Biserica Confiscată - Marian Mușat

29 Biserica confiscată Biblia este întredeschisă, are semn. Nu vezi versetul, dar poți vedea cu ochii minții, într-un exercițiu de imaginație, pagina e îngălbenită acolo unde degetul lui s-a oprit de mii de ori. Poate la Ioan 14:6, „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”, versetul convertirii lui din 1946. Poate la 1 Corinteni 3:11, „Nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă: Isus Hristos”. Pentru un zidar, versetul acesta nu e teologie. E fișă tehnică. Inspiră ceva fundamental: omul acesta nu separă viața în compartimente. La el, șantierul și amvonul sunt aceeași încăpere. Duminica și lunea au același Domn. Biblia nu stă pe raft când pune cărămida. Și mistria nu se aruncă atunci când deschide Biblia. Chipul: harta unei vieți trăite la maxim „Cei ce vor să trăiască evlavios înHristos Isus, vor fi prigoniți” (2 Timotei 3:12) Fața lui Petre Popescu este o hartă. Brazdele de pe frunte sunt anii 1976-1989, când fiecare zi era un proces verbal. Șanțurile de la colțul ochilor sunt nopțile nedormite când Securitatea dădea târcoale casei. Cutele din jurul gurii sunt cuvintele nerostite la anchete, rugăciunile șoptite, „nu”-urile spuse când toți ziceau „da”. Și totuși, chipul nu e încrâncenat. Este adunat. Este chip de om care a suferit, dar nu s-a acrit. Care a fost lovit, dar nu a lovit înapoi. Ochii sunt partea cea mai vie din fotografie. Căprui, adânci, cercetători. Nu se uită în gol. Se uită în tine. Și parcă întreabă fără vorbe: „Tu pe ce îți zidești casa?” Este slab, dar nu prăpădit. Slăbiciunea lui are os. E slăbiciunea grâului care s-a copt, nu a trestiei frânte. Un ommâncat de râvnă, nu de frică. Grizonarea părului nu îl îmbătrânește. Îl aurește. Este albul varului curat, dat pe tâmplele unui om care a umblat în lumină.