Romanian Times | Ianuarie 2021

ROMANIANTIMES Actualitate 15 *** Nicolae Petrașcu (1859 – 1944), diplomat, publicist, memorialist, critic și istoric literar Integrala Eminescu a fost reluată într-o ediție nouă în anul 2020 de Editura „Gunivas”, ediție ce include întreaga operă literară și publicistică, traducerile, corespondența, precucm și însemnările cu caracter personal rămase în manuscrise și se adresează cititorului de orice nivel de pregătire intelectuală și prin respectarea fidelă a structurii muzicale a operei sale. Volumul I. - Poezii. Poezii publicate în timpul vieţii, din manuscrise, traduceri şi prelucrări Volumul II. - Proză. Teatru. Literatura populară. Proză antumă şi postumă, drame, culegeri de lirică populară Volumul III. - Fragmentarium. Corespondenţă. Filozofie, istorie, cultură, artă, literatură, fizică, matematică; Scrisori trimise şi primite, corespondenţă oficială Volumul IV. - Traduceri. Traduceri filozofice, istorice şi ştiinţifice, teatru şi proză literară tradusă Volumul V. - Publicistică. 7/19 ianuarie 1870 – 30 decembrie 1878 Volumul VI. - Publicistică. 5 ianuarie 1879 – 29 iulie 1880 Volumul VII. - Publicistică. 30 iulie 1880 – 13 octombrie 1881 Volumul VIII. - Publicistică. 13 octombrie 1881 – 1 ianuarie 1889 Integrala Eminescu Opera completă, în 8 volume Lapuțin timpdupămoarteapoetului, liderul „Junimii”, Titu Maiorescu, i-a solicitat lui Nicolae Petrașcu să redacteze un studiu critic despre Mihai Eminescu care să fie publicat în revista „Convorbiri literare”. În acea perioadă, Nicolae Petrașcu era secretar de legație la Legația României de la Constantinopol (1889-1891), dar și un apropiat al „Junimii” frecventând ședințele Societății încă din 1883. Absolvent al Facultății de litere și drept de la București în 1884, Nicolae Petrașcu a fost admis prin concurs în Ministerul Afacerilor Străine, cu gradul de atașat de legație. În cadrul administrației centrale a MAS a activat la Diviziunea Politică, iar în perioada 16 aprilie 1888 – 16 martie 1889 a fost șeful de cabinet al ministrului Petre P. Carp. În serviciul exterior a îndeplinit misiuni la legațiile României de la Constantinopol (1886-1887 și 1889-1891), Viena (1887) și Paris (1889). În 1892 a părăsit cariera diplomatică și s-a dedicat activităților literare. Nicolae Petrașcu a redactat studiul critic despre Mihai Eminescu pe tot parcursul anului 1890. Acesta a fost publicat în mai multe numere ale revistei „Convorbiri literare” (nr. 8 din 1 noiembrie 1890, nr. 9 din 1 decembrie 1890, nr. 11 din 1 februarie 1891, nr. 3 din 1 iunie 1891, nr. 8 din 1 noiembrie 1891 și nr. 11-12 din 1 martie 1892). Spre sfârșitul anului 1892, studiul a fost revizuit și publicat în volum la Socec, una dintre cele mai cunoscute edituri ale epocii. Nicolae Petrașcu a dedicat această carte lui Titu Maiorescu, la inițiativa căruia a scris, de altfel, primul studiu de eminescologie și cu sprijinul căruia l-a publicat atât în foileton în revista „Convorbiri literare”, cât și în volum. În 1893, Nicolae Petrașcu a primit, pentru acest studiu critic despre Poetul Național, medalia „Bene-Merenti”, clasa I pentru merite literare. În 1933, o altă editură cunoscută în epocă, Bucovina I.E. Torouțiu, a publicat o nouă ediție a volumului. Deși lucrarea lui Nicolae Petrașcu nu se ridică la nivelul studiilor despre Eminescu, elaborate ulterior de eminescologi de prestigiu precum George Călinescu, totuși istoria literaturii române consemnează acest volumdreptprimul studiucriticeminescian. De altfel, autorul însuși și-a considerat volumul „mai mult o evocare admirativă a marelui poet”, deoarece „a doua zi după moartea lui [Eminescu] nici nu puteau fi la îndemâna cuiva datele trebuincioase asupra vieții lui”. ConformDicționarului literaturii românede la origini până la 1900 (EdituraAcademiei, București, 1979), studiul lui Nicolae Petrașcu reprezintă „prima lucrare amplă care cercetează viața și opera marelui poet”. De asemenea, se afirmă în articolul dedicat autorului diplomat, „pe baza unor documente inedite, Petrașcu reconstituie cu exactitate momentele principale din existența lui Eminescu și discută competent câteva trăsături caracteristice ale operei (componența vocabularului, muzicalitatea și armonia versului), inițiind studiul formal al poeziei eminesciene”. Nicolae Petrașcu l-a cunoscut personal pe Mihai Eminescu, fiind un mare admirator al poetului încă din timpul vieții sale. Într- un volumdedicat personalităților românești pe care le-a cunoscut, Nicolae Petrașcu evocă în termeni elogioși momentul în care l-a văzut pentru prima dată pe Eminescu: „Era într-o seară din toamna anului școlar 1880-81. Eminescu, pe care mi-l arătă un student bucureștean, ieșea de la redacția gazetei Timpul de la Bossel, trecu podul Mogoșoaiei în fața casei Oteteleșeanu, o luă prin piața Teatrului Național, coborî spre strada Câmpineanu și intră într-un birt din fața Pasagiului Român, unde se așeză la o masă liberă, își scoase pălăria și comandă ceva chelnerului. Urmărit de mine, luai și eu loc la câțiva pași în apropiere de dânsul și putui să-i observ în răgaz făptura și trăsăturile capului aceluia, ale cărui poezii mă încântară atât de mult, ani de-a rândul. […] Înfățișarea lui creștea poate în ochii mei, văzută sub aureola poetului, dar impresia mea era în mare parte adevărată, căci natura fusese darnică cu el și în privința aceasta. De statură deasupra mijlociei, cu trupul bine legat, cu trăsăturile feței regulate, părul negru, lucios și cam lung, fruntea înaltă și senină, de parcă se cobora din lumea unui vis, ochii negri umbriți și adânci, pe cari arareori ți-i dădea să-i privești, căci vorbea cu ei mai mult aplecați în jos, parcă de teamă de a nu părea că te observă, - în clipa însă în care ți-i trece pe dinainte, surprindeai, în pâlpâitul unei lumini incandescente, ca un scăpărat al focului tainic ce-i ardea sufletul; zâmbetul mobil, variind în orice moment, fiind întrebător, confirmativ, iertător, disprețuitor, dureros, oglindindu-i oarecum mimica gândirii, nasul corect, mustața neagră, buzele armonioase, barba rasă, gâtul rotund și larg, pielița obrazului albă, mată și palidă, aerul feței pătruns de inspirație. Și toate acestea, învăluite într-o modestie și o timiditate ce-l înfrumusețau și mai tare. Ceea ce caracteriza mai mult omul, era o blândețe adâncă, o teamă de a nu supăra pe nimeni”. (N. Petrașcu, Icoane de lumină, vol. III, Editura Casei Școalelor, București, 1940, pp. 6-7) La final, vă invităm să parcurgeți câteva scurte fragmente din studiul lui Nicolae Petrașcu dedicat lui Mihai Eminescu: „Emoțiunea produsă de citirea poeziei lui Eminescu e deosebită de emoțiunea produsă de oricare altul din poeții noștri originali. De multe ori, un singur vers liric, care ne dă o singură senzație, un simplu fior din inima poetului, ne ridică imediat pe înălțimile ideale, ne transfigură atmosfera minții și descopere în noi niște margini de regiuni misterioase, ce s-ar părea că dorm subt păturile inconștienței.” „Intensitatea poeziei lui Eminescu e rezultatul unei inteligenți largi, puternice și avute, muncită de simțul, de cultul perfecției artistice. La dânsul, portretul, tabloul, împrejurarea ce îi intră sub minte, sunt trecute prin o sumă de considerări, cercetate de aproape în toate