Romanian Times | Ianuarie 2023

Cultură 9 A rămîne sau a pleca? de Andrei PLEȘU Nu cred că există mulți români (sau mulți est-europeni) care să nu fi trăit, după al doilea război mondial, patosul acestei (destinale) întrebări. Un răspuns hotărît poate fi și un bun început de soluție existențială, dar și preludiu al unui eșec. Adesea, cele două variante se împletesc straniu într-un unic peisaj interior. Odată decizia luată, ai parte și de beneficii, și de blocaje, și de euforii, dar și de penumbre... Un excelent film polonez (Cold War) din 2018, înregia luiPawelPawlikowski, oferă o melancolică imagine a acestei insolubile duplicități. Nu există soluție optimă, ci doar o destrămătoare experiență a suspensiei. Filmulmi-a reamintit unepisod autobiografic de la începutul anilor ’80. Fusesem lăsat să preiau o bursă Humboldt la Heidelberg, cu sugestia „delicată” a unui ofițer autohton de a nu mă grăbi să mă întorc... (era imediat după furtuna Meditației Transcendentale și se încerca relativizarea „victimelor”, eventual prin evacuare...).Odatăajuns înVest, amprimit, inevitabil, sfaturi și oferte de a nu mă mai întoarce în țară. O propunere în acest sens a venit din partea Monicăi Lovinescu și a lui Virgil Ierunca. Le-am răspuns printr-o scrisoare pe care o reproduc mai jos la capitolul „memorialistică”. Dar reiau, în acest context, și un text pe care l-am scris în 2006, un fel de presentiment al filmului polonez. # Mai întîi, fragmentul epistolar adresat cuplului Monica-Virgil, ca explicație a deciziei mele de a mă întoarce în România: „...Există o Românie în utopia căreia trăiesc de cînd mă ştiu, fie căutîndu-i supravieţuitorii, cîţi mai sînt, fie citindu-i cărțile, cîte s-au putut scrie, fie ascultînd, în copilărie, amintirile cîte unui unchi sau ale cîte unei mătuși despre «vremurile de altădată».ExistăoaromăaacesteiRomânii, o gestică a ei, un tabiet al ei; există, pe scurt, o stilistică a acestei Românii la care poți visa încă se te întorci. La ce altă Românie te mai poți întoarce? Pe măsură ce se apropie ora plecării îmi e tot mai limpede că mă întorc spre o abstracțiune. De fapt, nu de o întoarcere e vorba, ci de o regresiune, de un reflex arhaic – aproape animal – al vetrei proprii. Mă întorc într-un spațiu în care se merge de la expresie către simpla prezență, de la atitudinea lucidă către tropismul subconștient. Mă întorc la condiția unei așteptări vegetale, a unei înfrîngeri. Firește, și exilul e o înfrîngere. România nu mai poate fi astăzi decît dialogul nostalgic dintre două înfrîngeri: înfrîngerea celor rămași acasă, din resemnare sau lașitate, sau dintr-un abuz al speranței, și înfrîngerea celor pribegi, condamnați să nu poată înainta decît privind îndărăt, spre un «numinosum» al obîrșiei. S-a ajuns, cu alte cuvinte, la situația în care parabola fiului risipitor nu mai are sens. Fratele fiului, cel rămas la moșia părintească, și-a pierdut singura virtute pe care o avea, și-a pierdut hărnicia cuminte. Iar fiul risipitor nu mai are la ce se întoarce și riscă să se dizolve în risipirea sa.” (Heidelberg, 1983) # Și iată și articolul scris și publicat în 2006 („Românul în străinătate”): Orice român aflat, fie şi pentru scurtă vreme, în străinătate experimentează, Sursa - Dilema veche ROMANIANTIMES vrînd-nevrînd, patosul şi ridicolul dedublării. Acălători e, din acest punct de vedere, a petrece un timp în anticamerele schizofreniei. Eşti simulan în două locuri, atras de insolitul şi de prestigiul unuia, dar şi de rutina domestică a celuilalt. Nu te poţi abţine să asumi pînă la capăt noutatea în care te afli, dar nu poţi să te desprinzi de aromele autohtone, de zvonurile spectrale de-acasă. De cînd există Internet, această experienţă a bilocaţiei e încă şi mai perversă. Ai două serii de gazete, două surse de ştiri, două