cât de imens este toren-tul de taine stârnit de căutarea lui… De fapt ineditul modului de a privi al poetului, genialitatea lui, sunt deseori Poetul, dincolo de el însuși… catalogate drept abormalități. Isnpirația a fost deseori comparată cu o anume stare de schizofrenie, ba chiar și clasificată ca atare… Ceea ce mă urnește în a scrie gândurile acestea nu este nevoia mea de a filosofa ci nevoia de regăsire! De ce scriu ceea ce scriu? De ce sunt leneș deseori în a scrie, și de ce mă simt vinovat când nu scriu? De ce mocnește întruna în sufletul poetului strigătul care ar putea surzi universul, și de ce aeastă mocnire nu se traduce în flacără, de ce suspinul lăuntric nu devine plâns? De ce atâtea neîmpliniri într-o infinitate de posibilități? De ce albul hârtiei există în același timp ca oază de popas cât și ca pelerinaj istovitor printr-o pustie fără de sfârșit? De ce simte poetul și plăcerea și chinul de-a lungul aceleiași respirații? Când moare poetul, de ce moare ca și cum ar muri cu toate morțile deodată? De ce este poetul credincios iluziei dar și părtaș de-o viață cu realitatea? El adună din respect pentru sufletul semenului, lacrimile neplânse. El ascultă din respect pentru creație susurul, foșnetul, strigătul păsării de noapte, boncăluitul cerbului într-o pădure care nu există încă. El adună de dragul inimii îndurerate despărțirea neplânsă, dragostea neîmplinită, dor după ceva ce n-are încă nume… De ce, mă întreb, de ce? Poate că el însuși există dincolo de el însuși. Poate că el este corabia naufragiată dar și locul naufragiului în același timp. Un poet, un prieten al sufletului meu scria: “Dacă zic: “nu voi pomeni de El și nu voi mai vorbi în numele Lui”! iată că inima mea este ca un foc mistuitor, închis în oasele mele. Caut să-l opresc, dar nu pot.” (Ieremia 20:9). El purta un strigăt, un strigăt care nu era al lui, și simțea durerea unui popor care nici nu știa că este în du-reri. Plângerile lui erau plângeri ce trebuiau plânse de altcineva. El a fost mai mult locul plânsului decât plânsul însuși… Nu cred că în neștiință de acest fapt a strigat Goga: “Nu oful meu, de-a pururi pradă/ ursitei maștere și rele/ ci jalea unei lumi, Părinte,/ să plângă-n lacrimile mele!” Poetul Nichita Stănescu sublinia natura altruistă a poetului astfel: “Poetul, ca și soldatul, nu are viață per-sonală!” Deci cum? Cum aș putea pune în ecuație existența și menirea poetului? Cum aș putea țintui umbra într-un loc? Poetul este idea de libertate robit de lanțul tânjirii CODUL IUBIRII ÎN MATRICE PAGUBOASĂ In cultura de astazi, ospitalitatea, prietenia si caldura relationala sunt calitati ce influenteaza decisiv grupul celor apropiati. Avand in vedere importanta pe care Domnul nostru o acorda poruncii de a-ti iubi aproapele (Matei 22:36–40; Marcu 12:28–33; cf. Matei 7:12; Luca 10:25–28), nu e de mirare sa vezi generatii de crestini valorificand acest indemn, cautand sa-l implineasca invarii situatii. Lucrul acesta este bun atat timp cat intelegem ce ni se cere (si ce nu ni se cere). Din pacate exista si modalitati diferite in care porunca iubirii aproapelui este interpretata si aplicata gresit. Prima situatie gresita apare atunci cand cineva transforma aceasta porunca intr-un ciocan pentru a lovi constiintele crestinilor, fortandu-i sa se supuna in chestiuni pe care Domnul nu le-a cerut explicit. Nu este o problema noua, iar cel mai recent exemplu de manipulare si intrasigenta dogmatica este acela potrivit caruia crestinii care s-au opus restrictiilor arbitrare impuse de guvern in timpul lockdown-urilor Covid sau care au refuzat sa se vaccineze impotriva Covid ar fi esuat de fapt sa-si iubeasca aproapele. Cred ca ne permitem acum sa fim sinceri si vocali: dovezile acumulate continua sa justifice curajul si prudenta celor care au refuzat sa fie purtati de orice vant al spiritului vremii.Ar fi de dorit ca cei care au folosit public argumentul „iubirii aproapelui” in acest mod sa isi ceara iertare printr-o simpla declaratie: „Am gresit. Imi pare rau. Nu ai esuat sa-ti iubesti aproapele.” O alta situatie periculoasa in directia abuzarii iubirii aproapelui se poate gasi in despre tendinta crescanda a multor crestini din Occident de a redefini a doua mare porunca. Acesti crestini progresisiti