Romanian Times | Decembrie 2025

CULTURĂ 6 ROMANIANTIMES Slavomir Almăjan Sărbătoarea ochilor noștri începe odată cu încarnarea frumosului în ceea ce este pământesc . Aceasta ar părea la prima vedere o afirmație inevitabilă deși nu m-am gândit niciodată la implicațiile acesteia, la cât de lungă este bătaia acestor cuvinte. Nu țin minte unde am rostit aceste cuvinte dar ele au revenit în memoria mea cu o tărie puțin obișnuită, tărie menită să spargă odată pentru totdeauna carapacea comfortului meu intelectual, lăsând ca în aerul stătut al automulțumirii să pătrundă acea binecuvântată rază de lumină care va zgudui spiritul ațipit într-o binecuvântată venire la viață. Din clipa când carapacea de care vorbesc s-a spart, m-am văzut dintr-o dată pășind într-un imperiu nou, cu mult mai vast decât lumea pe care pretindem că o cunoaștem, imperiu al cărui nume nu-l cunoscusem până atunci… Imperiul stării de har! Deseori, împins de o nostalgie irezistibilă, scoteam hârtiile îngălbenite din sertarul de jos și reciteam lucrările pe care le-am scris cândva. Eram, în parte, eu printre literele acelea bătute cu ciudă la o mașină de scris rudimentară dar, totuși, exista ceva inefabil care jubila în cuvintele de odinioară, într-o sărbătoare autentică pe care nu o puteam asocia cu emoțiile sau simțămintele mele. Această sărbătoare este poezia. Este ceva ca o respirație și totuși cu mult mai mult decât atât, poleind cuvintele cu viață, o altfel de viață… Începusem să înțeleg din ce în ce mai mult sursa acelei neliniști binecuvântate care mă împingea la masa de scris atinci când vine sorocul poeziei să se nască. Vedeam în recitirile mele unele “poezii” cu veritabile inginerii de construcție, elevând un limbaj impecabil la care “criticul” ar gasi cu greu un cusur…Și totusi ea, poezia, era absentă. Vă puteți imagina repeziciunea cu care hârtiile se duceau in coș. Rodul muncii mele era în mod vizibil o fântână din care apa adăugată din resursele proprii dispărea odată cu primele emoții care au generat-o. Da, emoțiile pot fi parte din frumusețea întrupată în cuvintele poeziei dar ele sunt departe de a fi suficiente. Ele pot crea o seducție imediată care va dispărea la o a doua citire sau chiar la prima încercare de pătrundere înspre miez. Ideile sunt altceva. Ele sunt un suflu de Sărbătoarea Ochilor esență divină, ele însele o esență între limitele noastre de spațiu și timp. Chiar și ele, ideile acompaniind emoția și curgerea bine regizată a cuvintelor sunt în cel mai bun caz un divertisment la monotonia existenței noastre. “Mai este ceva, îmi spuneam, mai trebuie să existe ceva acolo, intre cuvinte, între emoții, între idei!…” Să fie vorba despre maieutica din copleșitoarele dialoguri ale lui Plato când eroul acestuia, Socrate, moșea ideile din victimele dezbaterilor dinAgora? În ciuda unor similitudini vizibile nu acolo stătea adevărul. Este adevărat, Socrate părea că moșește ideile preexistente în mințile oponenților săi când în realitate el își expunea propriile idei folosind tricul întrebărilor care obligă un răspuns așteptat. Sistemul filosofic “născut”, în aparență inexpugnabil, nu este cu nimic mai solid decât fragilul balon de săpun. O,da, jos pălăria în fața structurii literare, în fața acestui nemaipomenit exercițiu de gândire dar atât premizele cât și finalitatea sunt false în ciuda aparențelor și, pentru mine cel puțin, atât Republica lui Plato cât și celelalte dialoguri sunt doar