Romanian Times | Ianuarie 2021

ROMANIANTIMES Arthur Schopenhauer a fost un filozof german, considerat filosoful voinței și al pesimismului, între Goethe și Nietzsche, mult mai modern, mai chinuit decât primul și mai sănătos decât al doilea, având o viziune destul de sumbră asupra vieții. A fost, cunoscut – mai ales – prin teoria sa asupra primatului „voinței”, susținând că Voința stă la baza reprezentării lumii, având o puternică forță lipsită de rațiune și de scop. Pentru el voința = luptă = suferință, asta fiindu-ne viața! „Primatul voinței” reprezintă ideea centrală a filozofiei lui Schopenhauer și a avut, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea până în actualitate, o influență crescândă asupra gândirii filozofice și nu numai. S-anăscut în1788laDanzig(astăziGdansk/ Polonia), și a murit la vârsta de șaptezeci și doi de ani (1860), la Frankfurt. Educația sa, dar probabil și firea sa, au fost orientate spre cunoașterea locurilor și oamenilor. Fiu al unui mare negustor, acesta dorea ca și fiul său să îmbrățișeze negustoria, ceea ce nu era și dorința fiului care, a călătorit prin Europa vreo doi ani, apoi după moartea tatălui și-a continuat studiile gimnaziale întrerupte, la Gotha și Weimar, între 1807- 1809. A renunțat la studiile comerciale în favoarea celor medicale și a descoperit în final filozofia, citind pe Platon și Kant. Între anii1809-1813 a studiat la universitățile din Gӧttingen și Berlin, în 1914 și-a susținut teza de doctorat la Jena cu lucrarea „Cu privire la împătrita rădăcină a principiului rațiunii suficiente”. Între anii 1814 și 1818 se afla la Dresda, unde a terminat lucrarea sa principală „Lumea ca voință și reprezentare (1819). După o călătorie în Italia (1819-1820) a preluat o catedră de filozofie la Universitatea din Berlin, unde personalitatea dominantă era Hegel, de a cărui concepție filozofică Schopenhauer se distanțase. Cursurile lui nu se bucură de audiență și renunță un timp la ele. La Berlin audiază cursurile lui Friedrich Schleyermacher și ale lui Johan Gottlieb FILOZOFIA, RELIGIA, ȘTIINȚA și POLITICA (25) – Arthur Schopenhauer Fichte, se transferă la Jena și curând obține titlul de Doctor în Filozofie. În același an îl întâlnește pe Goethe la Weimar, cu care discută teoria acestuia asupra culorilor. În lucrarea apărută ulterior „Despre vedere și culori”, expune propria sa concepție cu privire la acest subiect, în contradicție cu opiniile lui Goethe. Se reîntoarce în Italia între 1822- 1824, apoi pleacă la München, la Stuttgart, Dresda și Mannheim. În final se stabilește la Frankfurt pe Main pe Main în 1833. Se spunea că din cauzauneiepidemiideholeră, acăreivictimă a fost Hegel, s-ar fi refugiat Schopenhauer la Frankfurt peMain, unde a trăit retras până la sfârșitul vieții cafilozof liber.Dar,menționez cele spuse de filozoful român Nae Ionescu (1890-1940) cu privire la acest moment al vieții lui Schopenhauer: „Acuzația așa de repetată și așa de neînțelegătoare care s-a adus lui S., că, anume, el, pesimistul, ar fi fugit la Frankfurt când a venit holera la Berlin, poate să fie cel mult amuzantă, și numai într-un ziar umoristic. Dreaptă nu e; pentru că moartea, așa scria S., nu este un mijloc de a ne sustrage durerii universale, a cărei rădăcină stă tocmai în neîntrerupta putere creatoare a vieții. Suprimarea răului în univers nu ar putea veni decât pe calea negării voinței înseși de a trăi, și aceasta nu ne-o dă moartea. Analogia cu budismul este desăvârșită din acest punct de vedere. Numai că ceea ce într-un caz este voința de a trăi, în celălalt este realitatea. Realitatea este rezultatul unui act de voință; ea stă, pentru budism, în directă legătură cu dorința și acțiunea”. Stabilit la Frankfurt, își publică o serie de lucrări, printre care „Voința în natură” (1836), „Cele două probleme de bază ale eticii” (1841), eseurile și aforismele grupate în „Parerga und Paralipomena” (1851) – colecții de reflecții filozofice cu care a reușit să pătrundă în conștiința publică. S-a bucurat de o recunoaștere târzie. Pornind în studiul filozofiei prin analizarea operelor lui Kant și Platon, Schopenhauer avea ulterior să îl studieze și pe Spinoza, de la care urma să împrumute o parte din viziune. Spinoza gândea că Dumnezeu este lumea: „Dumnezeu este natura și