Romanian Times | Ianuarie 2024

ROMANIANTIMES 920 NE 122 nd Ave 8 Actualitate (continuare din pagina 7) Geniul : între mistică, legendă și victimele mitului eminescian sublimului idol. A-l analiza în perspectiva unui complex Eminescu nu va părea un abuz decât cui nu cunoaşte răspunsul lui E. Lovinescu însuşi la întrebarea unui reporter al Faclei , din 23 dec 1934: «De ce nu aţi scris un Eminescu în treizeci de ani de critică?» Iar E. Lovinescu răspundea: «Se împlinesc exact treizeci de ani de când am pornit să scriu, şi la aceşti treizeci de ani pot să mai adaug şi cei vreo cinci ani ai epocei «preliterare», adică ai fazei de incubaţie. Din acel îndepărtat punct iniţial, pe perspectiva infinită a viitorului, am întrezărit monumentul ce voiam să-l ridic lui Eminescu. Pentru generaţia mea, ca şi pentru cea imediat anterioară, Eminescu a fost un fetiş cu o putere de sugestie necunoscută azi, sau, în orice caz, altfel cunoscută. Pentru noi el nu era nici ideologul naţionalist, nici luptătorul politic de la care se inspiră generaţiile militante ale veacului nostru, de căpitani şi de gardişti. El era poetul, cel mai mare poet al limbii române, de o armonie şi de o tristeţe care ne îmbăta şi ne dizolva reveriile anilor melancoliei; însăşi tragedia vieţii lui, apropiată de noi, sau chiar contemporană, exercita asupra sensibilităţii o atracţie irepresibilă. De cum am sosit la Iaşi, la liceu, în fiecare duminică mergeam pe urmele sau pe presupusele urme ale marelui poet, ca la nişte sanctuare. [...] De atunci năzuiam să scriu ceva despre Eminescu - fireşte, ceva definitiv, un monument vrednic de erou. Prima încercare n-a fost la înălţimea intenţiilor. Debarcat la Liceul Internat, în clasa a V-a, din primele zile am dat, la limba română, peste un profesor bătrân, Miron Pompiliu, care, în ochii noştri, se bucura de imensul prestigiu de a fi fost unul din cei mai buni prieteni ai lui Eminescu, prieten de petrecere şi de suferinţe [...]. De cum am intrat în clasă, pentru a lua măsura puterilor noastre, ne-a dat ca lucrare scrisă interpretarea satirei III. M-am încordat, fireşte, şi m-am umflat probabil ca în fabulă, pentru a ridica, dacă nu un monument, cel puţin o schiţă a viitorului monument al idolului: rezultatul a fost dezastruos: lucrarea mi-a fost notată cu trei. Iată debutul meu în critica română şi ca eminescolog; nu e strălucit, dar îndrăznesc să cred că răposatul meu profesor n-a fost profet. Nu-i mai puţin adevărat că întâmplarea m-a deprimat şi probabil mi-a produs o inhibiţie. Au trecut de atunci treizeci de ani şi am scris câteva zeci de volume de critică, cu subiecte foarte variate; pe Eminescu nu l-am îmbrăţişat însă niciodată din faţă, voiniceşte; m-am apropiat uneori de dânsul pe chestii de amănunt, prin latura sociologică, de pildă, în Istoria civilizaţiei române , sau, sporadic, în Memorii şi chiar în Bizu . Nu l-am uitat, dimpotrivă, obsesia lui am suferit-o întotdeauna, prin acelaşi prestigiu din tinereţe, rămas intact sub perii albi! în tot acest timp m-am gândit cu îndârjire că voi «crea» un Eminescu, dar când mă puneam să-l scriu, mă cuprindea o laşitate, o neîncredere în forţele mele, mă simţeam încă nepregătit pentru a mă măsura cu un subiect atât de impunător, mă rezervam pentru mai târziu, la maturitate. Inhibiţia venea, fireşte, şi din însemnătatea poetului, dar şi din importanţa atribuită viitorului meu studiu, pe care îl voiam la înălţimea subiectului, de care, cu cât îl exaltam, cu atât mă depărtam. Acum vreo trei ani mă hotărâsem în sfârşit să mă apuc de mult amânatul meu studiu [...]