Romanian Times | Ianuarie 2021

ROMANIANTIMES Cultură 9 Instantanee din istoria privirii de Andrei PLEȘU 1. Țuculescu și ochii care se lasă văzuți „Totul e plin de zei!” – spunea milesianul Thales, pe vremea cînd gîndirea era încă mitologie. La celălalt capăt al istoriei, mai către miezul Europei, dar în același spirit presocratic, pictorul și biologul român Ion Țuculescu pare a spune: „Totul e plin de ochi!”. Tot ceea ce privim ne privește! Pînzele lui Țuculescu alcătuiesc, laolaltă, o adevărată epopee a ochiului. Izolat de trup, dar, în același timp, rezumînd trupul cu tot cu partea sa animică, ochiul apare pretutindeni, simplu ornament uneori sau, alteori, gravă interogație. Ce sens poate avea această tenace convertire a universului întreg într-un conglomerat de priviri, care nu se lasă cuprinse niciodată de odihna somnului? E Argus Panoptes, titanul cu o mie de ochi, întruchiparea însăși a lumii? Mai întîi, omniprezența ochiului vrea să spună, poate, că totul în lumea noastră e organism. Că distincțiile școlărești între materia însuflețită și cea neînsuflețită sînt simplă birocrație intelectuală, fără acoperire obiectivă. Nu există lucruri vii și lucruri moarte; există doar grade diferite și forme diferite de viață. Discursul lui Țuculescu merge încă și mai departe: totul pe lumea asta este conștiință–paremesajul lui –, aducînd drept dovadă legiunile de ochi care năvălesc de peste tot în cîmpia primitoare a imaginii. Căci ochii – o spune înțelepciunea tuturor neamurilor – sînt expresia unei inepuizabile interiorități, sediul cuprinzător al sinelui, calea de acces spre misterul fiecăruia. Sub semnul unei asemenea convingeri, se poate depăși vechea distincție dintre Eul cugetător și non-Eul mut, simplă materie primă a cugetării. „Acugeta”era, pentruDescartes, sinonim cu „a exista”: „Cuget, deci exist”. Pentru Țuculescu, tot ce există cugetă. „Exist” – spune universul lui –, „deci cuget.” Sublim panteism arhaizant... dilemaveche.ro Sursa foto: wikiart.org Dar dacă totul este viu și totul este însuflețire, dacă totul este gînd, atunci, pentru a duce pînă la capăt lecția țuculesciană a ochilor omniprezenți, trebuie să subînțelegem că totul e ordine și, mai ales, că în perimetrul acestei ordini (care nu e decît echivalentul românesc al grecescului „kosmos”), e inevitabilă o etică a responsabilității. După ce te- ai întîlnit cu pictura lui Țuculescu, nu te mai poți mișca în lume, în lumea naturii și în lumea oamenilor, ca într-o ambianță „nesupravegheată”, neutră, simplu decor atoateprimitor. Privești, dar eș și privit, cîntărit, răspunzător pentru parcursul tău. Și ce subtil ne apare, dintr-odată, geniul limbii, într-o expresie de tipul „cutare chestiune nu mă privește”! Un fel de a spune că, pe de o parte, nu resimt față de chestiunea cu pricina nici o răspundere, iar pe de alta, că nu o simt privindu-mă dialogal, că, pentru mine, ea nu e decît un ochi închis, care nu obligă, din partea mea, la nimic. Or nu se poate întemeia nici o regulă morală fără să te lași „privit”, fără să înțelegi că nu ești niciodată singur, într-un univers orb și indiferent. Clipă de clipă, oriunde te-ai afla și orice ai face , eș văzut, evaluat, țintuit de ochiul neadormit al mediului tău existențial. Oriunde te-ai afla, „Țuculescu” e cu ochii pe tine... 2. Giacome . Privirea ca asceză Neîndoielnic, toată lumea știe ce înseamnă să te uiți și să vezi. Din păcate, lucrurile „știute de toată lumea” sînt cele la care nimeni nu se mai gîndește… Așa se face că exercițiul esențial al privirii e înțeles, de regulă, ca o simplă problemă de optică. Or, „a privi” nu înseamnă pur și simplu a te uita și a vedea. Te