Romanian Times | Ianuarie 2024

Cultură 9 Tradiții ale învățămîntului autohton de Andrei PLEȘU Cu vreo șapte ani în urmă am publicat – în perspectivă memorialistică – textul de mai jos. Îl reiau, pentru că, la noi, „amintirile” au mereu un nimb de actualitate... „Parc-a fost ieri” e aproape totuna cu „parc-ar fi azi...”. Fapt e că problema învățămîntului, liceal și universitar, e, ineviabil, pe agenda „României educate”, dar mai degrabă ca o suită de întrebări și neliniști, decît ca o suită de răspunsuri... „Cultura” absolventului de azi are, adesea, o dimensiune tragi-comică, ilustrabilă cu numeroase „perle”. Din păcate, nici profesorii nu sînt întotdeauna scutiți de vesele derapaje... Iar politicieni preocupați să-și facă rost de o diplomă, la orice vîrstă și prin orice mijloace, nu ne lipsesc. „Pre-istoria” de mai jos nu are, în plus, decît contextul ideologic al partidului unic... Dar uneori și azi, dăruiți cu multipartitism, avem probe de continuitate... E timpul să încep să povestesc. Pînă nu uit… Am întîlnit tot soiul de oameni, am trăit tot soiul de întîmplări, amauzit tot soiul de povești. Poate că vor avea un oarecare rost documentar, dacă le pun pe hîrtie. Iată, de pildă, o poveste pe care mi-a spus-o, demult, profesorul meu Dan Grigorescu, discipol, ca și Ion Frunzetti, ca și Edgar Papu, al lui Tudor Vianu (și, cred, asistent al lui pentru un timp). E vorba de un examen de literatură universală, cu Tudor Vianu ca examinator și un activist de partid drept candidat. Candidatul nu mai era chiar tînăr, dar avea nevoie de o diplomă universitară, ca să-și poată consolida locul de muncă și „dosarul sănătos” la o gazetă de propagandă a vremii, unde era un fel de șef. Profesorul, bine crescut și neînvățat cu asemenea situații, era puțin stingherit să ia la întrebări un tovarăș cam tomnatic, dar astea erau vremurile. Lucrurile s-au desfășurat astfel. – Tovarășe profesor, trebuie să vă spun, cinstit, că nu prea m-am pregătit. Vianu (jenat și încurajator) : – Ei, nu exagerați. Sînt sigur că, la vîrsta dvs., aveți suficiente cunoștiințe. – Nu, nu, chiar nu m-am pregătit deloc… – Pot înțelege că nu vă simțiți astăzi în formă. Nu-i nimic. Veniți la sesiunea din toamnă. – Tovarășe profesor, cît să mai amîn? Am copii care au deja diplomă. Vianu (încurcat) : – Stimate tovarășe, îmi pare rău, dar nu aveți de ales decît între două variante: ori acum, ori la toamnă. Cum facem? Candidatul cade pe gînduri și, după o matură reflecție, decide: „Acum!”. Din momentul deciziei, orice dubiu, precauție și nesiguranță dispar ca prin farmec. Omul e, brusc, stăpîn pe situație și pe competențele proprii. Profesorul îl invită să tragă un bilet, candidatul se execută, citește subiectele și comunicăsec:„Primul subiectnu-lcunosc!” (primul subiect era „L. Tolstoi”). „Prin Sursa - Dilema veche ROMANIANTIMES urmare, voi trata subiectul 2!” Subiectul cu pricina era de tip „ghicitoare”: „Numiți cel mai mare poet romantic francez din secolul al XVIII-lea”. Răspunsul era gata făcut: în secolul al XVIII-lea există un singur poet racordabil (ca predecesor) romantismului: André Chénier. Dar candidatul știe mai bine. Răspuns ferm: „Cel mai mare poet romantic francez din secolul al XVIII-lea este Victor Hugo”. Întrebare ajutătoare din partea profesorului: „Stați puțin! De cînd pînă cînd ține secolul al XVIII-lea?”. Răspuns: „De pe la 1720 pînă pe la… 1792. A, nu, greșesc, pînă la 1789!”. „Și de la 1789 pînă la la 1792 ce e?” Candidatul, surîzînd pertinent: „Sfîrșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX- lea!”. „Mă rog – suspină profesorul –, să trecem la primul subiect.” „Dar v-am spus că nu-l știu!” „Ei, glumiți, e vorba de Tolstoi, marele Tolstoi, nu se poate să nu știți despre cine e vorba.” Răspuns: „A, vă referiți la poetul simbolist, cel care a murit la Paris, înconjurat de prieteni!”