16 / 24
ROMANIANTIMES
„Tragedie şi Triumf” ţese o pânză nevăzută între Dumnezeu şi Omenire
Ţie, care citeşti aceste rânduri, permite-mi
să-ţi pun o simplă întrebare: ai fost vreodată
inspirat de o carte cu atâta intensitate, încât
cuvintele pe care le-ai parcurs să-ţi ghideze
paşii spre zări îngemănate cu răspunsuri la
atâtea întrebări care nesoluţionate, au săpat
un vid în viaţă ta?
Însă o dată întoarsă şi ultima pagină, o
dată atins şi ultimul cuvânt, pentru tine să
însemne de fapt, primul pas făcut spre o
destinaţie în care ştii că speranţa te inundă
când eşti încărcat de îndoială, zâmbetul,
când eşti rănit de lacrimi, pacea, când frică
te imobilizează spiritual, o destinaţie unde îl
găseşti pe Dumnezeu şi implicit, te regăseşti
pe ţine, eliberat şi împlinit, fericit, reînnoit
în atitudine şi suflet. Şi mai mult ca sigur,
nu este o coincidenţa. Cartea respectivă
nu a zăbovit din întâmplare, în mâinile
tale. Uneori, uităm sau pur şi simplu, nu
conştientizam puterea pe care Cuvântul o
are asupra vieţii noastre. E de ajuns însă,
să ne lăsăm prinşi de primele rânduri ale
Epistolei Iubirii, că să ne dăm seamă cât
adevăr răzbate din mesajul apostolului Ioan:
„La început a fost Cuvântul şi Cuvântul era
cu Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”.
Printre multitudinea de cărţi care au fost
scrise în lumea întreagă şi care au avut acest
efect uimitor se număra la loc de cinste, şi
„Tragedie şi Triumf”. Dacă această carte a
ajuns, evident, nu din întâmplare, în mâinile
tale, înainte de a-i deschide coperţile,
îngăduie-mi să-ţi împărtăşesc un secret. Vei
răsfoi pagină după pagină şi poate nu îţi vei
da seama de o subtilitate. Scriitoarea Ligia
Seman a ţesut cu peniţa sa straşnică, o pânză
nevăzută între Dumnezeu şi Umanitate.
Firul ţesut cu migală, dincolo de cuvinte,
pe care îl vei simţi doar cu ochii sufletului,
este Dragostea inegalabilă a Mântuitorului.
Acest unic liant te va ghida fără să îţi dai
seama, de la deznădejde la speranţă, de la
tristeţe la fericire, de la răceală ostilităţii la
căldura iubirii, de la îndoială la credinţî, de
la tragedie la triumf.
Speranţa înfloreşte în suflet de copil
Cortinaestedata laoparte înajunul sărbătorii
de Craciun şi în prim plan este profilată
mulţimea adunată să privească splendoarea
artificiilor care înfloresc pe cer. Primele
rânduri îţi vor dezvălui fără întârziere,
conexiunea dintre Dumnezeu şi Omenire,
care înmugureşte timid, înmijloculmulţimii.
Sămânţa este sădită în sufletul unui copil
de şase ani, care în inocenţa sa, crede fără
umbrăde îndoială, căartificiile se transformă
în pietricele. Vlad, băieţelul care preţ de
câteva cuvinte contopeşte în joacă, cerul cu
pământul, nu renunţă aşa uşor la încrederea
să că această comuniune este posibilă. „Dar
tumi-ai zis, răspunse copilul printre suspine,
să caut steluţele din cer în zapadă”. Replica
sa se adresează sorei lui, Ana, în vârstă de
11 ani, cu care a pornit la cerşit pe străzile
oraşului. Şi nici măcar ea, nimeni şi nimic
nu va putea să-i zdruncine ferma convingere
că cerul ar fi atât de aproape de pământ.Vlad
va renunţa la monezi, la un balon în formă
de inimă, pe care l-a primit în dar şi de care
cu greu s-a putut despărţi, doar de dragul
pietricelelor, ca singură dovadă palpabilă că
a reuşit să atingă cerul. Acest detaliu ne va
duce cu gândul la creştinii adevăraţi, care
sunt gata să renunţe la orice le-ar sta în cale,
în călătoria lor către Împărăţia Cerească.
Ligia Seman reuşeşte uimitor să surprindă
acea punte de legătură suspendată între
Dumnezeu şi Omenire. Ea creionează subtil,
imaginea omenirii, care apare întruchipată
în diferite ipostaze, în mijlocul ei strecurând
de fiecare dată, candela iubirii, a speranţei şi
a credinţei.
