Romanian Times | Noiembrie 2025

Meditații est-etice 17 ROMANIANTIMES timpul războiului dus împotrivaURSS și a lui Stalin, cât și în timpul celui de după, întoarcerea armelor , dus împotriva Berlinului și a lui Hitler), “America” fusese transfomată – de către presa comunistă și propaganda comunistă antiamericană din România anilor 1948-1956 – în principal inamic al țării 9 . În acest context, aparția, finanțarea guvernamentală americană și activitatea posturilor Vocea Americii, Radio Europa Liberă plus alte activități culturale, științifice, artistice și diplomatice ce aveau loc pe teritoriile aruncate după Cortina de Fier au pus în mișcare fenomentul de apărare a Estului de primejdia totalitară antidemocratică, fenomen de confruntare energică între democraticul vis american și imperialismul moscovit 10 . Pentru a înțelege profunzimea, fanatismul și distructivitateamașinăriei propagandistice inițiată de Kremlin în țările răsăritene capturate (cedate?) după al doilea război mondial, este suficientă analizarea comparatistă a propagandei derulată azi de către mașinăria de război a lui Putin împotriva Ucrainei, dar și a României și a aliațilorNATO. Pe de altă parte, e nevoie să conștientizămgravitatea eșecului petrecut în tranziție către democrația liberală nu numai în România, ci în Estul întreg. Cristian Pîrvulescu se întreabă dacă “timpul tranziției va fi fost doar o perioadă a eternei reîntoarceri spre începuturile statului național ori spre epoca interbelică, cu toți demonii săi? Sunt statele din regiune prizonierele propriei Istorii 11 ”.Autorul remarcămodalitatea prin care, restaurând stilistica partidului comunist –din care se trag– , partidele politice dinRomânia de azi, rămânând totuși celemai importanteinstituțiipolitice,audeturnatproceseledemocraticeînspremetabolismul politic totalitar, populând adesea cu oameni toxici și cu idei din vechile doctrine extremiste toate instituțiile, dar și media și, în mare măsură, spațiul public. Observația privind condiționarea geo-politică a șanselor democrației sau despre adevăratele modele din democrație, fusese făcută și de alți cercetători 12 , 13 . Pe urmele gândirii și acțiunii Monicăi Lovinescu, unii istorici occidentali și politologi de azi speră căRomânia va fi capabilă să iasă din propria capcană și din cantonarea într-un trecut nefast. Spre pildă, universitarul Oliver Jens Schmitt 14 se adresează “cu simpatie şi respect acelor români care, în ultima sută de ani, au încercat să construiască, în condiţii grele, ceea ce, după părereamea, merită România să fie: o ţară normală, nu un caz special, nici în bine, nici în rău, ci un stat de drept, democratic, înEuropa. Regimurile autoritar-totalitare din ultima sută de ani au fost susţinute chiar de forţe din ţară, oricât de mult s-a încercat mereu să se atribuie fascismul doar influenţei germane, iar comunismul, exclusiv celei sovietice. Este, desigur,oconstataredureroasăpentruromâni,darfărăoanalizăaacesteicontinuităţi va fi dificilă vreo schimbare fundamentală în viitor. La o sută de ani de la 1918 ar trebui sărbătoriți acei oameni care, după 1989, în ciuda statului, dincolo de acest stat, dar apoi şi în importante instituţii ale acestui stat, nu s-au angajat pe drumul naţionalismului izolaţionist și al specificității româneşti, ci pe drumul unei normalităţi europene”.Trăindpermanent înmijlocul realității românești, deși aflată în exil, și punându-și toată existența și activitatea în slujba unei Românii Libere, și MonicaLovinescua fost unadintreacelepersonalități (lacare face referireSchmitt) ce trebuie să rămână repere în conștiința și gândirea românilor. Cercuri ostile și antidemocratice din țară au subminat, însă, normalitatea acestui proces firesc, cultivând partinic, propagandistic și ocult - atât înainte, cât și după 1989, dar mai ales după moartea scriitoarei petrecută în urmă cu mai bine de 15 ani -, o politică de răsturnareavalorilor și de restaurareapanopliei ideologice totalitareși afigurilor aferente. Jurnalele Monicăi Lovinescu încearcă să pună ordine într-un fel de haos nebunesc ce bântuia (și mai bântuie) lumea românească, atât în țară, cât și în exil. Unii observatori atenți ai fenomenelor românești confirmă aceste realități. Bunăoară, scriitoarea, istoric și profesor INALCO și IPRIS, o mare cunoscătoare a Românei, Catherine