amănunțimile, sub toate aspectele și în toate dimensiunile. Numai o strofă citită și simți că nu mai e Un diplomat român, autorul primului studiu critic despre Mihai Eminescu vorba de intuiția bruscă a unei impresii oarecare, urmată de emoțiunea precipitată în o formă entuziastă, nici de ideea prinsă de deasupra numai, în undița gândirii, și scoasă la lumină la cel dintâi semn de viață. Aci e impresia domolită, așezată, urmată de emoții acumulate.” „În afară de senzațiile ce ni le dă Eminescu prin diferitele sale descrieri asupra naturii, el ne deșteaptă deosebite sentimente. A reproduce de la olaltă lucrurile din juru-ți, fie ele chiar exact și caracteristic reproduse nu înseamnă a face propriu zis operă de artă. Când însă din descrierea lucrurilor și din felul de vedere cu care le privești se desprinde un sentiment ce ți-a încălzit sincer sufletul și acest sentiment îl deștepți și în cititor, atunci lucrarea confirmă o fire cu adevărat de poet. La Eminescu întâlnim fie farmecul pacinic al naturii, fie câteodată ironia indirectă în contra seninătății indiferente a firii față cu suferințele lui, fie altădată, melancolia lucrurilor trecătoare, cum e în poezia O mamă, unde căderea frunzelor i se arată ca o solie trimisă din mormânt ca să-l cheme etc. Un alt caracter al sentimentului naturii din Eminescu e că el e larg adică se răsfrânge asupra tot ce se vede ca aspect. Mai înainte poezia noastră se oprea numai la flori și fluturi, la freamăt și murmur. Alte aspecte, alte zgomote păreau că n-au o frumuseță prin ele înseși. Eminescu vine cu întreaga natură și lărgește câmpul.” „În Eminescu găsim o limbă aleasă, trasă din graiul zilnic și din scriitorii noștri mai vechi. Găsim cuvântul propriu ideii și cuvântul viril, care dau poeziei lui o strălucire severă de marmură nouă, sinceritate și nobleță. Cuvântul musical și colorat alcătuind propoziții care suspină, care visează, care surâd și răsfrâng o lumină transparentă, dând poeziei lui o voluptate senzuală, un fel de melancolie ascunsă ce te face să întrevezi lucruri pe care ea nu le spune. O sintaxă simetrică și mai cu seamă de o măreție simplă în înșirarea membrilor frazei, care pare că pleacă cu o fâlfâire de aripi larg deschise. Imaginile noi, juste, puternice, făcând ape vii. Versul plin și larg, câteodată în metru antic, mai totdeauna cu rimă rară și dificilă, apărând, în desenul lui, de o structură savantă, căutată, deși în același timp mlădioasă și strânsă pe idee ca o cămașă de zale. Cu alte cuvinte, poezia lui fixează, cum ziceam la începutul acestui studiu, o limbă quasi-absolută, în care vorbele și-au luat un loc statornic și demn. Unora din ele care apucaseră pe unpovârniș ridicol, le-a redat caracterul onest. Pe altele care păreau a deveni vulgare le-a ridicat la nivelul lor natural; așa că astăzi ele ne vin firește sub condeiul nostru cu fizionomia ce le-a imprimat poetul. El a fixat apoi o întreagă formă poetică cu toate calitățile ce-i alcătuiesc o îmbrăcăminte multiplă de un aspect metalic, nedestructibil. Această formă vine astăzi de asemenea sub condeiul mai tuturor versificatorilor tineri.” Bibliografie: (1) N. Petrașcu, Mihail Eminescu. Studiu critic, Stabiliment Grafic I.V. Socecu, București, 1892; (2) N. Petrașcu, Icoane de lumină, vol. III, Editura Casei Școalelor, București, 1940; (3) Dicționarul literaturii române de la origini până la1900,EdituraAcademiei,București, 1979; (4) “Convorbiri literare” nr. 8 din 1 noiembrie 1890, nr. 9 din 1 decembrie 1890, nr. 11 din 1 februarie 1891, nr. 3 din 1 iunie 1891, nr. 8 din 1 noiembrie 1891 și nr. 11-12 din 1 martie 1892 (accesate on- line http://www.digibuc.ro/)