. Spaima de propriul meu erou, şi mai ales de propriul meu studiu, m-a înhibat din nou, întrucât voiam să fie «definitiv» şi să constituie o somă a problemei Eminescu. Ajunsesem să cred că nu-l voi mai scrie niciodată...» La întrebarea «De ce l-aţi scris acum pe «Eminescu»?» răspunsul era: «E de prisos să insist că inhibiţia venea din însuşi caracterul de monumental şi definitiv pe care îl atribuisem studiului meu. A-ţi face anticipată o idee excesivă despre ceea ce vrei să scrii este mijlocul cel mai sigur de a trezi probleme de conştiinţă şi de a-ţi paraliza posibilităţile naturale. [...] îţi voi răspunde simplu: pentru că num-ampus să scriu un Eminescu , ci un Mite . Pentru că n-amputut să-l îmbrăţişez pe tot Eminescu, ci m-am apucat de dânsul pe o cale lăturalnică, aşa că, de data aceasta, inhibiţia nu s-a mai produs... Intenţia iniţială a fost să romanţez un episod al unei dragoste mai puţin cunoscute a poetului; e drept că nu m-am mulţumit cu faptele, ci, pe baza unor documente irecuzabile, am voit să stabilesc psihologia erotică a lui Eminescu, luând o poziţie definitivă în controversa dintre critici şi psihanalişti.» Mite a fost mai degrabă un succes, lăsând deocamdată la o parte recenzia nimicitoare, et pour cause, a lui G. Călinescu, sau câte o reacţie stridentă cum a fost cea a lui Al. Tzigara-Samurcaş din amintitul articol Eminescul d-lui E. Lovinescu. Ceea ce merită readus sub ochii contemporanilor needificaţi asupra statutului real de denigrator, sau nu, al lui Eminescu este replica patetică dată de E. Lovinescu atacului lui Tzigara (în Adevărul din 20 ian. 1935; de regăsit şi el în Dezbateri literare din Memorii, III): «Nu mă pot stăpâni la gândul că acest cercetător ştiinţific de ouă încondeiate şi de scoarţe olteneşti, neserios prin însăşi structura sa sufletească, neliterar, se face apărătorul unor oameni ce stau plămădiţi în însăşi fiinţa mea morală, în veneraţia cărora am crescut, şi a căror operă am căutat să o duc mai departe, nu în sensul aderării la o ideologie perimată, care pentru mulţi a devenit o problemă de învârteală personală, ci la o atitudine de strictă elevaţie morală, de dezinteresare pentru tot ce e materie şi contingenţă, de pasiune unică literară, de obiectivitate. De când ţin o carte în mână, personalitatea rară a lui Eminescu m-a covârşit, şi am purtat-o în mine din anii tinereţii până în pragul bătrâneţii, ca o licoare preţioasă amestecată în sângele fiinţei mele morale, îndemn, flacără sfântă, mângâiere şi «paladiu» împotriva imensului dezgust al vieţii şi al spiritului de procopseală măruntă, şi iată că, acum, când, după treizeci de ani de şovăire şi de aşteptare ca să mă simt în stăpânirea mijloacelor mele literare, îl evoc cu o pietate neîndoioasă, într-o aureolă de mucenic şi într-o «aură» de superioritate faţă de toţi ceilalţi, cu atât mai evidentă cu cât iese din mizeria cotidiană şi din împrejurări penibile, prin simpla prezenţă a geniului ce-l învăluie într-o fluorescenţă de sfânt, iată că în faţa acestui act de pietate supremă şi matură, în care mi-am amestecat şi sângele, găsesc că d. director al Convorbirilor literare se crede «dator» să apere «memoria dispărutului» împotriva impietăţii mele înjositoare!» Polemica incitată de apariţia lui Mite - care ar merita şi astăzi conspectată - asupra autenticităţii chipului eminescian propagat de exegeţi şi romancieri, fusese mai degrabă fructuoasă. Bălăuca a împins însă, înanul următor, controverselepână launadevărat război ideologic, în cursul