Durandin 15 mărturisește că “sfârșitul deceniului 1980mi se pare azi nebunesc. Nu mă mai duceam în România, dar eram complet scufundată în probleme românești. Percepeam perfect clivajele din sânul exilului românesc, incompatibilitățile ideologice și generaționale. Neîncrederea între exilul de la începutul Războiului Rece și cel al anilor 1970 și 1980 se menținea. Să spun și că existau distanțe între exilații din marile familii și emigranții din clasa mijlocie? Cu siguranță”. La fel caMonica Lovinescu, aceasta observă nu fără o anume ostilitate atât mareele socialiștilor și comuniștilor din Paris, pregătind din nou ceva , dar și, agitați, fasciștii sau mistico-ortodocșii, sau pe cei cu slăbiciuni pentru scrierile de extremă dreaptă și difuzori de teze negaționiste . Din atari considerente, vigilentă fațădesemnaleleșiseismeleistoriei,mereuatentăsăidentificeșisăajuteadevăratele victime, și Monica Lovinescu alege, dovedindu-se din nou un excelent strateg, să adauge Jurnalului indirect un nou revelator: „ Jurnalul direct e atent la semnalarea insistentă a strădaniilor din Occident întru protecţia celor ce-şi asumaseră riscuri acasă 16 . Occidentul (spre a nu cădea în amalgam, ar fimai exact de spus: scriitori, gazetari, uneori oameni politici şi asociaţii) era atunci tot atît de receptiv pe cît de 9 Ibid ., pp. 119-151. 10 Ibid . pp. 201-222, pp. 223-246. 11 Pîrvulescu, Cristian, Renașterea “partidului” și apariția sistemului de partide în România post- comunistă , în volum colectiv (Coord. Anneli Ute Gabanyy, Alexandru Muraru, Andrei Muraru, Da- niel Șandru) România din 1989: învinși și învingători , Editura Polirom, 2020. pp. 581-588. 12 Marshall, Tim, Prizonierii geografiei – zece cărți care îți spun ce trebuie să știi despre politica globală, Ed. Litera, 2015, pp. 17-45. 13 Schmitt, Jens Oliver, România în 100 de ani – bilanțul unui veac de istorie , Humanitas, București, 2018, pp. 7-93. 14 Ibid . pp. 45-93. 15 Durandin, Catherine, România mea comunistă , Editura Vremea, București, 2018, pp.171-172. 16 Lovinescu, Monica, Unde scurte V, Pragul , Humanitas, 1995, p.7. Cazul Gheorghe Ursu. amorf şi lipsit de imaginaţie s-a dovedit după implozia comunismului, căreia n-a ştiut să-i facă faţă nici ideologic, nici politic, nici economic.Apusul a fost atîta amar de vreme un fel de Godot mereu aşteptat (din închisorile româneşti pînă la succesivele revolte estice), mereu nesosind; şi a redevenit după ‘89 acelaşi protagonist al absenţei vinovate (nu e oare semnificativ că în Sarajevo asediat din iarna 1993-1994 Susan Sontag a montat, în nopţile cu ger şi luminări, tocmai piesa lui Beckett?). Se cuvenea deci insistat asupra perioadei apusene de trezire activă spre a nu i se asigura permanenţa unui rol de ţap ispăşitor, degrevîndu-ne de orice responsabilitate. Felul în caremulţi exilaţi au întreţinut ecoul gesturilor de rezistenţă se cerea şi el subliniat. Ca şi legătura dintre exilul intern şi cel extern care, pe „unde scurte“, rămăsese, evident, în clandestinitate.Asosit vremea să numai fie. Jurnalul direct — şi doar el — înscria urmele acestei complicităţi responsabile” (Paris, martie 1994). Modele de tipul Monica Lovinescu au devenit extrem de rare, astăzi, pe măsură ce mai ales în România și în alte țări cu evoluție economică problematică, cu educație precară și cu o rată înaltă a exilării, s-a dezvoltat o veritabilă cultură bazată pe egocentrism, lipsă de solidaritate și spirit non-etic. Dar principiile și idealurile ei trebuie cunoscute și transmise generațiilor tinere, în speranța că vor putea genera din nou solidaritate în jurul unor nuclee ce pot fi folositoare priectului de țară aflată în război: și cu sinele bolnav, și cu, din nou, inamicul rus. “Refuz cu îndărătnicie orice narcisim, inclusiv cel al jelaniei. Mă întorc spre semeni și mi-i fixez drept unic orizont, nu din cine știe ce creștinească vocație, ci pentru a scăpa de mine. Mama s-a lăsat ucisă ca eu să fiu liberă, îi datorez această solidaritate cu victimele” 17 , mărturisea Monica Lovinescu, asumându-și nu numai o constituție psihologică egofobă, poate ca melanj de nativ și de post-traumatic post-totalitar, ci și o conștiință etică umanistă, patriotică și altruistă ieșită din comun. În fond, era și o expresie a eleganței umane, marcă a existenței în patria de refugiu, într-un