categorii distincte de breaking news. Un perfect exerciţiu de relativism, o instructivă reducere a lucrurilor la scara lor reală. Diaspora trăieşte paroxistic această situaţie, cu efecte uneori destabilizatoare. Dar şi sejurul scurt poate avea, tocmai prin scurtimea sa nemiloasă, un bilanţ asemănător. Am cunoscut compatrioţi care se comportă atît de diferit acasă faţă de modul cum se comportă în exil, încît e greu să le mai aproximezi identitatea reală, să decizi unde e autenticitatea şi unde deghizamentul. Acasă, exilatul e o combinaţie de sentimentalism agrar şi delir pedagogic. El vine „de-afară”, din lumea „normală”. Ştie, de aceea, mai bine decît tine cum e cu democraţia, cu ştiinţa, cu îndeletnicirile academice în genere. E iritat de ce vede, sermonizant, la o adică isteric. În patria de adopţie e exact pe dos: complexat, obsedat de tema marginalităţii, temător să nu- şi pericliteze statutul şi perspectivele. Nesigur pe el, acomodant, ipocrit, diminuat inevitabil de postura sa de „străin”, vorbind (oricît de onorabil) o limbă „străină”, individul preferă să fie mai curînd plat decît îndrăzneţ, mai curînd servil decît băţos şi sfîrşeşte prin a dezvolta o adversitate surdă faţă de gazde. În România e bonjurist, în străinătate e pravoslavnic. În România e sătul de balcanismul dîmboviţean, în Vest e sătul de „fundamentalismul” liberal, de excesele laicităţii şi ale corectitudinii politice. Idealul ar fi să obţină patalamale şi venituri occidentale, dar să devină vedetă printre ai lui, lucru îndeobşte greu de împlinit, ceea ce duce, pînă la urmă, la o dublă dislocare. E, adesea, sfîşietor să contempli spectacolul unor inşi înzestraţi în principiu, dar desfiguraţi prematur de o stranie aroganţă a înfrîngerii. Căci se simt înfrînţi chiar cînd nu sînt încă, chiar cînd şi-au dovedit hărnicia şi o decentă competitivitate. Ei nu vor însă să fie buni printre alţii (cum se întîmplă, de regulă, în suprasaturata lume apuseană). Ei vor să strălucească solitar în comunitatea de obîrşie, unde tot felul de neisprăviţi, în loc să le ofere osanale şi demnităţi, le ocupă locul. Dacă sînt credincioşi, au de străbătut, interior, infernul însuşi. Căci trebuie să împace orgoliul cu smerenia, să adopte teoria iubirii pe un fond de ură smintitoare, care le otrăveşte fiecare clipă. Lor şi celor din jur. Supăraţi (simultan sau alternativ) şi pe conaţionali, şi pe „străini”, intoxicaţi de frustrări şi ambiţii de nedomesticit, cînd căţăraţi pe cai mari, cînd înnoroiţi în afecte tulburi, deprimaţi, îndîrjiţi, oamenii aceştia sînt o emblemă a nefericirii. Ei nu se mai simt bine nicăieri, nu mai aderă la nici un loc, decît prin respingerea resentimentară a altuia. Pînă în 1989, vina integrală pentru asemenea destine fisurate o purtau istoria, regimul comunist, Cortina de Fier. Dar după 1989, indiferent cîte dificultăţi şi dezamăgiri a avut de oferit România cetăţenilor ei, vina devine individuală şi are drept surse vanitatea, provincialismul, egolatria. sorcovele, zicătorile, ghicitorile și proverbele erau în contextul rural medii fertile unde lăuntrul ieșea afară înspre folosul altora. Ei bine, aceste medii au disparut deja și in locul lor au venit partașiile de cafenea unde obscenitățiile sunt la ele acasă. Era peAntena 1 o emisiune în care s-a subliniat faptul că indecența a devenit pe nedrept virtute. Nu există limite pentru că terenul în care indecența și grotescul propășesc devine din ce in ce mai întins. Omul de bine moare cu tezaurele înlăuntrul lui! Și acummă simt tentat să mă mângăi că există totuși nădejde pe pământ. Vedeți, Biserica a fost rânduită să re-săreze pământul pentru cauza bunului gust, să-l lumineze pentru cauza frumosului să-l presare cu mireasma lui Cristos care este întruchiparea desăvârșirii. De fapt strângerile