căruia s-a rostit cuvinte teribile ca (dinspre «stânga») teroare asupra conştiinţelor, sau (dinspre «dreapta») merită pus la zid şi împuşcat!, desigur, E. Lovinescu. Nici unul dintreprocurorii furibunzi ai «impietăţii»cucareprozatorul imaginase, în roman, o întâlnire Eminescu - Veronica într-o casă rău-famată dintr-o mahala a Iaşului, n-a fost o clipă intrigat de curiosul detaliu - dar cât de elocvent -, remarcat de critică şi recunoscut de E. Lovinescu însuşi: «detractorul» se proiecta pe sine în personajul eminescian. Dacă o impietate erade condamnat, punctul cuadevărat legitimdepornire ar fi fost îndreptăţireade afacedinEminescu...unBizu.CarenţaesteticăatâtapasajuluidelacasadeochiatăVangheli cât şi a întregii reconstrucţii biografice eminesciene prin «imaginarea» unor episoade în careprozatorul amalgamaexperienţepersonalea fost, dealtfel, destul dedrastic sancţionată într-o cronică a lui Şerban Cioculescu. Și trebuie spus că, după ce mizase cu o prezumţie imensă pe izbânda sa de romancier în Mite şi Bălăuca , un asemenea verdict a fost de natură a-l deprima pe E. Lovinescu mai dureros decât eşecul academic sau răstălmăcirea nefastă a devoţiunii lui pentru Eminescu. În orice caz, demersul «infam» al unui «suflet închiriat» oficinelor iudaice complotând pentru demolarea idolului naţional nu putea fi mai energic contrazis decât de, aberanta în acest caz, idee de a se autoproiecta în idolul profanat... Nu există o încheiere mai potrivită la tema « E. Lovinescu - victimă a mitului eminescian » decât rândurile scrise chiar de «victimă» în Eminesciana . Relaţia comunităţii cu marile ei mituri trece prin fiecare conştiinţă individuală, este un act intim, o experienţă personală: «Oricât ar fi de universale, adevărurile se aplică numai când, intrând în zona observaţiei personale, devin subiective; interesul propriu dă forţa de lumină şi viaţă focarelor aţipite. [...] Nu există bunuri comune, trecute din generaţie în generaţie, din mână în mână, dacă nu poartă semnul unei experienţe individuale... [...] Deşi cunoşteam mai de mult mistica creată în jurul oricărui geniu, de-abia acum, dintr-o întâmplare strict personală, mi-a fost dat să-i încerc forţa de acţiune; deşi cunoşteam în special amploarea mitului lui Eminescu, sporit din generaţie în generaţie, de-abia acum mi-a fost dat însă să văd deviaţia pe care reuşeşte să o exercite în judecata critică acţiunea unui astfel de mit. [...] Deşi n-au trecut cincizeci de ani de la dispariţia poetului şi mai întâlnim şi astăzi oameni care l-au cunoscut sau l-au văzut în situaţii mediocre, el ne pare totuşi a nu fi trăit, mit venit de departe, din veacuri, în poleială de legendă, încărcat de sensuri şi de valori; câteva decenii numai i-au creat o mistică atât de agresivă, încât nu te poţi atinge de dânsul omeneşte, fără a nu trezi bănuiala de a fi voit să-l înjoseşti. O astfel de concepţie romantică a geniului îl scoate din condiţia umană şi-i acordă însuşiri supranaturale; toate actele lui fără deosebire sunt considerate ca ieşind din normele obişnuite, impregnate de puterea lăuntrică a unor calităţi de ordin transcendent. Oricâtă forţă morală de ridicare a maselor ar reprezenta, de altfel ca toate legendele pline de nobile sensuri, această mistică nu are nimic de-a face cu realitatea. [...] Iar în ceea ce priveşte valoarea morală a acestei mistice, pornită spre mit, oricât ar fi de apreciabilă, nu poate constitui o piedică în calea creaţiei ce-şi trage unica-i forţă din adevăr şi din expresia lui estetică.» (continuare in pagina 10)