Paris ca centru al culturii și al civilizației europene. Parisul Europei Libere și al Monicilor era și acela al unei utopii, și acela al unei realități paralele, și acela al unei cazemate, dar și acela al unei terapii. La ce foloseșteParisul - ? La adevărata cunoaștere ? întreba șiMariana Sipoș, într-un dialog secvențial (Paris și Le Tréport) La păstrarea memoriei - , îi răspunde Mioara Cremene. Căci trăim într-o civilizație lipsită de memorie 18 . Sau poate că și pentru Monica Lovinescu Parisul a fost o Cetate a mântuirii, cum îl descria, mâhnit, Mircea Eliade 19 , în perioada exilului său portughez, ca ecou al dezastrului militar românescdepeFrontul deEst: “Săstai înPortugalia, cândexistăParisul?” (16noiembrie1943) sau „Nu mă interesează să vorbesc și să scriu pentru un public care, chiar de m-ar înțelege, nu poate crea nicio rezonanță universală ideilor mele. La Paris, am aflat un lucru hotărâtor: că nu poți fructifica pe planul universal al științelor în cadrul limitat al unei culturi minore”. Paris, Capitală europeană a memoriei românești 3. Afost o șansă, pentru populația oprimată trăitoare înRomânia dictatorială, faptul că, lucrând în folosul României la Paris, în inima Occidentului, pentru eliberarea țării sale din ghearele dictaturii despotice când kremliniene, când tribaliste ultranaționaliste, Monica Lovinescu a putut ajunge mai direct și convingător la opinia publică internațională pentru a-i comunica tragediile îndurate de poporul român și a o atrage de partea românilor. Prima transmisiune a postului RadioEuropaLiberă a fost către ascultătorii dinCehoslovacia, la 4 iulie 1950, Ziua Independenței SUA. Misiunea declarată a postului, valabilă pentru toate țările pentru care emitea, era cuadruplă: de a aminti ascultătorilor că sunt guvernați de o putere străină al cărei scop era promovarea intereselor URSS, de a prezenta procedeele antidemocratice ale Kremlinului (între care sărăcirea populațiilor și jefuirea țărilor, impunerea regimului străin, teroarea și comunizarea), de a induce speranța eliberării prin aliarea cu Vestul, de a denunța oficial actele de cruzime și oprimare comise de regimurile sovietelor 20 . Dacă în anii ’50, această direcție jurnalistic-politic-militară și de humint domina la Voice of America și Free Europe , strategia s-a îmbunătățit în anii ’60, prin investirea de noi resurse – materiale, informaționale și umane – pentru Cold War și dezvoltarea unei adevărate platforme de cultură autentică și excelență intelectuală, adresată nu doar maselor ci și elitelor spirtuale, publicului educat și tineretului țărilor ocupate de sovietici. Vârfurile de lance ale acestei perioade au devenit Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, care au adus la Radio Europa Liberă în limba română o infuzie de cultură contemporană, consolidând prestigiul postului și îmbogățind oferta sa cu programe de ținută. Emisunile Actualitatea culturală românească , Teze și antiteze la Paris 21 - ambele realizate de Monica Lovinescu – precum și Povestea vorbei (Pagini uitate, pagini cenzurate, pagini exilate) și Cronica Pesimistului – ambele realizate de Virgil Ierunca –, au oferit timp de patru decenii (dar poate că mai mult, prin fenomenul de ecou al prestigiului) privirea din afară de care cultura 17 Lovinescu, Monica, La apa Vavilonului II, Humanitas, 2001, p. 5. 18 Cremene, Mioara, Sipoș, Mariana, La ce folosește Parisul?, Ed. Universal Dalsi, 2000. pp. 430-433. 19 Eliade, Mircea, Jurnalul portughez și alte scrieri , ediție de Sorin Alexandrescu, traducere de Mihai Zamfir, Humanitas, București, 2007, vol. I, p.217, însemnarea din 25 noiembrie 1943 . 20 Barbu, Bogdan, Vin americanii – Prezența simbolică a Statelor Unite în România Războiului Rece , Editura Humanitas – Historic, București, 2006, și Id ., p.214 – v. și Holt, T. Robert, Radio Free Europe (Mineapolis University of Minnesota Press, 1958), pp. 24-28. 21 Tofan, Liviu, Ne-au ținut în viață – Radio Europa Liberă, 1970-1990 , Editura Omnium, Istorie, București, 2021, p. 86. Referitor la începuturile acestei emisiuni, Monica Lovinescu amintea, într-o emisiune Teze și Antiteze la Paris din ianuarie 1982, că “prima ediție am înregistrat-o acum vreo zece ani în studioul din Paris”. Despre unele discontinuități ... (continuare din pagina 7) (continuare în pagina 20)