. „Nu, iertați-mă, vă gîndiți, probabil, la celălalt Tolstoi,Aleksei, care a fost și poet (nu chiar simbolist…), a fost pe la Paris, dar s-a întors în URSS și a murit acolo.” „Înseamnă că m-am înșelat. Deci e clar că nu cunosc subiectul!” „Vă rog, mai gîndiți-vă puțin, nu se poate” –insistă generos Tudor Vianu. „E vorba de Lev Tolstoi, marele Tolstoi!” „Nu cumva e cel care a scris Anna Karenina !?” – reacționează, iluminat, candidatul. „Ba da, vedeți că știți? Despre el e vorba!” „Atunci cunosc!” – se liniștește preopinentul. „Dați-mi voie să vă prezint, mai întîi, pe scurt, intriga romanului: Anna Karenina era o femeie frumoasă, deșteaptă, dar fără studii superioare! (Vianu e perplex: nimic de zis, descrierea personajului este corectă!) Dînsa s-a căsătorit cu un tip care însă avea studii superioare! (Poți să zici că nu?). Bineînțeles că, în aceste condiții, menajul a avut de suferit. Eroina a fugit de-acasă, dar, avînd, totuși, un moral puternic, s-a angajat muncitoare într-o uzină!” Profesorul e la capătul puterilor: „Îmi pare rău, nu asta e intriga, nu așa se termină povestea…” „Nu?” – se întristează candidatul. „Înseamnă că fac o confuzie cu alt film.” Ce vremuri! Evident, unele lucruri s-au schimbat. Nu prea mai avem profesori de talia lui Tudor Vianu. Dar „candidatul” din povestea de mai sus pare să fie, la noi, o figură perenă: are funcții importante, surîde larg – un adevărat campion al danturii – la televizor, știe să facă de toate: muncitor la Mecanică Fină, fotbalist, jurist, consilier prezidențial, ministru, șofer, senator etc. Un om de succes! Atîta doar că, din cînd în cînd, confundă istoria națională… cu alt film. Asta nu înseamnă că aplombul lui de figurant în orice scenariu politic de paradă are ceva de suferit… Parcă-l văd academician, autor al unui tratat despre felul în care unii falși eroi ai neamului au șubrezit forțele de apărare ale patriei, obligîndu-ne, de pildă, să ne batem cu turcii, cînd, de fapt, voiam să schimbăm un stăpîn cu altul: neamț, rus, austro-ungar – pe scurt, sorosist. În filmul activistului nostru, Churchill e, de fapt, Stalin, iar Stalin e, de fapt, Churchill. Și să mai terminăm cu victimizarea anticomuniștilor. Oricum, pușcăriile lor erau mult mai confortabile decît cele de azi. Puteau muri acolo liniștiți, nu ca bieții interlopi de azi, a căror eliberare umanitară e urgentă. Recunoasterea si acceptarea acestei realitati este intelepciune de sus. Cu intelepciunea de sus, recunoastem aceasta lume ca fiind creatia lui Dumnezeu, recunoastem proprietatea lui Dumnezeu asupra acestei lumi si autoritatea lui Dumnezeu asupra acestei lumi. Aceasta a fost intelepciunea initiala, dar apoi a aprut manifestarea unei intelepciuni rivale. Aceasta intelepciune rebela a criticat mai intai limitarile libertatii umane pe care Dumnezeu le-a stabilit.Dumnezeudaduseomenirii libertate in limiteleprescrise, simbolizatede singurul copac al carui fructe le interzisese omenirii sa lemanance. Diavolul, prin agentul sau sarpele, a sadit in mintea Evei gandul ca aceasta limitare a libertatii umane nu era corecta. Apoi, intelepciunea de jos a pus sub semnul intrebarii bunatatea creatiei lui Dumnezeu. Dumnezeu a creat omenirea dupa chipul Sau, dar omenirea nu era ca Dumnezeu sau in aceeasi categorie cu Dumnezeu, deoarece umanitatea nu era divina. Intelepciunea de jos a provocat omenirea sa puna mana pe divinitate actionand cu autoritate divina, definindu-si viata pentru ei insisi, alegand ce e bine si ce e rau.Adamsi Eva, au facut acest lucrumancand fructul interzis si au ales astfel sa traiasca in conformitate cu intelepciunea de jos. Rezultatele acestui act au fost imediate si drastice. Adam si Eva au fost instrainati de Dumnezeu prin vinovatie.Apoi au fost instrainati de ei insisi prin rusine. Ei au fost instrainati de corpurile lor fizice prin samanta mortii fizice pe care