16 / 24
ROMANIAN TIMES
„Am fost prieteni o viaţă, dar n-am ştiut că e ţigan!”
Dragă nene Mitică,
Că aş dori să ne mai
vedem odată e foarte adevărat, dar nu
se poate – nu ştiu câte zile mai am ca să
mai vin eu la dumneata, deşi distanţa de
la Las Vegas la Phoenix e un fleac. Să vii
dumneata lamine –Doamne fereşte!Vreau
să vă aduceţi aminte de mine şi de cei ce
veneau cu mine la dumneavoastră la hotel,
la Long Beach şi puneam pe foc sticlele
de coniac, aşa cum eram atunci: eu cu
acordeonul şi vagabonzii care cântau : Aşa
beu oamenii buni”.
Aşa începe scrisoarea adresată lui Dumitru
Sinu (nea Mitică) de către Mike Florian,
prietenul său, scrisă pe un pat de spital din
Reno (Nevada), doar cu câteva zile înainte
de a închide ochii pentru totdeauna.
Pe mulţi îi mai cunoscuse de-a lungul
timpului nea Mitică şi despre cei mai mulţi
dintre ei mi-a povestit câte ceva; fiecare
avusese rolul lui în viaţa sa plină de inedit,
de întâmplări şi de oameni de toate felurile
şi categoriile sociale; de la fiecare dintre ei
îi rămăseseră amintiri… Şi ce amintiri! Nu
odatămi-a spus: „Înviaţamea amcunoscut
460 de oameni de care îmi amintesc”. Când
îl auzeam, chiar mă întrebam, oare câte zile
vom răsfoi împreună acea nepreţuită carte
a amintirilor lui? Ştiam că întotdeauna voi
mai descoperi ceva din viaţa acestui om, o
viaţă unică, în felul ei.
Dumitru Sinu – Phoenix, Arizona
Din nou mă întâlnisem cu nea Mitică şi
cu siguranţă urma să aflu ceva palpitant.
Intuiţia îmi funcţionase perfect pentru că de
data aceasta îmi vorbise despre un om care
i-a fost prieten o lungă perioadă de timp şi
despre care n-a ştiut că este ţigan, până în
momentul în care a primit de la el scrisoarea
pe care se străduise s-o scrie în ultimele sale
zile de viaţă. Nu voia cu niciun preţ să-şi
ducă secretul cu el în lumea drepţilor.
Şi Nea Mitică începu să-mi citească
scrisoarea lui Florian: Când am fost la
dumneata, în câteva zile am răsfoit cartea
sau cărţile pe care o să le publici. Nu ne-ai
întrebat niciodată cine suntem, ştiai doar că
suntem bucureşteni. Nenea Mitică, înainte
de a muri vreau să-ţi scriu câteva rânduri…
Ce m-a surprins, că în desaga dumitale de
însemnări ai scris aşa de puţin despre ţigani.
N-am avut în viaţa mea secrete în afară de
ăsta… regretam că o să mor şi că nu i-am
spus lui nenea Mitică că sunt ţigan, pentru
că eram ţigan din mamă şi tată.
Mai spunea în rândurile acelea, scrise
poate în timp ce-l copleşeau durerile bolii
necruţătoare ce l-a răpus, că îi rămăseseră
întipărite în minte, pentru toată viaţa,
amintirile lui nea Mitică despre bunicul
său: Din toate poveştile dumitale, bunicu’
dumitale, Dumnezeu să-l ierte, spuneai că
zicea:« Să nu iasă omul cu mâna goală de
la noi din curte. Să daţi bună ziua la toată
lumea!» Când fratele dumneavoastră l-a
întrebat:« Şi la ţigani?» Nenea Niculiţă,
bunicul, răspunsese: «Tot Dumnezeu i-a
făcut şi pe ei!» Când toţi ai noştri, din
Long Beach, spuneau că, Cocuţa e o c….ă,
dumneata ne explicai că bunicu’, nenea
Niculiţă n-a utilizat acest cuvânt niciodată
şi zicea: «săraca, umblă pustiu…»
Citându-l pe nea Niculiţă, Mike Florian
făcuse doar o introducere la ceea ce urma
de fapt să mărturisească: Doamne, şi ce
bunici am avut, Dumnezeu să le ierte
păcatele! Ei mi-au cumpărat prima dată
o muzicuţă, pe urmă chitară, pe urmă
acordeon… Plâng mereu – de ce n-am
pomenit niciodată la nimeni numele lor?
Aceasta era marea durere a lui Mike, el
nu povestise nimănui, niciodată despre
bunicii lui pentru că erau ţigani!
Câtă putere avusese atâţia ani de când era
prieten cu nea Mitică să-şi ascundă cu
atâta grijă originea! Nu şi-a dat seama nici
nea Mitică, niciodată, că Mike ar fi altceva
decât bucureştean, mai ales că Florian
făcea glume despre ţigani – aşa că orice
asociere între ţigani şi Mike Florian era
exclusă.
