Romanian Times | Ianuarie 2021

ROMANIANTIMES VLADIMIR TISMĂNEANU 10 Recucerirea libertății. Experiența maghiară Pe 16 iunie 1989, La Budapesta, avea loc o ceremonie solemnă. Vreme de mai bine de treizeci de ani, Imre Nagy (1896–1958) și alți martiri ai revoluției din 1956 fuseseră demonizați de propaganda regimului Kádár drept instigatori ai conspirației contrarevoluționare. În vara anului 1989, liderii Revoluției maghiare aveau în sfârșit parte de o înhumare adecvată. Între timp, poveștile oficiale spuse pentru a-i justifica pe cei care trădaseră revoluția și colaboraseră cu invadatorii sovietici se destrămaseră. János Kádár (1912–1989), omul care acceptase diktat -ul sovietic și condusese țara timp de trei decenii, fusese obligat să demisioneze în primăvara anului 1988. Noii lideri, Secretarul General Károly Grósz și premierul Miklós Németh, încercau din răsputeri să câștige autoritate prin relansarea întreruptei tradiții a comunismului reformist. Avându-l peGorbaciov laKremlin, timpurileeraucât sepoatedepotrivitepentruo ruptură cu ridicola descriere a revoluției din 1956 drept „contrarevoluție”. În interiorul Partidului Socialist al Muncitorilor din Ungaria se coagulase un din ce în ce mai puternic curent de opinie privind reabilitarea lui Nagy și a camarazilor săi. Reformatorul nonconformist Imre Pozsgay, liderul aripii liberale a elitei de partid, și Rezső Nyers, părintele reformei economice de la începutul anilor 1970, s-au alăturat opoziției democratice a țării atunci când aceasta a cerut restabilirea adevărului despre episodul 1956. Atunci când comuniștii reformiști maghiari au încercat să se alăture procesiunii din vara anului 1989, ei au putut auzi cuvintele ireverențioase ale unui tânăr lider Fidesz (noul partid mândru de convingerile sale anticomuniste) pe nume Viktor Orbán: „Noi, tinerii, nu înțelegemmultedin lucrurilecare sunt evidentegenerațiilormai vârstnice. Suntem complet uluiți că aceia care s-au grăbit să calomnieze Revoluția și pe Imre Nagy au devenit brusc susținătorii politicilor fostului prim-ministru. Și nici nu înțelegem de ce moldova.europalibera.org / 14.01.2021 Oglinda statului proletar Impactul magic al puterii în stalinismul clasic ar fi fost de neconceput în absența ideologiei. Ele s-au hrănit reciproc; puterea își trage capacitatea de fascinație din potențialul seducător al ideologiei. Omul este proclamat ca omnipotent iar ideologia supraveghează identificarea omului abstract cu puterea concretă. Venerarea puterii este înrădăcinată în disprețul față de valorile tradiționale, inclusiv cele asociate cu supraviețuirea rațiunii. Este important, prin urmare, a rezista tentației gândirii critice, de vreme ce rațiunea este inamicul înregimentării totale. Pentru a-l cita pe unul dintre cei mai importanți (și feroci) complici ai lui Stalin, LazarKaganovici, „trădarea în politică începe mereu cu revizuirea teoriei”. Într-unul din ultimele sale aforisme, Max Horkheimer a făcut aluzie la revoluția filosofică provocată de marxism. Apărarea demnității subiectului individual devine un demers sedițios, o provocare la adresa mitului prevalent al omogenității: „Oricât de condiționată social poate fi gândirea individuală, oricât de necesar poate fi asociată problemelor sociale, acțiunii politice, rămâne gândul individului care nu este doar un efect al proceselor colective, dar le poate însuși de asemenea ca obiect al său”. ( Dawn and Decline , p. 239) Șamanismul politic, practicat de așa-zișii adversari ai misticismului, se împotrivește încercărilor de a rezista asaltului continuu asupra minții. Marxism-leninismul, care a fost denumirea codată pentru ideologia nomenclaturii, și-a propus să domine deopotrivă sferele publică și privată ale vieții sociale. Omul, atât ca individ, cât și ca citoyen , a trebuit masificat. Cultul violenței și sacralizarea infailibilei linii de partid au creat subiecți total supuși pentru care orice crimă poruncită dinspre eșaloanele superioare era justificată în numele „strălucitoarelor zile de mâine”. Aidoma unui Eichmann mânat ideologic, „călăii benevoli” ai lui Stalin au acționat plecând de la ceea ce Hannah Arendt a numit thoughtlessness (absența gândirii). Un climat de spaimă este necesar pentru a prezerva unitatea monolitică. Spre a cimenta această slabă coeziune, „personalitatea războinică” stalinistă a inventat figura diabolică a trădătorului: „Percepția tipic paranoidă asupra lumii ca arenă a unor ostilități mortale purtate în mod conspirativ de către un inamic insidios și implacabil împotriva sinelui, găsește o expresie puternic sistematizată în termenii simbolurilor politice și ideologice care sunt înțelese și acceptate pe larg în ambianța socială dată. Prin intermediul unei forme speciale și radicale de translație a afectelor private asupra obiectelor publice, această imagine a lumii este politizată. În