o plantasera in ei insisi. Au fost instrainati de restul creatiei prin blestemul pe care pacatul lor il adusese asupra intregii creatii. Cu toate acestea, in ciuda tuturor acestor consecinte tragice, oamenii inca gasesc intelepciunea de jos ademenitoare. Ceea ce vedem astazi in cultura noastra este o izbucnire publica periculoasa a acestei intelepciuni de jos. Oamenii isi gasesc implinirea traind vieti centrate pe sine, orice activitate este potrivita pentru o persoana daca acea persoana crede ca acel lucru ii va aduce placere si implinire. Odata ce o activitate este permisa in numele implinirii personale, aceasta nu trebuie doar tolerata. Trebuie sa fie apreciata si validata public. Nu stim ce se va cere in continuare in numele implinirii de sine. Limita actuala este arbitrara, iar posibilitatile de perversiune sunt nelimitate. Conform intelepciunii de jos, o persoana poate fi orice doreste sa fie pentru a-si gasi fericirea personala. Furia actuala este distinctia nou definita intre identitatea de gen si sexualitatea biologica. Unii barbati biologici se identifica ca fete si participa la sporturi feminine. CRIZE ȘI BINECUVÂNTĂRI (continuare din pagina 6) Indiferent de identificarea lor de gen, ei isi pastreaza suficiente trasaturi biologice masculine pentru a domina sporturile feminine. In prezent oamenii cred ca pot transforma creatia lui Dumnezeu intr-un paradis prin corectarea unor defecte de baza ale lumii in dimensiunea ei originala. Solutia propusa este intotdeauna o reducere simplista a realitatii. Astfel apar acum marsuri, demonstratii pentru a scapa de anumite clase de oameni sau anumite rase de oameni, proteste pentru a scapa de combustibilii fosili si asa mai departe. Unii oameni cred cu adevarat in aceste eforturi si se arunca in neant pentru ideea lor. Singurul lucru pe care aceste expresii ale intelepciunii de jos il fac reprezinta doar dezordine generatoare de haos. Acesti oameni vor pur si simplu sa foloseasca orice conflict (indiferent de cauza) pentru a distruge societatea asa cum o stim noi. Acestia sunt cei care nu vor niciodata sa rezolve vreo problema, deoarece rezolvarea problemelor ar intarzia distrugerea viitoare a societatii.Acestia vor in schimb sa inrautateasca problemele pentru a grabi distrugerea societatii. Pur si simplu vor sa fie in avangarda de control atunci cand are loc distrugerea societatii si va trebui reconstruita din temelii. Daca acest izbucnire de intelepciune de jos este motivul nebuniei culturale actuale, atunci ce sa facem? In primul rand, trebuie sa ne punem toata speranta in lucrareamantuitoare a lui Isus Christos. Trebuiesanementinemcredintaca Isusa invins intelepciuneade josprinviataSadeascultare desavarsita, prin moartea Sa pe cruce, prin invierea Sa din morti, prin inaltarea Sa la cer si prin asezarea Sa la dreapta lui Dumnezeu. Indiferent de cat de rau ar putea arata lucrurile in orice moment al istoriei, Isus este deja castigatorul si El va birui in istorie. Imparatia lui este singura imparatie care nu va cadea. In al doilea rand, cand intelepciunea de jos pare sa prevaleze, nu trebuie sa ne supunem minciunilor. Lumea vrea ca noi sa-i rostimminciunile, dar trebuie sa refuzam sa facem asta. Trebuie sa continuam sa-L marturisim pe Isus in fata opozitiei si sa pastram legamantul cu Dumnezeu. Trebuie sa continuam sa traim realitatea in termenii definitiei lui Dumnezeu. In al treilea rand, trebuie sa ne rugamsi sa asteptamcaDumnezeu sa-si faca lucrarea la timpul Sau. Putemdepunemarturie despre adevar, dar nuputemschimba parerea oamenilor.Trebuie sa ne rugam si sa asteptam ca Dumnezeu sa faca ceea ce numai Dumnezeu poate face. Asadar avem cateva coordonate pentru noul an, pentru urmatoarea perioada: Pastreaza-ti atentia pe Isus. Ia-ti puterea de la El. Respinge minciunile. Traieste adevarul. Emanuel C. Pavel, Vancouver BC, Canada