„Hai la nea Mitică şi la Nicole!”
Nea Mitică îşi continua povestirea şi
retrăia amintirile acelor vremuri ţinând în
mână scrisoarea din care spicuise câteva
pasaje pentru a mă familiariza cu tema
discuţiei: „Locuiam pe vremea aceea în
California, aveam hotelul meu la Long
Beach. Mike Florian era un bucureştean
cu care mă împrietenisem şi-mi era tare
drag, cânta minunat la acordeon. Venea la
mine des, uneori mă vizita chiar zilnic. Îşi
aducea şi amicii cu el când li se făcea de
chefuri – să tot fi fost vreo zece -; mâncam
cu toţii ce ne gătea Nicole, soţia mea.
Ne simţeam tare bine împreună. Hotelul
meu avea şi apartamente, cu fire place
în living room, iar când venea Mike cu
prietenii săi, vagabonzii – cum îi plăcea
lui să-i numească, – ne retrăgeam într-
un apartament, făceam focul în cămin
(continuare în pagina 20)
şi se-ncingea distracţia atât cât ne ţineau
balamalele!”
Chefurile de la Long Beach rămăseseră
amintiri frumoase în sufletele lor. Mergeau
mulţi amici de-ai luiMike la neaMitică, toţi
erau bucureşteni şi locuiau în California.
Mike Florian şi prietenii lui stăteau pe
unde puteau. Dăduseră adresa hotelului din
Long Beach celor cu care corespondau şi
nea Mitică primea o mulţime de scrisori
destinate lor. Când se întâlneau între ei, era
suficient să se uite unul spre celălalt şi îşi
citeau gândurile spunându-şi apoi : Hai la
nea Mitică şi la Nicole!
„Doamne, ce le mai plăcea coniacul şi
după ce se încingeau bine, aruncau în focul
din cămin câte o sticlă; şi nu era ieftin,
cam 30 de dolari plăteau pe sticlă, însă nu
conta, acesta devenise deja un ritual şi ei îl
respectau.”
„Nea Mitică vrea să facă colhoz cu noi!”
ÎnLongBeach,întâlnirilecuMikeşiprietenii
lui îl apropiaseră pe nea Mitică din ce în ce
mai mult de ei; începuse să-i cunoască şi de
multe ori îşi spunea în sinea lui: „Cine e bun
de muncă, e bun şi de distracţie şi invers!”
Aşa i-a încolţit în minte o idee pe care le-a
împărtăşit-o pentru că le dorea doar binele,
îl fascinaseră cu modul lor de a-şi păstra
şi cimenta prietenia, cu felul unic de a se
distra, de parcă nu ar fi avut nici o grijă. Le
propusese să facă împreună o corporaţie,
unde să fie toţi asociaţi, să contribuie fiecare
cu partea sa de bani şi nea Mitică să caute
case şi apartamente de ocazie pe care ei să
le cumpere, cu alte cuvinte voia să-i iniţieze
în afacerile imobiliare şi să-i consilieze
până se rutinează. Le spunea: „Mie nu-mi
trebuie nici un ban de la voi, atâta pretenţie
am, să cumpăraţi apartamentele pe care le
găsesc eu şi să mă lăsaţi pe mine să găsesc
deal-uri pentru voi”, altruismul îl stimulase
să se implice direct în viaţa lor, căutând şi
identificând oportunităţi pentru ca afacerea
lor să se dezvolte.
Degeaba le sugerase de nenumărate ori:
„Faceţi o corporaţie şi casier îl puneţi
pe Mihai Colceru”, unul dintre ei care se
dovedise a fimai econom, mai zgârcit, cum
le plăcea lor să-i zică, ei însă nu se lăsau
înduplecaţi. Pe deasupra mai şi glumeau pe
seama acestei propuneri: Nea Mitică vrea
să facă colhoz cu noi!
Odată cu trecerea anilor au regretat
ignoranţa de-atunci; când au venit să-l
viziteze pe Dumitru Sinu la Phoenix, în
Arizona, i-au spus cu părere de rău: Dacă
te-am fi ascultat atunci… câte apartamente
am fi avut acum!
Ultima scrisoare
Amcitit împreună scrisoarea aceea plină de
emoţie firească trăită de un muribund care-
şi negase originile, de teama implicaţiilor
sociale ce le-ar fi avut în viaţa lui – statutul
de ţigan -, un om care nu dorea să moară cu
taina aceasta neîmpărtăşită celui pe care-l
respectase atât de mult, lăsând să curgă din
sufletul său tot ce păstrase cu sfinţenie o
viaţă.
De câte ori îmi telefonezi mă întrebi mereu
dacă n-am ceva pentru cartea dumitale…
Uite câteva rânduri: despre ţigani s-au scris
câteva sute de cărţi. Despre evrei, sute de
biblioteci. Despre români, aproape nimic.