Romanian Times | Septembrie 2026

CULTURĂ 6 ROMANIANTIMES Slavomir Almăjan Exista o neliniste in noi, in fiecare din noi, o neliniste izvorata dintr-un adanc care ne apartine si pe care nu-l putem cuprinde indisperata aventura a autocunoasterii. Sentimental unei asteptari continue ne urmareste clipa de clipa dand vietilor noastre un iz de iminenta in dorinta noastra de a ne agata de viata. Zi de zi, mai nerabdatori si mai animati, pasii nostri ne duc la cutia postala de unde nadajduim sa primim ceva, o veste, un semnal care sa schimbe cursul a ceea ce cunoastem deja si nu ne satisface. Ridicam cu amotie receptorul si cercetam INBOX pentru acelasi motive… Febra “cercetarilor fara rost” ne cuprinde din ce in ce mai mult mintile. Exista in noi, in fiecare din noi, un simtamant de revolta, al neimpacarii cu clipa, sentiment pe care as incerca sa-l descifrez in randurile de fata. De unde vine? Cum este afectat omul nascut din nou, si de ce omul duhovnicesc are perspective cu mult dincolo de imperiul acestui simtamant? Gandul ma duce la Adam, in gradina Edenului, la Adam, creatura desavarsita a lui Dumnezeu. El a trait intr-un mediu desavarsit unde, toate lucrurile create au existat inspre desfaterea lui si, cu toate acestea acea neliniste, acea asteptare inexplicabila exista in el pentru ca la vederea Evei el exclama: “…in sfarsit…!”(Gen.23:3). Strigatul pare sa anunte sfarsitul unei lungi asteptari si triumful implinirii in acelasi timp. Desi armonia este o implinire in sine, o impreunare a doua entitati desavarsite, Adam si-a transmis “nelinistile” din generatie in generatie, din nepot in nepot pana in zilele noastre…De ce? De ce chiar si in desavarsirea Edenului exista acea neliniste a unei continue asteptari? Se pare ca armonia lui Adam si a Evei era doar samanta sau anuntarea unei divine armonii care urma sa fie dasavarsita undeva in departele unui viitor dureros de ravnit… Lipsea ceva in Eden desi toate lucrurile erau bune si erau asa pentru ca Dumnezeu le-a gasit bune. Cine stie ce era dincolo de Eden inainte de cadere? Ce era dincolo de teritoriul marginit de Tigru si Eufrat? Aceste sunt mai degraba intreabari retorice la care, poate, Semnal!!! vom gasi raspunsul in ziua intalnirii cu Mirele, daca in ziua aceea vom mai avea nevoie de un raspuns… Personal nu cred ca vom avea intrebari in ziua aceea. Nu cumva artele, prin tendinta lor de a transfigura realitatea, de a idealize relatia omului cu mediul in care traieste sunt o expresie a acelei nelinisti mostenite din Adam? Cineva l-a numit pe Eminescu “remuscarea dorului de absolut”. Dorul de absolut este dorul dupa o armonie suprema la care nimic nu poate fi adaugad, nimic nu mai poate fi ravnit, nimic nu mai poate fi stirbit…Daca intentia Creatorului a fost ca Edenul sa fie un asemenea spatiu atunci crearea Evei n-ar fi fost necesara si caderea omului si a ingerilor in pacat nu ar fi fost posibile. O, cat de adanci sunt gandurile lui Dumnezeu! Acum, cand ma las transportat pe fagasul acestei meditatii, simt suspinele negraite ale spiritului uman inaltandu-se disperate in agonia unei dureroase neimpliniri…Dealtfel toata firea geme si suspina. Artele insasi in roadele lor sunt un strigat care ne arata clar si raspicat ca nici macar imaginatia cea mai bogata si nici macar cel mai elevat dar creator nu vor putea cuprinde perfectiunea unei impacari depline, unei plinatati desavarsite pe care noi am numi-o absolutul. Nerabdarea cu care deschidem plicul, graba cu care ridicam receptorul, curiozitatea cu care deschidem usa la sunetul soneriei, toate acestea sunt, cred din toata inima, incrediente implantate in spiritul nostru sunt jarul mocnind sub cenusa in asteptarea brizei care sa readuca spiritul la viata. Si, vai, cat de paralizatoare pot fi vestile pe care uneori le primim! Dar vestea, marea veste pe care o asteptam si care intarzie sa vina va trebui, dupa asteptarile fiecaruia sa fie vestea unei adanci si definitive schimbari. Pentru cei alesi, aceasta este vestea buna a Evangheliei, vestea care vine sa impace pe om cu Creatorul sau. Din clipa in care spiritual revine la viata, structura “nelinistii” de care vorbeam se transforma profund, nu dispare ci devine o dorinta si o asteptare activa, generatoare de energie divina (numiti-o dragoste) pentru ca pasii umblarii noastre sa aibe un sens…Umbalarea dupa absolut devine cresterea in cunastinta lui Dumnezeu. Din asteptatori ai vestilor, noi devenim purtatorii vestii celei bune, aducatoare de impacare…Vestile “rele” nu ne mai sperie pentru ca imprejurarile in totalitatea lor lucreaza in noi “o greutate vesnica de slava”. Lumea noua si Edenul glorificat (fara prezenta sarpelui) vor deveni teritoriul desavarsirii, o armonie suprema la care nimic nu va putea fi adaugat si care nu va pute fi stirbit. Numai cautarea reciproca si armonizarea deplina a intentiilor noastre cu ale Creatorului nostru vor aduce acea mult ravnita impacare a tuturor lucrurilor in Isus Cristos in care locuieste toata plinatatea lui Dumnezeu. NU RENUNTAM Mediu socio-cultural atat inAmerica deNord cat si Europa a devenit profund decadent, nu