natura este Dumnezeu”. Eseistul, filozoful, politicianul și publicistul român Petre Țuțea (1902-1991) remarca poziția pesimistă din aforismele și înțelepciunea vieții omului, și cita din Schopenhauer: „Orice plăcere și orice fericire sunt negative; suferința dimpotrivă este pozitivă. De aceea omul rațional nu ancorează în plăcere, ci în evitarea durerii. Schopenhauer definea pesimismul ca fiind viața conștientă, suferință, chiar și bucuriile fiind îmbibate cu dureri, sau cu urmări dureroase”. Lui Țuțea nu-i plăceau „generalizărilegoaledeconcret,mizantropia lui Rousseau și a lui Schopenhauer, la primul într-o falsă concepție a naturii și culturii, iar la al doilea în pesimismul imanentist, corectat ca în budism, prin iubire considerată de el – milă”. Tot Petre Țuțea spunea: „Un panteist – ateu cu mănuși – ca Schopenhauer (care afirmase că panteismul este „ateism cu mănuși”), sau materialist nu pot arăta cum dintr-o substanță – materie informă și infinită – apar moduri organizate, finite, ale căror structuri îmbracă forme logice”. Și menționa formularea negativă a omului făcută de Schopenhauer: „Medicul vede omul în toată slăbiciunea lui, juristul în toată răutatea lui, teologul – în toată prostia lui”. Sau: „Omul este un animal stupid, lubric și răufăcător”. Cu privire la ultima formulare, eu cred că depinde de vremi. Uneori, a fost sau mai poatefi„animal stupid, lubric și răufăcător”. Istoria ne-a arătat: cine, când și cum... În realitate, cred că fiecare popor, datorită condițiilor geografice – de loc, climă, dar și de comunicare prin limba în care se exprimă, perpetuează anumite obiceiuri; germanul învață ordinea și gândirea profundă, reflectată în înțelepciune, cultură intelectuală, analiza lumii în care trăiește, și astfel este plin de idei. Principala operă a lui Schopenhauer „Lumea ca voință și reprezentare” (2 vol. 1819), el însuși a considerat-o de mare importanță și a mers până la a spune că anumite alineate din ea îi fuseseră dictate de Sfântul Duh. După apariție, nu s-a vândut nici un exemplar, librarul preferând să vândă volumele ca hârtie de împachetat. „A voi, este esențialmente a suferi, și cum a trăi este a voi, orice viață este, prin esență, dureroasă.” – Arthur Schopenhauer Când a aflat Schopenhauer despre soarta cărții sale, a scris: „Operele de acest gen sunt ca o oglindă. Dacă un măgar se privește în ea, nu se poate aștepta să se vadă un înger”. Lucrarea începe cu propoziția: „Lumea e reprezentarea mea”. Schopenhauer consideră că lumea exterioară există numai în măsura în care este percepută și prezentă în conștiința omului, deci ca reprezentare. El nu este întru totul de acord cu Kant, care considera că „lucrul în sine” ar fi mai presus deoriceexperiențăsenzorialăși înconsecință nu ar putea fi cunoscut. Schopenhauer susține că Voința stă la baza reprezentării lumii, având o puternică forță lipsită de rațiune și de scop. Voința stă nu numai la baza acțiunilor omului, ci determină întreaga realitate, organică sau anorganică. Voința se manifestă în lumea animală ca forță vitală și ca impuls spre procreare. Dar, pe când Kant era convins de imposibilitatea de a cunoaște realitatea ce stă în dosul fenomenelor, adică lucrul în sine,Schopenhauer credeacontrariul.Omul care este și lucrul în sine și fenomen, poate surprinde în adâncurile ființei sale, prin experiență internă, esența realității.Această esență este voința, voința de a trăi, care nu cunoaște alt scop decât propria sa existență și conservare. Corpul nostru, materia în general, este forma perceptibilă a voinței. Voința este forță a naturii, iar ceea ce numimforțe naturale sunt forme particulare ale acestei voințe generale; există o scară mare a naturii, pe care voința în evoluția sa o străbate. Lumea toată este intuiție a celui care intuiește, obiect prin raport la subiect, adică reprezentare. Procesul reprezentării are loc în creier, afirmă Schopenhauer, deci lumea este un fenomen cerebral al ființei umane. Visele sunt de asemenea fenomene cerebrale, și se întreabă dacă nu cumva și lumea noastră este un vis, de vreme ce nu există nici o diferență între actul oniric și realitate: „Dar dacă lumea aceasta este un vis, îndrăznimnoi să ne întrebămal cui este acest vis? Cine ne visează?” VAURMA Vavila Popovici – Carolina de Nord