Romanian Times | Ianuarie 2024

ROMANIANTIMES Angela FURTUNĂ: Geniul : între mistică, legendă și victimele mitului eminescian Evocarea luiMihai Eminescu la ZiuaCulturii Naționale invită lanumeroase itinerarii literare, istoriceși culturale. Astfel, la 19 noiembrie, 2002, în numărul 49 al revistei România literară , pp. 16-18, cercetătoarea și istoricul Gabriela Omăt (de la a cărei moarte se împlinesc cinci ani în 2024) publica studiul Glose la o fotografie – E. Lovinescu, victimă a mitului eminescian. Acest studiu merită a fi evocat azi cu asupra de măsură, căci detaliile sunt de actualitate, iar învățămintele mai mult decât necesare. Fotografia în jurul căreia îl evocăm aici pe Eminescu îi înfățișează pe E. Lovinescu și fiica sa, Monica Lovinescu, la Iași, în Copou, lângă statuia lui Mihai Eminescu 1 . Gabriela Omăt dedicase acest studiu Monicăi Lovinescu, aflată încă în viață la Paris. Citez, pentru aducere aminte, invitând și la lectura online (http:// www.bibliotecadeva.eu/periodice/romlit/2002/12/ romania_literata_2002_12_49.pdf): Doamnei Monica Lovinescu, 19 noiembrie 2002, În cartea La apa Vavilonului , Humanitas, 1999, poate fi citită o tandră pagină de evocare a unei vacanţe fălticenene, pe la jumătatea anilor ‘30, petrecută de Monica în tovărăşia părintelui său, E. Lovinescu: «Aveam 11 ani. Petreceam, ca de obicei, o lună de vară la Fălticeni doar cu tata. Era fabulos. Când scria la birou, valea Șomuzului la care se ajungea din grădina bunicii era amea. [...] Când tata făcea o pauză, porneam împreună în plimbarea cotidiană spre «Băncuţa» şi «discutam» literatură. Eram mândră şi chiar, în micimea mea, priveam lumea de sus [...]. Plimbarea noastră fusese încununată într-una din veri printr-o excursie (o maşină cu şofer numai pentru noi doi), la mânăstirile din Bucovina şi la «bojdeuca» lui Creangă. La Iaşi, pe Copou, băusem chiar o jumătate de sticlă de Cotnar amândoi şi adormisem în cinematograful unde ne dusesem după prânz. Ne trezise plasatoarea, filmul se terminase de mult şi sala era goală: să faci un chef cu tata în Iaşii lui Eminescu şi «Junimii», după ce tot el ţi-a arătat «albastrul de Voroneţ», nu ştiu câţi ani mi-am hrănit orgoliile cu această amintire.» Ofotografiedinaceamirabilă excursie, doamnaMonica Lovinescumărturiseşte că nu i s-a păstrat. S-a întâmplat s-o readucă la lumină periplul documentar în marginea «agendelor» cercului «Sburătorul» (al căror volum IV, Editura Minerva, Bucureşti, 2000, conţine copioase informaţii despre scandalul Eminescu). Imaginea a apărut în presa anilor ‘30 - ‘40 cel puţin de două ori, o dată în reportajul lui C. Săteanu, Pe urme eminesciene cu d. E. Lovinescu , din Adevărul , 24 iulie 1936 (de unde am reprodus-o) şi a doua oară, în Fapta din iulie 1943. Excursia din vara lui 1936 la Iaşi nu fusese un oarecare episodde turismcultural, ci avuseseun rost documentar: E. Lovinescu pregătea romanul Luceafărul , sau, după 1 Peste ani, în cadrul proiectului meu Zilele Monica Lovinescu ajuns în 2015 la a IX-a ediție, fotografia a fost pretextul în jurul căruia am organizat, la Suceava, Iași și Fălticeni, o agendă bogată de eveni- mente ce au reunit scriitori și cărturari contemporani ca : Antonio Patraș, Cassian Maria Spiridon, Adi Cristi, Livia Iacob, Loredana Opăriuc Cuzmici, Alexandru Călinescu, Nicu Gavriluță, Lucian Va- siliu, Șerban Axinte, Carmelia Leonte, Florin Iaru, Daniel Corbu, Valentin Talpalaru, Șerban Chelaru, Cristian Livescu, Emanuela Ilie, Maricica Munteanu, Gabriela Șandru, oficialități ieșene și alții. un alt proiect, Înseninare , al treilea dintr-o trilogie pe care se hotărâse a i-o dedica lui