crestinilor laolaltă au stârnit admirația și vorbirea de bine a tuturor celor ce au văzut ce se întâmpla acolo în gloriosul ei început... Erau poate cântările înalțătoare aduse din tot ceea ce este mai curat în om. Acolo cântările aduse erau frumoase prin înălțătoare melodicitate și prin revelațiile adânci purtate in textele lor. Acolo intra omul cu inima clocotindă de cântec și biserica se contopea cu tămâia acestor ofrande... Dar a fost ca nădejdea mea să se subțieze până aproape de limita cinismului atunci când eu însumi m-am văzut cu inima clocotindă de cântec, cântec niciodată ieșit de pe ușa buzelor. De ce? Nu vreau să vă ofer concluzii pripite dar văd, inclusiv în biserică, o ordine întoarsă pe dos. Ramificațiile acestei stări sunt atât de multe și de profunde incât aproape că poți spune că suntem în pragul unui impas total. Avem în față o degenerare sistemică și este nevoie de o revoluție în gândirea bisericii, nu o revoluție de doctrină ci una de atitudine. Doctrina apostolilor este de nesdruncinat prin temeinicia și divinitatea adevărului ei. Problema noastră este ușurință cu care forțăm doctrina pentru a corespunde eului nostru, pentru a face din ea o filosofie acceptabilă minților “sofisticate” ale erudiților vremurilor noastre. Asta adus laprofesionalizarea activitaților dinbiserică.Acest fapt a exclus dintr-o loviturămajoritatea covârșitoare a credincioșilor de la dreptul lor divin de a-și manifesta direct creativitatea și de a aduce prinoasele acestei creativități direct la picioarele Domnului. Profesionalizarea aceasta a schimbat chiar și natura relatiei cu Dumnezeu în biserică. Profesioniștii devin slujbași plătiți mai degrabă decât slujitori. Dragii mei, doresc în meditațiile mele viitoare la acest subiect să mă apropii de voi cu mai puțin cinism și să fac apel la capacitatea voastră de discerne ca să putem împreună să aducem lumină, mai multă lumină înspre lauda Domnului nostru. VAURMA Cântecul Întrerupt (2) (continuare din pagina 6) Uniunea Europeană a aprobat luni un ajutor militar suplimentar pentru Ucraina în valoare de 500 milioane de euro, prin Instrumentul European pentru Pace (EPF), potrivit unor surse diplomatice, citate de Reuters, preluat deAgerpres. Acordul privind cea de-a șaptea tranșă de ajutor a fost încheiat la Bruxelles, în cadrul reuniunii celor 27 de miniștri de externe ai UE, după ce, săptămâna trecută, țările occidentale nu au reușit să ajungă la un acord privind trimiterea de tancuri de luptă Ucrainei, promițând însă un sprijin militar de miliarde de euro, după reuniunea Grupului de contact pentru apărarea Ucrainei de la Ramstein, Germania. Pachetul de 500 de milioane de euro (542 de milioane de dolari) a fost aprobat împreună cu alte 45 de milioane pentru „echipamente neletale” destinate misiunii de pregătire militară a UE pentru Ucraina, a declarat un diplomat UE. Alte două surse care au asistat la discuțiile purtate de miniștri în spatele ușilor închise au confirmat acest lucru. Până în prezent, UE a vărsat 3,1 miliarde de euro pentru echipamente militare către Ucraina prin șase tranșe ale EPF – mai mult de jumătate din cele 5,5 miliarde de euro alocate fondului pentru perioada 2021-2027. Miniștrii de externe au convenit luna trecută să suplimenteze fondul cu încă 2 miliarde de euro pentru 2023, având în vedere ritmul în care acesta a fost epuizat de când Rusia a lansat invazia sa la scară largă la sfârșitul lunii februarie 2022. Creat în 2021, EPF este un instrument prin care blocul european furnizează forțelor armate ale partenerilor săi echipamente și infrastructură în încercarea de a preveni conflictele, de a asigura pacea și de a consolida securitatea internațională. UE aprobă un nou ajutor militar de 500 milioane de euro pentru Ucraina Sursa: caleaeuropeana.ro / 23.01.2023