Romanian Times | Mai 2026

CULTURĂ 6 ROMANIANTIMES Slavomir Almăjan Suntmulți întrecei trecuți, înmareparteneștiuți demajoritatea dintre noi, care au lăsat locuri goale în urma lor, al căror glas nu s-a auzit și a căror urmă a fost doar așa, o urmă pe nisip dispărută sub primul val… Amuri cu cântecul încâ înlăuntrul nu este o perspectivă atât de rară precum ar părea. O, cât de dureros de comună este! Realitatea care stă în miezul acestei afirmații a devenit de la o vreme încoace prilejul unei profunde întristări pentru sufletul meu, atât de profundă încât m-am hotărât s-o expun prin aceste gânduri. Trâim în miezul rostirii divine și totuși morți față de aceasta prin nefericita robie infiltrată in miezul ființei noastre prin alterarea capacitații noastre de a percepe realitatea prin prisma absolutului. Ca niște insule într-un pustiu de ape unde nimeni nu se interpune in calea vreunui naufragiu, există acei cavaleri ai visului plimbând plinătatea vreunui cântec in promenadele durerii nașterii acolo unde nașterea nu s-a intâmplat niciodată. Universul s-ar cutremura de intensitatea cântărilor oprite la poarta buzelor, urechile lumii ar surzi de unicitatea sunetelor pentru care nu s-a găsit încă un corespondent terestru. Vreau să spun ca vremea, în curgerea ei a devenit un șir nesfârșit de prilejuri pierdute, de clipe unice pietrificate în uitarea a ceva ce nu s-a petrecut niciodată. Aparent, și cu asta sunt de accord chiar și fizicienii din școala lui Neils Bohr, un lucru în sine nu există, deci nu face parte din existență atunci cănd nimeni nu este conștient de el. Un filosof, mai aproape de vremurile noastre afirma: “Cuget, deci exist.” Hmm… Haideți să încercăm să împăcăm asta cu ceea ce pionierii fizicii cuantice credeau! Ca ființă rațională am dreptul să afirm că exist dar dacă nimeni nu mă vede și nu aude afirmația mea ce se întâmplă? Mai exist? Aici se încurcă mințile, strălucitoare de altfel, în procesul cunoașterii și explicării existenței. Lucrurile, entitățile, rostite sau nerostite, percepute sau nepercepute, există! Manifestarea lor în realmul nostrum este cu totul altceva. În partea noastră a relatiei om-Dumnezeu noi suntem revelatorii a ceea ce Dumnezeu a întreprins prin creație. Ceea ce unii numesc “limbă a inimii”, arta, este un salt în revelare, a înțelepciunii infinite ale lui Dumnezeu materializate în creație. Noi, artistii, nu creăm ci revelăm! Creația aparține unui realm mult mai înalt. Idealiștii antici credeau că toate lucrurile pe care Cântecul întrerupt (1) le puteam vedea, pipăi, simți sunt de fapt umpleri ale unor “forme” pre-existente. Forma lui David a existat înainde ca dalta sculptorului să atingă piatra. Nichita Stănescu spunea că a “văzut ideile”… Ce cred eu? Ei bine, mă bucur că mă pot sprijini, în meditațiile mele de ce mai înaltă și cea mai adâncă dintre revelații: “La început a fost Cuvântul…” În procesul de numire a lucrurilor, cumva, cuvântul rostit de Adam în privința lucrului numit a fost o sinteză a formei, a culorii, a atributelor doar în parte fizice ale lucrului creat. Și Dumnezeu a fost de accord! Lucrul acesta mă face să cred ca de fapt cuvântul rostit de Adam în acest proces trece dincolo de dimensiunea materială a lucrului numit, undeva în sursa lui divină unde amprenta creatorului este mult mai vizibilă. Cineva a numit poezia drept “stare de har” sau un “punct de gratie”. Ioan Chichere, unul din meteorii poeziei post ceausiste, pe care