sustin ca atunci cand Christos a spus „Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti”, El ar fi vrut, de fapt, sa spuna: „Asigura-te ca aproapele tau se simte iubit de tine.” Diferenta dintre aceste doua afirmatii poate fi o chestiune de viata si de moarte — chiar de viata vesnica. Protagoras filosoful gresc dinaintea lui Socrate, a fost primul care a spus „Omul este masura tuturor lucrurilor”. Ei bine se pare ca postmodernii de langa noi sunt cei care au intrupat aceasta idee la perfectiune. Occidentul de astazi este locul in care oamenii nu doar ca se simt liberi sa stabileasca ce este adevarat pentru ei insisi, ci si presupun ca fiecare isi construieste propria realitate dupa dorintele sale. Din acest motiv, Francis Schaeffer a simtit nevoia sa vorbeasca despre „adevarul adevarat” — un pleonasm in orice epoca anterioara. El a prevazut ca va veni o zi — si iata, acea zi este acum—cand oamenii vor vorbi despre „adevarul meu” si „adevarul tau”, ca si cum astfel de expresii ar putea transa orice disputa despre realitate. Recent, un doctorand de la Harvard a opinat ca „2 + 2 = 4” poate fi adevarat pentru unii, dar „2 + 2 = 5” poate fi adevarat pentru altii. Aceasta este, desigur, calea nebuniei. Multi crestini bine intentionati nu au inteles cat de profund ethosul postmodern a patruns in intelegerea poruncii christice „Iubeste-ti aproapele”. In epoca noastra hipersubiectiva, porunca este golita de orice continut obiectiv. Rezultatul este ca unii nici macar nu pot concepe o situatie in care un crestin sa isi iubeasca aproapele conform standardelor lui Dumnezeu, iar acel aproape sa nu se simta iubit conform propriilor sale sentimente. Uneori adevarul este dur si trebuie lasat asa chiar cu riscul de a fi admonestat de unii ca „n-ai spus adevarul in dragoste” (Efeseni 4:15). Pe firul logic ai putea sa te intrebi „Cine decide daca adevarul a fost spus cu dragoste?” iar butada postcrestina va prezenta un raspuns in genul : „Totul depinde de faptul daca persoana careia ii vorbim se simte iubita dupa ce i-am spus adevarul.” Cei care gandesc astfel au cazut prada minciunii potrivit careia sentimentele ranite sunt dovada ca n-ai reusit sa-ti iubesti aproapele. Dar daca ar fi asa, L-am face si pe Christos pacatos! Cuvintele Lui au fost adesea prost primite de unii dintre cei care L-au ascultat. El n-a fost rastignit pentru ca era prea bland, ci pentru ca a spus si a facut lucruri care au provocat dispretul si disperarea unor oameni — si totusi, in toate acestea, El a ramas „fara pacat” (Evrei 4:15; cf. 1 Petru 2:22; 1 Ioan 3:5). Nu putem transforma porunca „Iubeste-ti aproapele” in „Uraste-ti aproapele.” Ideea ca trebuie sa facem aproapele sa „se simta iubit” este o forma de relativism imbracat in haine crestine, un sentimentalism care pastreaza doar forma evlaviei, dar ii neaga puterea reala. Mai mult, muta standardul iubirii din mainile Creatorului in mainile celor care sunt indepartati de El (Iacov 4:4). Daca sentimentele devin standardul, atunci nu mai exista standarde si nici limite. In lumea noastra de substanta occidentala aceasta abordare a degenerat deja intr-o cultura a nemultumirii perpetue. Astazi, indiferent cat deblandai explicaperspectivabiblicaasupragenului sausexualitatii, vei fi etichetat drept „uracios”, “xenofob”, “retrograd”, “nazist”, etc. Vei fi considerat ne-iubitor si vei rani sentimente — chiar daca spui adevarul cu iubire. Crestinii condusi de sentimente devin astfel tinte usoare pentru manipulare, transformand porunca iubirii aproapelui intr-un cec in alb pentru situatii in care li se spune: „Daca iti pasa de saraci, vei vota pentru acest candidat” (fara sa conteze efectele distrugatoare ale politicilor lor). „Dacama iubesti, vei folosi pronumelemelepreferate” (fara sa contezeporuncile lui Dumnezeu). Cand omul devine masura tuturor lucrurilor, adevarul ramane mereu prea mic. In acest context incantarea Divaolului este maxima intrucat daca nu poate sterge porunca lui Christos, se multumeste sa faca oamenii sa creada ca judecatorii finali ai ascultarii lor sunt tocmai cei mai nepregatiti sa o inteleaga. Intr-o inversare demonica, omul lumesc spune: „Daca ma iubesti cu adevarat, imi vei respecta poruncile.” (continuare in pagina 9) (continuare in pagina 9)