exerciții de logică. Așadar frumosul care poleiază cuvintele cu inefabilul poeziei, ba mai mult, care umple cuvintele cu acest inefabil, este altceva. Acest frumos care este sursa celormai frumoase sărbători pentru ochii noștrii, dovedește realitatea dimensiunii care poate cuprinde în ea împărăția stării de har în care, cu umilință, respiră și agonizează poetul… Deseori poezia îmi părea ca o trezire la viață a lucrurilor preexistente ascunse, undeva dincolo de lucrurile care se văd. Poezia îmi părea ca o ordine firească a lucrurilor peste care suflul poetului se adăuga dezvăluindu-se într-o ordine cu totul nouă spre deliciul altora. Răspunsul era și de data aceasta în altă parte, cel puțin în ceea ce privește propria mea părere. Odată cu trecerea anilor și cu nenumeratele mele demersuri înspre cunoașterea Creatorului meu, răspunsul la întrebările mele începea să capete un contur cu totul nou. Într-o nouă manieră a închinării mele nu puteam să nu tresalt de bucurie la vederea celui mai grandios poem care s-a scris vreodată de la întruparea primei secunde și până acum. Agonia marelui Creator al frumosului a culminat prin transpunerea totală a Creatorului în forma cea mai înaltă a existenței create, omul. Marea întrupare din dincolo, produsă undeva într-o iesle, la Betleem a revelat într-un unic și de nerepetat poem al omului, dragostea. Omul, această lucrare a lui Dumnezeu, nu poate fi sub nici o formă considerat ca o operă de artă în galeria unui colecționar egoist! Dorul de părtășie adâncă și tainică, tendința de a sacrifica totul în avederea aducerii la viață a acesteia se pot exprima,fără frica de a greși , într-un singur cuvânt: Dragostea. Așa cumMireasa, poem fără asemănare în lumea de aici și cea de dincolo, va fi deliciul pe veci al Creatorului, poezia, în toate formele ei va exista înspre plăcerea Lui dar agonia de aducere a ei într-o formă exprimabilă există înspre suprema plăcere a poetului. Această agonie, această săpare de fântâni, această consumare înspre o nouă ECOUL UNUI VIS AMANAT Si anul acesta Craciun-ul a inghitit Thankgiving-ul… Oamenii si magazinele s-au grabit sa afiseze lumini si oferte de sezon in detrimentul unei celebrari tihnite si de substanta a celor doua evenimente. Dar cine mai vrea tihna sau substanta azi? Tot accentul este pe emotie si mercantilism. In pofida unei aparente controverse, anticiparea sezonului Intruparii are cred o legătura cu mulțumirea. Pentru a înțelege la ce mă refer, întoarce-te putin la copilărie. Ți s-a întâmplat vreodată să ceri acel cadou pe care simțeai că trebuie neapărat să-l primești, doar pentru ca mai târziu să fii dezamăgit când ai descoperit că darul mult așteptat nu se afla în niciuna dintre cutiile pe care le-ai deschis în dimineața de Crăciun? Capacitatea ta de a te bucura de cadourile pe care le-ai primit a fost profund afectată de dezamăgirea provocată de cel pe care nu l-ai primit. Adesea în viață, așteptarea este dușmanul bucuriei. Nu mă pot bucura de soția mea așa cum este ea dacă mă aștept să fie altfel. Nu voi găsi mulțumire într-o seară petrecută acasă cu familia mea dacă mi-am petrecut întreaga zi visând la ideea mea despre cum ar trebui să arate o seară perfectă. Așteptările cer prea des ca oamenii din jur să-și joace rolurile în scenariul personalizat al propriei noastre fericiri, ca și cum fericirea noastră ar fi preocuparea lor cea mai mare. Viața nu funcționează așa. Cred că la acest lucru se referea