Eminescu. Îl precedase Mite (1935) şi Bălăuca (1936). În vederea Bălăucăi , cercetase şi cu un an mai-nainte Iaşii, pe urmele lui Eminescu. După cum consemna agenda sa la 29-30 iulie 1935, E. Lovinescu trăise atunci, o «mare impresie», sub fervenţa căreia publicase în Adevărul (26 nov.1935) articolul Eminescu în climatul lui spiritual , reluat mai târziu în Memorii, III, sub titlul Iaşii, climatul spiritual al lui Eminescu . Numai după un an, tot în Adevărul (4 iulie 1936), criticul era nevoit - se va vedea mai departe din ce pricini - să facă publică o pledoarie severă pentru libertatea de spirit în raport cu mitul: Eminesciana . Cu unele comprimări, textul a devenit, în Memorii , III, Reprezentarea geniului în artă. De altfel, primele trei capitole din Dezbateri literare , secţiunea finală a tomului III din Memorii , reunesc, destul de atenuate ca ton, principalele texte-replică la controversata recepţie a romanelor sale. Chiar din acest moment al polemicii cu dictatura unui mit sacrosanct datează fotografia, împreună cu Monica, lângă bustul lui Eminescu de la Copou. Memoria fiicei a păstrat o amintire euforică. O fotografie idilică pare s-o ilustreze fidel, în Copoul inundat de flori şi ierburi, sub straja statuii emblematice... Dar pe fotografie, E. Lovinescu a scris, pentru ziaristul C. Săteanu, o dedicaţie cu aceste prime cuvinte: « Lăsând la o parte pe nevinovata Monică, s-ar putea zice că victima se află în prezenţa călăului ...» E. Lovinescu... victimă a lui Eminescu ? Nimeni nu se gândeşte astăzi la aşa ceva, mai bine spus, subiectul e insolit şi, din păcate, lumea e prea grăbită spre a-i acorda un popas. Și totuşi. De la îndrăzneala criticului de a romanţa viaţa Luceafărului în Mite şi mai ales Bălăuca i se trăsese nu doar marele scandal al respingerii candidaturii laAcademia Română, în vara lui 1936, dar şi o vehementă polemică în presa literară, carea trenat ani înşir, chiardupămoartea luiN. Iorga, ilustrulşipătimaşulei incitator.S-audezbătutatunci, în termeni rămaşi după atâtea decenii acut actuali, câteva teme extrem de sensibile: cum era adevăratul Eminescu în raport cu mitul ce i s-a făurit; pe ce dominante au configurat mitul contemporanii poetului şi cum l-au remodelat generaţiile succesive; de ce sunt divergente, sau divergenţa e numai o iluzie, efigiile eminesciene propuse de Titu Maiorescu, N. Iorga şi A.C. Cuza, G. Călinescu şi... E. Lovinescu? cum poate fi controlat riscantul raport pietate - profanare în reconstituirea biografică?; au vreo îndreptăţire cei ce se încumetă a romanţa viaţa geniilor?; e un imperativ a fi ei congeniali personajului lor?; în sfârşit, este mitul un canon tiranic?; sau un model paidetic, edificator de conştiinţe? Pe scurt, avem a ne comporta ca bigoţi, sau ca spirite libere în relaţia cu un mit întemeietor al culturii naţionale? Ultimii ani ai vieţii criticului de la « Sburătorul » au fost marcaţi de hula pe care i-a atras-o temerara şi, e drept, nu foarte inspirata idee de a romanţa biografia eminesciană. Un volumconsistent s-ar putea alcătui din antologarea celor mai interesante piese ale scandalului în jurul detractorului eminescian E.Lovinescu. ÎntreEminesculd-luiE.Lovinescu al lui Al. Tzigara-Samurcaş ( Convorbiri literare , nov.