Romanian Times | Iulie 2026

CULTURĂ 6 ROMANIANTIMES Slavomir Almăjan “Răni ducem - izvoare deschise subt haină. Sporim nesfârsirea c-un cântec, c-o taină.” (Lucian Blaga–Cântăreți bolnavi) “Libertatea de expresie” este un termen nou, mult prea des vehiculat în adunarile noastre si este mai ales folosit în a explica sau scuza anumite forme de ‘închinare” precum dansul, fâlfăirea steagurilor imbinată cu dansul, “râsul sfânt”, și altele... Și dacă analizezi finalitatea, scopul sau necesitatea acestor forme, ajungi la concluzia că acestea nu sunt altceva decât forme, fără o utilitate practică sau aplicatie spirituală. “Creativitatea” s-a extins apoi la jocurile de lumini, artificii acustice și altele asemenea acestora. Și, bineînțeles, odată cu acceptarea lor în numele “libertății de expresie” ele au devenit “misiuni” sau “slujbe”... Ei bine, nu vreau să fiu vitriolic în această meditație întrucât nu cred că aici este vorba de atitudini malefice ci mai degrabă de consumare de efort în lucruri care nu zidesc deși poți zice că nici nu dărâmă. Ele tind să creeze un climat festiv în serviciile divine si sunt menite să “adauge” sau să “înbogățească” climatul închinării. Serviciile divine devin un scop în ele și pentru ele însele... Și astfel mă întorc la vechea mea durere sau rană, omul care trece dintre noi în dincolo și corzile inimii lui nu au fost auzite de nimeni... Desigur, obiectul închinării noastre nu suntem noi. Audiența noastră este Dumnezeu și prin El noi devenim obiectul de reper prin care lumea judecă ceea ce credem noi. Mireasma care trece de ușa bisericii, melodia cereasca, starea de grație a inimii ar trebui să fie ținta creativității noastre, ea ar trebui sa îndulcească apele amare ale circumstanțelor în care ne zbatem, și, nu rareori, ea orchestrează circumstanțele. Este mireasma lui Cristos ! Au fost cazuri când dușmăniile cele mai acerbe au fost uitate pentru o vreme când sunetul unui cântec comun, al unei colinde, au unit inimile în ambele părți, în prima linie a frontului. Nu rareori, pentru o vreme, inimile s-au înălțat deasupre celor mai crude circumstanțe poleind haosul peste care domnea ura cu lumina și sarea unui căntec care rezona cu cerul. Un proverb sârbesc spune ca “cine cântă Cântecul întrerupt (3) n-are gânduri rele”. De câte ori harfa lui David n-a potolit focul urii în care ardea Saul, de câte ori pacea cea mult tânjită de Saul cobora în compania cântecului? Ea, pacea adusă de harfa lui David, era ca stropul de apă în arșița iadului, stropul după care tânjea bogatul atunci cănd cerea ca degetul lui Lazăr să-i atingă buzele. Desigur, omul cu starea firească a inimii lui nu poate si nici nu vrea să să genereze sublimul ascenderii in mai presus de fire. Acolo și numai acolo, în dincolo de fire, starea de haos se reașează într-o ordine de neînțeles în care pacea sfidează ura si odihna există chiar în miezul celui mai chinuitor travaliu. Creativitatea umană, îndraznesc să afirm, în deplinul înțeles al cuvântului, coboară cerul, pentru o clipă măcar aici în realmul nostru al tânjirii după absolut. Deaceea cred că termenul de creativitate este puțin prea forțat atunci când vorbim despre adevărata artă. Artistul adevărat există doar în procesul traducerii divinului în limba inimii omenești sub puterea inspirației. Tot ce credem că am produs sau creat a existat dinainte. Solomon spunea, probabil sub imperiul unei supreme revelații că “nu este nimic nou sub soare”. Să ne imaginăm neliniștea sculptorului înfățișându-se cu un bloc inform de piatră... Acolo, în blocul inform de piatră există sau coexistă toate formele pe care inspirația unui artist le poate scoate la iveală. El, artistul, devine mediul prin care cerul atinge pământul cu boarea sublimului, cu adierea perfecțiunii. El, artistul, varsă lacrimi și sudori de sânge în agonia muririi față de sine devenind purtătorul stropului de răcoare pentru buzele arse în chinul desprinderii de nădejde, în chinul iadului... Ceea ce se naște acolo, în adâncul nepătruns al inimii are o sursă și o menire eternă. Ceea ce nu zidește dărâmă, iar arta pentru artă este un nonsens. Cristos este întruchiparea desăvârșirii și El însuși s-a așezat ca o pulbere de lumină peste cugetele celor ce-L caută. Mireasma Lui suntem noi și nu prin noi înșine ci prin ceea ce aducem în lume înspre potolirea furtunilor, vindecarea inimilor zdrobite, propovăduirea nădejdii, sublimul cântărilor, uitarea de sine și bucuria slujirii. Eu cred că Biserica este menită să fie, după cuvântul lui Cristos, sarea și lumina pământului. Deci frumusetea și înțelepciunea simbolizate prin lumină precum și bunul gust simbolizat prin sare își au sursa în Cristos. Voit sau nevoit atingem câteodată cerul și cântecul sau poezia se întrupează în adâncul cel mai de nepătruns al inimii... Doar o inimă atinsă de veșnicie le poate naște spre binecuvântarea tuturor celor înfrățiți cu durerea. Această inimă atinsă de veșnicie va înceta într-o zi să bată dar ceea ce s-a auzit dinlăuntrul ei va continua să trăiască. Avem compozitori profesioniști, scriitori profesioniști, avem mulți care își asumă hectare de cer prin educație universitară... De ce totuși avem atât de puțini ascultători unși care pot