Dietrich Bonhoeffer când a scris următoarele despre motivul pentru care atât de mulți se luptă să găsească adevărata părtășie în biserică: dacă „nu facem decât să ne plângem lui Dumnezeu că totul este atât de neînsemnat și mărunt, atât de departe de ceea ce am așteptat, atunci Îl împiedicăm pe Dumnezeu să creasca părtășia noastră după măsura și bogățiile care sunt acolo pentru noi toți în Isus Christos.” Problema, potrivit lui Bonhoeffer, nu este biserica, ci persoana care se așteaptă ca biserica să împlinească un ideal imaginat despre cum ar trebui să arate viața bisericii. Nu doar că visul neîmplinit îl privează pe individ de bucuria realității, dar împiedică și creșterea părtășiei autentice—cea întemeiată deDuhul lui Dumnezeu—în comunitate. Atâta timp cât comparăm fiecare interacțiune reală, stângace, cu oameni imperfecți, cu standardul strălucitor al visului nostru idealizat, ratăm bogățiile pe care Dumnezeu le pregătește pentru noi. De fapt, capcana așteptărilor are o istorie lungă.Atunci când Fiul veșnic al lui Dumnezeu S-a întrupat și a locuit printre noi, El nu a fost primit de majoritatea celor de atunci. Nu pentru că poporul evreu nu-L aștepta — dimpotrivă, Îl așteptau. Problema era că Mesia la care visau nu era același cu Mesia care a apărut într-o iesle în Betleem. Ei nu au putut percepe gloria omului sărac din Nazaret, care a cucerit lumea prin slujire și sacrificiu, pentru că ei își îndreptaseră privirea spre un rege puternic care ar fi cucerit lumea prin forță. În această tragedie a neînțelegerii, vedem din nou același tipar. Așteptările lor i-au făcut să rateze ceva mai mare. Sezonul actual al Intruparii — în care ne formăm inimile să aștepte întoarcerea lui Christos —ne inspiră să privim înapoi la prima Sa venire și la oamenii care NU au ratat gloria celor întâmplate. Să o luăm ca exemplu pe Maria. Te-ai gândit vreodată la viseleMariei?Sunt sigur că le avea. După celemai bune estimări, era o adolescentă atunci când îngerul i-a spus că va concepe un fiu ca fecioară — și ce adolescent nu are visuri despre viitor? Avea întreaga viață înaintea ei. Cu siguranță își imagina viitorul alături de Iosif și cum ar fi arătat viața lor împreună. Avea așteptări. Și apoi, într-o zi, a apărut un înger și i-a spulberat totul. Viața ei nu avea să continue conform planului sperat. În schimb, avea să îndure rușinea publică a unei sarcini neplanificate. Avea să își ofere trupul — însăși viața — pentru cauza lui Dumnezeu. Nu știa cum se vor rezolva toate. Știa doar că Dumnezeu a ales-o să-L poarte pe Cel care avea să fie numit „Fiul Celui Preaînalt”, căruia i se va da „tronul tatălui Său David” și o împărăție fără sfârșit (Luca 1:32–33). Cum a răspuns ea? Ne impresionează disponibilitatea Mariei de a renunța atât de repede la propriile visuri și așteptări: „Iată, eu sunt slujitoarea Domnului; facă-se în mine după cuvântul Tău” (Luca 1:38). Încrederea Mariei în cuvântul lui Dumnezeu i-a dat liberatatea de a abandona viitorul pe care și-l imaginase, în schimbul viitorului mai bun pe care Dumnezeu îl dezvăluia în Christos în timp real. Maria a refuzat să lase așteptările ei să-i distrugă bucuria față de viitorul mai bun al lui Dumnezeu. Dumnezeu lucrează întotdeauna ceva mai bun. La mii de ani distanta Maria inca ne invata sa nu lăsam ca așteptările noastre să ne facă să ratam ceea ce Dumnezeu are mai bun pentru noi. Emanuel C. Pavel, Vancouver BC, Canada (continuare in pagina 20)