am avut bucuria si tristețea sa-l cunosc îndeaproape obișnuia sa ne spună, printre sughițe, că poezia se întâmplă acolo unde conștientul se întâlnește cu subconștientul. Hmm… Cât de aproape de ceea ce eu însumi cred! Coștientul precum emoțiile și voința ține de suflet deci este omenesc, subconștientul precum intuiția și credința ține de spirit deci este Dumnezeiesc. Dumnezeu, editorul suprem al numirilor pronunțate de Adam nu a gasit nimic de corectat și a acceptat aceste numiri asa cum au ieșit de pe buzele lui Adam. Acest fapt ma face să cred că actul lui Adam a fost nu o lucrare ci mai degrabă o conlucrare. Ambalajul cuvintelor a fost sufficient pentru realmul terestru in care urma sa traiască și să moară Adam. Ambalajul, deci forma audibilă sau scrisa a cuvântului nu erau cuvântul în sine ci doar niște revelări ale cuvântului, ale esenței divine ale creației. Dumnezeu a creat toate lucrurile prin rostire deci prin Cuvânt. De ce atunci, trebuiaAdam să numească lucrurile încă odată? Oh, da, mintea lui Adam a fost un mediu de rezonanță pentru ca ceea ce a creat Dumnezeu să fie pământește perceptibil. Trebuia mai întâi caAdam să audă ceea ce omenește nu putea fi auzit. După cădere, procesul în care a fost prins Adam a fost dintr-o dată întrerupt. De ce? Spiritul lui a murit deci starea de har nu mai exista. De atunci, o neliniște mare cât toate pierderile suferite de om prin cădere s-a cuibărit undeva în adâncul ființei omenești care a rezultat într-o neîntreruptă căutare a ceva nedefinit în termini pământești… Pe aripile inefabilului omul și-a strigat deseori disperarea sau aparenta împlinire prin cântec, prin dans, prin angajarea cuvântului în travaliul poeziei, prin transfigurarea sunetului și a culorii până la granițele sublimului. Într-un fel aceasta este o continuare a procesului de numire a lucrurilor create de Dumnezeu întrerupte de Adam prin cădere. Doar că, lipsit de prezența divină de care se bucura Adam, intuiția a produs transfigurare, un fel de imagine distorsionată a lucrurilor așa cum au fost rostite în creație. Nu-i așa că, în acest process omul devine sare și lumină? Nu poți căuta sublimul fără ca neliniștea creată prin căderea în păcat să te urmărească… Privesc locul gol de pe banca bisericii unde obișnuia să șadă cineva care nu mai este. Sunt mulți între cei trecuți, în mare parte neștiuți de majoritatea dintre noi, care au lăsat locuri goale în urma lor, al căror glas nu s-a auzit și a căror urmă a fost doar așa, TEOLOGIAFIRULUI DE IARBA Primavara aceasta am muncit mai mult decat de obicei la pregatirea unui mic teren de joaca pentru nepoti. A trebuit sa curat locul de tufisuri, radacini si buruieni adunate in timp, iar la final am semanat iarba. In tot acest proces am realizat cat de usor ne obisnuim cu frumusetea din jur pana-n punctul in care incetam sa o mai vedem cu adevarat. Acum mai bine de douazeci de ani, cand am ajuns in Canada din „Bucurestiul de beton”, eram fascinat de verdele Vancouver-ului, de vegetatia bogata si de explozia de culoare pe care natura o afisa pretutindeni. Totul parea viu. Totul parea o binecuvantare. Dar, treptat, m-am obisnuit cu acest peisaj si fara sa-mi dau seama am inceput sa-l privesc ca pe ceva banal. Asa se intampla si in viata. Exista daruri atat de prezente in jurul nostru incat incetam sa le mai pretuim. Lucruri simple, obisnuite, care poarta in ele adevaruri profunde, dar pe care graba zilnica ni le ascunde. Firul de