Biserica Confiscată - Marian Mușat

25 Biserica confiscată ultimul drum de întreaga comunitate și își găsea odihna în cimitirul satului, alături de părinți și de înaintași. Familiei Bădiță i s-a refuzat și această ultimă alinare. Din cauza credinței pe care o îmbrățișaseră, autoritățile locale și reprezentanții comunității nu au permis înmormântarea copilului în cimitirul satului. Pentru ei, faptul că Petru Bădiță devenise „pocăit” era suficient pentru a-l așeza în afara rânduielii acceptate de comunitate. Nici măcar moartea unui copil nevinovat nu a înmuiat această hotărâre. Astfel, familia a fost nevoită să își îngroape copilul în afara cimitirului, la marginea unui ogor, în locul numit Râușoare. Documentele păstrează doar această consemnare seacă. În spatele ei se ascunde însă o suferință pe care nicio arhivă nu o poate descrie. Un tată și o mamă, aflați în plin doliu, au fost obligați să accepte că propriul lor copil nu avea voie să fie îngropat alături de ceilalți copii ai satului. Acest episod spune poate mai mult decât orice document despre atmosfera acelor ani. Persecuția nu însemna doar anchete, arestări sau amenzi. Ea cobora până în cele mai intime momente ale vieții, atingând familia, suferința și chiar dreptul la un loc de veci. Pentru mulți oameni, o asemenea umilință ar fi fost suficientă pentru a renunța. Petru Bădiță nu a făcut-o. Nu a răspuns cu ură și nici nu și-a abandonat credința. Dimpotrivă, încercarea l-a făcut și mai hotărât să meargă pe drumul pe care îl alesese. În loc să stingă mărturia Evangheliei în Găujani, această suferință a întărit-o. Peste ani, locul numit Râușoare avea să rămână în memoria comunității nu doar ca locul unei înmormântări, ci ca unul dintre primele altare ale jertfei pe care această biserică a plătit-o pentru libertatea de a-și trăi credința.