pentru ca oamenii ar avea mai multe lucruri decat in trecut, ci pentru ca a pierdut tot mai mult raspunsul la intrebarea fundamentala: pentru ce traim? Am construit o societate in care confortul este tratat ca un drept, placerea ca un scop legitim al existentei, iar satisfactia personala ca definitie a libertatii. Avem mai multa tehnologie, mai multe forme de divertisment, mai multe posibilitati de consum, mai multe modalitati de comunicare și o libertate individuala fara precedent, dar toate acestea nu au produs in mod automat mai multa bucurie, mai multa stabilitate, relatii mai profunde sau un sens mai inalt al vietii. Aici se afla una dintre celemai importante definitii ale decadentei: o societate decadenta este o societate care iși consuma prezentul și iși sacrifica viitorul pentru satisfacerea dorintelor de moment. Ea incepe prin a transforma lucrurile bune in scopuri supreme și sfarșește prin a considera orice limita o forma de opresiune. Munca devine mijlocul prin care cumparam placere, familia devine o optiune printre multe altele, copiii devin o cheltuiala care trebuie justificata, sexualitatea este separata de responsabilitate, iar credinta este impinsa in sfera strict privata, ca și cum Dumnezeu nu ar avea dreptul sa vorbeasca despre felul in care trebuie traita viata publica sau personala. Decadenta nu apare dintr-o data și nici nu incepe prin cele mai vizibile forme ale degradarii morale. Ea se dezvolta atunci cand o civilizatie incepe sa considere ca omul este propriul sau stapan, ca dorinta personala este autoritatea suprema și ca nimeni, nici macar Dumnezeu, nu mai are dreptul sa-i spuna omului ce este bine și ce este rau. Din acel moment, ordinea morala este inlocuita treptat de preferinta, responsabilitatea de satisfactie, sacrificiul de confort, iar perspectiva veșniciei de obsesia pentru prezent. Aceasta decadenta poate fi observata in cultura noastra de consum, in felul in care am ajuns sa cheltuim resurse considerabile pentru divertisment, recreere și satisfacerea dorintelor personale, in timp ce ne asumam datorii pe termen lung pentru lucruri care, cu doar cateva generatii in urma, ar fi fost considerate secundare. Nu este nimic pacatos in a avea o mașina buna, o casa confortabila, echipament sportiv, o motocicleta, unATV sau posibilitatea de a calatori și de a ne bucura de timpul liber; problema apare atunci cand toate acestea inceteaza sa mai fie instrumente și devin scopuri. Intrebarea nu trebuie sa fie: „Imi permit sa cumpar acest lucru?”, ci mai degraba: „De ce vreau sa-l cumpar și ce loc ocupa acest lucru in viata mea?” Putem cumpara aproape orice prin credit, putem amana plata pentru aproape orice și putem transforma dorinta de astazi intr-o obligatie financiara pentru urmatorii ani, iar cultura noastra ne incurajeaza permanent sa facemacest lucru.Astfel, viitorul este vandut pentru satisfactia prezentului. Creștinismul nu condamna proprietatea, prosperitatea sau munca bine facuta. Dimpotriva, Scriptura ne cheama sa muncim, sa administram cu intelepciune ceea ce Dumnezeu ne-a incredintat, sa economisim, sa construim, sa ne ingrijim familia și, atunci cand este posibil, sa lasam o moștenire generatiei urmatoare. Problema incepe atunci cand lucrurile pe care trebuia sa le stapanim ajung sa ne stapaneasca pe noi. Datoria poate deveni o forma de robie, consumul poate deveni o forma de idolatrie, iar dorinta permanenta de mai mult ne poate impiedica sa mai construim ceva care sa ramana dupa noi. In centrul acestei mentalitati se afla vechea filozofie: „Mananca, bea și veselește-te, caci maine poate vom muri.” Chiar daca omul modern nu folosește intotdeauna aceste cuvinte, cultura noastra le exprima in mii de forme: calatorește acum, cumpara acum, distreaza-te acum, indeplinește-ti toate dorintele acum și nu lasa nimic pentru mai tarziu. Aceasta filozofie pare atractiva atat timp cat nu luam in calcul eternitatea. De aceea, decadenta nu este doar o problema economica sau morala; in esenta, ea este o problema spirituala. Cand omul Il pierde pe Dumnezeu, iși pierde și orientarea, iar atunci dorintele sale incep sa-i dicteze viata. Ceea ce inainte era considerat o dorinta trebuie acum satisfacut, ceea ce era considerat un pacat devine „alegere personala”, iar ceea ce era considerat responsabilitate devine o povara de care omul trebuie sa fie eliberat. Una dintre cele mai clare expresii ale decadentei occidentale poate fi observata in transformarea familiei. Casatoria este amanata tot mai mult, nașterea copiilor este impinsa spre un viitor nesigur, iar responsabilitatea familiala este adesea privita ca ceva ce trebuie acceptat numai dupa ce omul și-a satisfacut toate celelalte dorinte. De ce trebuie sa „traimviata” inainte de a ne asuma responsabilitatea unei familii? De ce copiii sunt considerati adesea un obstacol in calea libertatii, a carierei sau a confortului? Și de ce o societate care vorbește atat de mult despre viitor devine atat de ezitanta atunci cand este vorba despre a aduce pe lume și a crește urmatoarea generatie? (continuare in pagina 17) (continuare in pagina 22)