vedea diamantele în adâncul nămolului, care pot aduce la lumină și la auz comoara celui al cărui nume mic doar Dumnezeu îl știe. DIN NOU PRIN CAMPIASINEAR Fiecare epoca a Bisericii a fost definita de intrebarea teologica dominanta pe care a trebuit sa o infrunte. Cred ca intrebarea definitorie a secolului XXI nu va fi, in primul rand, nici christologica, nici soteriologica și nici macar antropologica. Va fi intrebarea despre conditia de creatura. Daca ai intreba care a fost cea mai importanta problema teologica a primului mileniu al creștinismului, cei mai multi ar raspunde fara ezitare: Cine este Isus Christos? Biserica primara a petrecut secole intregi confruntandu- se cu aceasta intrebare, nu ca intr-un simplu exercitiu intelectual, ci pentru ca de raspunsul ei depindea intreaga credinta. Cine este, in realitate, Cel caruia ne inchinam? Miza era christologia. Incepand insa cu perioada Reformei, centrul de greutate s-a mutat. Intrebarea dominanta nu a mai fost „Cine este Christos?”, ci „Cum este mantuit omul?”. Harul, credinta, faptele și indreptatirea au devenit temele marilor controverse teologice din ultimele cinci secole. Accentul s-a deplasat catre soteriologie – doctrina mantuirii. Astazi asistam la o noua schimbare de paradigma. Traim intr-o epoca preocupata obsesiv de intrebarea: Ce este omul? Aproape toate marile controverse contemporane graviteaza in jurul antropologiei teologice: identitateapersonala, trupul, libertatea, sexualitatea, conștiinta, demnitatea, rasa și relatia dintre biologie și persoana. Omare parte a culturii contemporane participa la o ampla dezbatere despre ce inseamna sa fii om, chiar daca nu conștientizeaza intotdeauna acest lucru. Pentru cea mai mare parte a istoriei creștine, limitele omului erau acceptate ca un fapt firesc al existentei. Omul se naștea finit și muritor. Inteligenta, trupul, durata vietii și locul sau in lume ii erau, in mare masura, date. Fiecare se intelegea, la un nivel fundamental, ca fiind o creatura dependenta și limitata. Aceste realitati nu reprezentau probleme de rezolvat, ci conditiile inevitabile in care se desfașura viata omeneasca. Astazi insa se petrece ceva fara precedent. Pentru prima data in istorie, omenirea dobandește puteri pe care generatiile anterioare le-ar fi atribuit doar zeilor: modificarea genomului, reproiectarea embrionilor, dezvoltarea unor sisteme care imita gandirea umana, posibilitatea prelungirii radicale a vietii și construirea unor realitati sintetice. Daca aceste tehnologii vor reuși sau nu sa implineasca promisiunile pe care le fac este, in fond, o chestiune secundara. Ceea ce conteaza este faptul ca ele schimba profund modul in care omul se intelege pe sine. Intrebarea fundamentala de altadata era: „Cine sunt eu?” Intrebarea care incepe sa domine epoca noastra este alta: „Cine vreau sa devin?” Iar in cele din urma apare o intrebare pe care generatiile trecute ar fi considerat-o de neconceput: „De ce ar trebui sa existe vreo limita?” Merita observat ca Hollywoodul exploreaza aceste intrebari de zeci de ani. In multe privinte, cineaștii au intuit schimbarile culturale cu mult inaintea majoritatii teologilor. In timp ceBiserica a adoptat adesea o pozitie reactiva, incercand sa formuleze raspunsuri dupa ce intrebarile remodelasera deja cultura, scenariștii și regizorii au practicat, fara sa o numeasca astfel, o veritabila teologie anticipativa. In intunericul salilor de cinema au fost formulate exact intrebarile pe care Biserica ar fi trebuit sa le adreseze in lumina Evangheliei. Creștinismul nu s-a opus niciodata tehnologiei ca atare. De-a lungul istoriei, Biserica a imbratișat cartea, universitatea, medicina și cercetarea știintifica—uneori cu intarziere, dar in cele din urma fara echivoc. Intrebarea decisiva a epocii noastre nu este, in primul rand, una tehnologica ci una profund teologica. Ce aspecte ale vietii umane reprezinta daruri care trebuie primite cu recunoștinta și ce aspecte constituie „materie prima” pe care omul este liber sa o remodeleze? Aceasta intrebare atinge fiecare dimensiune a existentei: imbatranirea, dizabilitatea, inteligenta, reproducerea, moartea și, in cele din urma, insași definitia naturii umane. Traditia creștina nu a fost niciodata nevoita sa raspunda unei provocari de o asemenea amploare. Sa luam ca exemplu inteligenta artificiala. Cea mai importanta intrebare teologica pe care o ridica AI-ul nu este daca va deveni vreodata conștient. In mare masura, aceasta este o distragere a atentiei. Intrebarea cu adevarat importanta este alta: ce ne dezvaluie inteligenta artificiala despre noi inșine? Timp de secole, oamenii au presupus ca unicitatea fiintei umane se intemeiaza pe inteligenta, ratiune, limbaj sau capacitatea de a rezolva probleme. Astazi insa, mașinile indeplinesc multe dintre aceste functii mai rapid și, adesea, mai eficient decat noi. Daca ele inteleg cu adevarat ceea ce fac sau doar simuleaza intelegerea este aproape secundar. Simplul fapt ca pot reproduce aceste capacitati intr-unmod atat de convingator ne obliga sa punem o intrebare mai profunda: a fost oare inteligenta fundamentul persoanei umane? Iar daca nu, atunci care este? (continuare in pagina 17) (continuare in pagina 22)