iarba este unul dintre ele. Ma regasesc tot mai mult intr-o generatie „de mijloc” — o generatie-punte. O generatie care a incercat sa-si ridice copiii spre locuri si oportunitati pe care noi nici nu ni le imaginam in copilarie. Astfel am ajuns sa traim intre doua lumi foarte diferite. Cand imi privesc copiii, vad vieti ancorate complet in prezent. Inimile lor sunt deschise, intrebarile lor sincere, iar emotiile lor se schimba odata cu fiecare experienta noua. Ei traiesc clipa cu intensitate si autenticitate. Cand ii ascult pe parintii mei sau pe fratii mai mari, aud altceva: vocea drumului lung. Vorbele lor sunt modelate de ani, de pierderi si biruinte, de incercari si amintiri. Ei vorbesc din experienta, purtand lectii care nu au fost usor de invatat. Iar eu ma vad stand intre aceste doua lumi. Am devenit, fara sa-mi propun, un traducator intre generatii. Incerc sa transform povestile parintilor mei intr-un limbaj pe care copiii mei sa-l poata intelege si simti.Apoi iau intrebarile si framantarile copiilor mei si incerc sa le exprim cu rabdare si claritate pentru cei mai in varsta. Ma misc intre generatii, purtand sensuri peste distante pe care nu eu le-am creat, dar pe care trebuie sa le traversez. Uneori simt greutatea acestui loc. Exista momente in care incerc sa ofer copiilor mei ceea ce eu insumi nu am primit niciodata. Alteori, ascultandu-mi parintii, simt durerea lucrurilor care au lipsit in propria mea copilarie. A purta in inima doua generatii in acelasi timp poate deveni obositor intr-un mod pe care nu l-am anticipat. Si totusi… tocmai aici descopar ceva din profunzimea vietii. Pentru ca acest spatiu dintre generatii vorbeste despre ceva mai mare decat familia. Vorbeste despre timp. Despre fragilitate. Despre felul in care totul infloreste si apoi se trece, asemenea firului de iarba. Dupa cateva zile de munca si irigare atenta, iarba de pe terenul pregatit pentru nepoti a inceput sa rasara. Verdele aparea pretutindeni. Dar, odata cu el, au aparut si buruienile. Unele chiar frumoase, cu flori mici si delicate, dar care sufocau iarba abia insamantata. M-am intrebat atunci: de ce lucrurile frumoase si fragile sunt atat de usor sufocate, in timp ce buruienile cresc aproape fara efort? Mi-am amintit de povestea unei femei care avea un papagal ce cita Scriptura. Dorind sa ajute pe cineva, a pus pasarea ei langa un alt papagal care vorbea urat si injura, sperand ca influenta buna il va schimba pe celalalt. Dar s-a intamplat exact invers. De ce? Pentru ca traim intr-o lume cazuta. Iar buruienile fac parte din aceasta realitate. Scriptura ne spune ca odata cu pacatul au venit si spinii, si truda, si durerea. Ceea ce era frumos si armonios inainte de cadere a devenit fragil intr-o lume rupta de Dumnezeu. Dar buruienile s-au adaptat perfect. Ele cresc repede. Se raspandesc usor. Prospera aproape oriunde. La fel se intampla si pe taram spiritual. Isus spune ca grijile, tentatiile si valorile acestei lumi pot sufoca adevarul luiDumnezeu asemenea spinilor care sufoca samanta buna. Si principiul acesta il vedem peste tot: in relatii, in cultura, in familie si chiar in propria inima. Cu toate acestea, fiecare fir de iarba continua sa vorbeasca despre Dumnezeu. Fiecare fir este o marturie tacuta a Creatorului. O mica doxologie verde ridicata spre cer. Iarba nu doar exista; ea isi implineste chemarea fara zgomot. Radacinile ei nevazute (continuare in pagina 22) (continuare in pagina 22)