- dec. 1934) şi Pentru porcograful Eugen Lovinescu al lui N. Georgescu-Cocoş ( Neamul românesc , sept. 1937) s-au scris zeci de texte incriminatoare, dintre care nu puţine se datoreazăunormari condeieprecum, înprimul rândN. Iorga şi, celălalt centru nevralgic al întregii dispute, G. Călinescu. Aici intră în discuţie provocarea pe care E. Lovinescu o resimţise luând cunoştinţă de Viaţa lui Eminescu a lui Călinescu, citită parţial chiar în cenaclul «Sburătorul». Un discipol producea o carte ambiţioasă despre un scriitor fundamental, iar maestrul nu dăduse despre poetul naţional nimic semnificativ. Orgoliul redeşteptase criticului «modernist» un vechi complex eminescian care-i paralizase decenii iniţiativa în această direcţie. Iar impulsul zvâcnise atât de imperios, încât E. Lovinescu lăsase să-i scape, după audierea unui fragment din lucrarea călinesciană, o replică pentru care cel vizat nu l-a iertat niciodată: « Când Eminescul meu va intra pe uşă, al lui va ieşi pe fereastră ». În 17 febr. 1935, agenda zilnică înregistra căinţa criticului de a fi procedat imprudent, dezvăluindu-şi resortul competitiv cu G. Călinescu, în scrierea romanului Mite : «Nu trebuia să mă descopăr în chestia Eminescu». Dar era prea târziu. O 7 Meditații est-etice adevărată cutie a Pandorei fusese deschisă şi nu e o exagerare a spune că E. Lovinescu a plătit amarnic acest acces de vanitate. Represaliile declanşate de Bălăuca , duse până la blocarea accesului « pornografului Lovinescu » laAcademie, aveau să pună capăt proiectului de trilogie romanescă. Dar până târziu, în 1940, E. Lovinescu a rămas frământat de «obsesia de a scrie un Eminescu substanţial». Nu i-a fost dat. După «dezastrul academic», cum calificase în însemnări respingerea candidaturii sale pentru înaltul for, în mai 1936, încercase a nu se lăsa deprimat şi a continua biografia eminesciană. Revenise vara în Iaşi, însoţit de Monica. Sub fotografia care prilejuieşte aceste glose se preciza: «Criticul E. Lovinescu şi Monica Lovinescu, colaboratoare la Dimineaţa copiilor şi autoarea romanului Aventurile unei păpuşi»... După câteva joviale relatări anecdotice despre noile explorări «în adâncimea încă nu destul de pătrunsă a atmosferei eminesciene» (e comentariul lui C. Săteanu), E. Lovinescu înmâna gazetarului fotografia de la Copou, încheindu-şi dedicaţia cu o bravadă: ... s-ar putea zice că victima se află în prezenţa călăului. Dar după cele petrecute în mai, să nu-ţi pară curios că eu nu mă socotesc victimă . Numai că, într-un alt interviu, dat cu două săptămâni mai devreme lui J. Pascal de la Lumea (19 iulie 1936), reporterul reprodusese declaraţiile lui E. Lovinescu pe exact aceeaşi temă, într-o cheie contrară, altfel spus, tradusese invers antifraza ironiei: «în grădina Copou maestrul s-a fotografiat împreună cu fiica lui, în vârstă de 12 ani, juna Monica. Peisajul reprezintă şi bustul lui Eminescu. Cu acest prilej, solicitat de noi, ne-a spus câte unele în legătură cu polemica dintre d-l N. Iorga şi d-sa: închipuieşte-ţi că Iorga e convins că prin romanele mele [...] l-am denigrat pe Eminescu. Şi spune cui vrea să-l asculte că eu sunt călăul lui Eminescu. Acuma, deoarece eu am rămas din cauza asta pe dinafara Academiei, vezi-mă lângă bustul lui Eminescu şi spune-mi: între mine şi el, cine este călăul şi cine victima? Mi se pare că victima sunt eu, fără voia lui Eminescu, prin bunăvoinţa d-lui Iorga . E mult mai exact a aprecia că nu Eminescu, ci mitul său despotic, devenit în anii ‘30 unul din stindardele dreptei extreme, fusese «călăul». Nici chiar duşmănia neîmpăcată a lui N. Iorga faţă de E. Lovinescu n-ar fi putut produce - şi prelungiaproapeundeceniu-unseismdeopiniedeasemenea proporţii dacă, inocent sau nu, Apostolul şi aliaţii lui n-ar fi manipulat, pe toate planurile, de la afect şi mental colectiv la climat politic şi ambianţă literară, mitul eminescian. Mesaventura pe tărâmulmitografiei eminesciene ascunde un captivant capitol de biografie interioară a «profanatorului» (continuare in pagina 8)