viziunea rezultată a realității, agresorul și victima hărăzită sunt proiectate la scara marilor colectivități umane” (Robert C. Tucker, The Soviet Political Mind , pp. 40–41). În accepțiunea lui René Girard, crearea de țapi ispășitori a hrănit o utopie eliberată de exploatare, antagonism și imperativul necesității. Originea acestei logici exclusive este, desigur, maniheismul lui Lenin, combatant și intransigent, esențializat în formularea kto kogo . Sau, pentru a ne întoarce la volumul din 1920 al lui Buharin, Economics of the Transition Period , forța revoluționară este „moașa” tranziției de la vechiul regim la o nouă ordine: „Trebuie să distrugă piedicile din calea dezvoltării societății, adică, pe de-o parte, vechile forme ale «puterii concentrate» care au devenit un factor contrarevoluționar—vechiul stat și vechile tipuri de relații de producție. Această forță revoluționară, pe de altă parte, trebuie să ajute în mod activ la formarea relațiilor de producție, fiind o nouă formă de «putere concentrată», statul noii clase care acționează ca braț al revoluției economice, modificând structura economică a societății” (vezi Bukharin and the Bolshevik Revolution , p. 92). Pentru Buharin, la fel ca pentru Lenin sau Stalin, „straturile sociale demulate” ale vechiului au fost recombinate de un stat proletar prin etatizare, militarizare și mobilizarea forțelor de producție. Ulterior, autorul ABC -ului comunismului a conchis că „procesul de socializare în toate formele sale [sublinierea mea]” a fost „funcția statului proletar”. După cum am mai arătat în analizelemele, în procesul de eliminare a ambivalențelor societății sovietice, bolșevicii au introdus violența statală aleatorie printre funcțiile statului proletar. Teroarea a fost un mecanism esențial de rânduire a noii entități politice. liderii de partid care s-au îngrijit să învățăm după manuale care au falsificat Revoluția se grăbesc acum să atingă coșciugele ca și cum ar fi niște talismane. N-ar trebui să le fim recunoscători pentru permisiunea de a ne îngropa martirii după treizeci și unu de ani; și nici nu trebuie să le mulțumim pentru că le-au permis organizațiilor noastre să existe” (Discurs publicat în nr. 4 al revistei Uncaptive Minds din august-octombrie 1989). În abrazivitatea sa deliberată, declarația avântatului Orbán era semnul unei imense prăpastii între iluziile revizioniste ale generațiilor anterioare și refuzul deloc ambiguu al tinerilor maghiari de a îmbrățișa oricare formă de comunism. Partidul comunist nu trebuia creditat pentru nimic: condusese țara împotriva voinței poporului și nimeni nu trebuia să-i fie recunoscător pentru subita descoperire a principiilor toleranței. Astfel, reînhumarea lui Imre Nagy din iunie 1989 a reprezentat o despărțire simbolică de ideea de reforme intra-sistemice. În locul unei schimbări graduale din interior, strigătul de luptă era acum o ruptură decisă cu sistemul comunist și se cerea restabilirea unei ordini pluraliste bazată pe economie de piață și guvernare responsabilă. Cu trei decenii mai devreme, Nagy însuși fusese vestitorul unei astfel de abordări revoluționare. Într-o perioadă de imense riscuri personale, el demonstrase curajul de a îmbrățișa până la capăt cauza plebeilor împotriva opresorilor comuniști. Intelighenția a jucat un rol central în răbufnirile antiautoritaremaghiare anterioare, dinmai multe motive: în primul rând, aceeași intelighenție fusese supusă, de-a lungul perioadei staliniste, unor groaznice persecuții; în al doilea rând, reprezentanții ei se considerau depozitarii valorilor naționale pervertite sub stalinism; în al treilea rând, ca elită luminată, cu anumite tradiții revoluționare care mergeau înapoi până la prefacerile naționale și sociale de la 1848, intelighenția s-a crezut îndreptățită să-și asume rolul dominant în lupta împotriva despotismului; și, în al patrulea rând, largi segmente ale intelighenției poloneze și maghiare, care adoptaseră anterior valorile marxismului, s-au „dezvrăjit” și au înțeles manipularea la care fuseseră supuse acele valori de către birocrațiile conducătoare. moldova.europalibera.org / 01.01.2021 (continuare din pagina 8) IDENTITATEA trece prin suferință. Dacă cu adevărat suntem una cu Christos și dacă El trăiește în noi și prin noi, și noi vom împărtăși dragostea și durerea Domnului Isus pentru cei nemântuiți, pentru cei în suferință. Iar atunci când datorită neascultări vom cădea în păcat, lacrimile pocăinței vor curge pe obrajii noștri datorită întristări că am păcătuit împotriva Domnului Isus, știind ce mare preț a trebuit El să plătească pentru păcatele noastre. Iubirea va aduce și suferință, dar această suferință va da și roade. Pavel scrie în Galateni 4:19 „Copilaşii mei, pentru care iarăşi simt durerile naşterii până ce va lua Hristos chip în voi!” Va continua, Marinela BUZAȘ / luminipentrusuflet.com