poți uita la un lucru și ca să-l uiți, să-l dez-vălui, să treci îndărătul evidenței sale. Cu alte cuvinte, pentru a vedea cu adevărat un lucru e nevoie, uneori, să închizi ochii, să-l percepi ca distinct de „apariția” lui senzorială. Abia atunci, în suspensia „metodologică” a nemijlocirii vizuale, faci un pas decisiv spre înțelegerea a ceea ce vezi. „A privi” conviețuiește, astfel, revelator, cu „a stră-vedea”, a uita de semnalul strict optic, pentru a-i palpa temeiul. Să adăugăm și că „a privi” poate să însemne și a te lăsa privit, a te lăsa „descoperit” în autenticitatea ta. Spune-mi cum privești (cum „vezi” lucrurile), ca să-ți spun cine ești…Aprivi e, uneori, și a visa, a imagina (o vedenie…) sau a avea revelația cvasi- palpabilă a unui adevăr. Nu întîmplător cînd, dinaintea unui interlocutor, ni se confirmă o ipoteză, obișnuim să întrebăm (retoric): „Ai văzut?”. Contemplarea sculpturilor lui Giacometti încurajează și reflecția cu privire (da, „cu privire”!) la o altă temă a vizualității: privirea înțeleasă ca asceză . Într-o primă instanță, pare implauzibil să cuplezi acești doi termeni. Cine se bucură intens de cele văzute e mai curînd un personaj ultrasenzitiv, bucuros de spectacolul lumii pînă la lăcomie. „Civilizația imaginii”, despre care se vorbește atîta în veacul nostru, alunecă, uneori, spre un adevărat dezmăț al imaginii, gata să devoreze și să exhibe orice. (Ceea ce nu se prea potrivește cu accepțiunea comună a cuvîntului „civilizație”…) Cu atît mai distinct se va auzi, în acest context, glasul formelor sculptate de Giacometti. Volumele lor nu reușesc (pentru că nu vor) să umple spațiul, cum o fac volumele obișnuite. De o densitate vecină cu precaritatea, ele par născute mai curînd pentru a rela viza spațiul: pure accente , așezate ici și colo într-o întindere abstractă, ascuțite interjecții plastice zvîrlite în tăcerea mută din jur. Nu o cruciadă orgiastică de senzații trimite asupra noastră Giacometti, ci doar sunetul sec al unui sever enunț. Cu sculpturile sale, Giacometti vorbește despre un „strict necesar” al lumii și al omului. Ce de lucruri netrebuincioase există pe lume – pare el să sugereze – ca un adevărat Socrate al plasticii moderne. Și omul – ce de prisosuri a ajuns să poarte cu sine, ca pe un sufocant balast. Există o obtuză obezitate a sufletelor, cel puțin la fel de gravă ca cea trupească, stigmatizată de medici. Giacometti face gestul teribil de a invita sufletele la cură de slăbire, de a pretinde semenilor săi o întoarcere salvatoare la verticalitatea pură și simplă a ființei. În definitiv, pare să spună el, pentru a ilustra condiția reală, originară, aumanității, omul nu trebuie să fie decît o coardă întinsă, la limita rezistenței, între cer și pămînt, un strigăt trimis pe verticală, o săgeată frenetică, dansînd în vidul propriilor sale speranțe. Pentru aceasta, privirea noastră va înceta, fie și episodic, să colecționeze satisfacții empirice, dezlănțuite în extensiv, pentru a face experiența ascezei: adică pentru o dezlănțuire în intensiv, care nu mai conduce înspre diversitatea pestriță a lumii, ci înspre axa abia perceptibilă a Unității ei. După ciclul „capodoperelor în dialog”, propun și rămășițele unui alt ciclu (tot de prin tîrziul anilor ʼ70), dedicat unor artiști cunoscuți, „expuși” în cîte un rapid și cordial instantaneumonografic. Cer, încă o dată, scuze cititorilor, pentru absenteismul meu din imediat. Rămîn însă alături de ei, în speranța că politica anilor care vin va reuși să evite căderea în circ și catastrofă cu care ne-am tot obișnuit. Dar, pînă una- alta, prefer să mă uit pe pereți, cu condiția să fie încărcați de artă...