Familia săracă în mijlocul căreia cei doi
fraţi trăiesc, alături de părinţii lor şi încă doi
frăţiori este una dintre ipostaze. Aici sunt
surprinse deznădejdea, violenţa, cruzimea,
zbaterile interioare ale unei lumi decăzute,
care încearcă prin forţele proprii să atingă
lumina. Tatăl, Dumitru Miron, care cândva,
se bucura de un serviciu bun şi fusese
respectat de prieteni, vecini, a ajuns un beţiv,
un căutător prin gunoaie, un părinte care îşi
trimitea copiii la cerşit pentru a nu muri de
foame. Soţia lui, Valeria, care cândva, fusese
„o doamnă”, cum o numeşte el, ajunge să
trăiască între vis şi realitate. Încercările lor
de a îndrepta lucrurile sunt înlănţuite de
deznădejde, care le închide orice portiţă
de schimbare. Mama nutreşte dorinţă de
a se schimbă, dar în momentul în care a
impartaseste aceste gânduri cu soţul ei”,
el, a prea deznădăjduit, nu-i dădea voie să
spere în schimbare”. Şi iată că şi de această
data, elementul surpriză, care stabileşte
conexiunea între Dumnezeu şi Omenire îşi
face prezenţa în sufletul copiilor, a căror
speranţa pâlpâie neîncetat, pentru că inimile
lor atât de dormice de iubire avuseseră
capacitateadeaseparaoriceumbrădedurere
sau suferinţă care ar fi putut să întineze
strălucirea unor pietre preţioase şi rare din
memoria lor”. Cititorul va fi ghidat spre
abisuri din care va avea impresia că nu va
mai revedea lumina. Aşa se face că familia
amintită sfârşeşte tragic, chiar în momentul
în care speranţa de schimbare pâlpâia mai
strălucitor. Mama este omorâtă de soţul ei
aflat sub influenţa băuturii, iar copiii sunt
despărţiţi şi trimişi la diferite orfelinate din
ţară. Lumea continuă să fie întruchipată
printre rânduri, de data aceasta purtând
chipul orfelinatului undeVlad va vieţui timp
de cinci ani. Orfelinatul se va dovedi a fi un
teritoriu în care speranţele sunt zdrobite cu
ajutorul curelei. Doroftei, în vârstă de 22 de
ani, aşa-numitul „asistat”, este elementul
negativ, care va spulbera speranţele celor
mai mici, călcând în picioare orice mică
speranţa care s-ar ivi, precum o geană de
soare ce se iveşte printre norii care au uitat
să calatorească. Şi culmea ironiei, tocmai el
este acela care percepe ceea ce nu ar tebui să
fie considerată iubire: „Când îţi pasă de altul,
doar pentru că lui i-a păsat mai întâi, e doar o
formă de ipocrizie”, consideră Doroftei.
Iubirea Mântuitorului îmbrăţişează o
lume deznădăjduită
Şi poate vei avea impresia că scriitoarea
va permite chiar şi preţ de o pagină, ca
legătura dintre Dumnezeu şi Umanitate
să fie întreruptă definitiv. Însă cu ochii
sufletului, vei păşi peste un alt pod
suspendat între Tragedie şi Triumf, exact
când te aştepţi mai putin. În mijlocul
copiilor loviţi de soartă, care trăiesc în
(continuare în pagina 17)
întunericul îndoielii, răsare cel mai frumos
vlăstar al speranţei şi luminii. Numele lui
este Călin Barbu, băiatul în vârstă de zece
ani, care speră cu atâta intensitate că mamă
lui îşi va respecta promisiunea şi va veni
să îl ia cu ea, în Germania. Vă spun eu,
povestea Laurentia, bucătăreasa cu care
vorbise copilul, vă spun eu că băiatul asta
frumos, inteligent şi sensibil e o voce a lui
Dumnezeu pentru noi, pentru a ne face şi
noi mai buni cu ceilalti”. Speranţa lui Călin
este atât de vie şi strălucitoare, că nici o
ameninţare, bătaie sau cel mai dur cuvânt
de descurajare rostit vreodată de Doroftei,
pentru care „speranţele atât de frenetice
ale lui Călin îi erau duşmani cruzi”, nu
vor reuşi să îi stingă flacăra, nici măcar
nerespectarea promisiunii mamei sale.
Călin va decide cu orice preţ să alerge în
fiecare zi spre dealul din vârful căruia va
putea să scruteze mai bine orizontul, care
credea că o va aduce pe mama sa. Şi acolo,
pe deal, omenirea va cădea în genunchi, cu
sufletul zdrobit, la pieptul Mântuitorului,
unde va găsi Dragostea unică, singura care
îmbrăţişează cu atâta căldură, care vindecă
orice rană, care şterge lacrimile din ochii
durerii.
Autoarea pictează sublim această întâlnire,
pe care o regăsim personificată cu atâta
graţie. Călin, băiatul însufleţit de atâta
speranţa să îşi revadă mama, va alergă
din nou pe deal. Nimic nu-i va putea sta
în cale, nici măcar febra care îi cutremură
trupul, dintele pe care îl pierde, grăbindu-
se să atingă vârful dealului. Şi speranţa
lui va fi răsplătită din plin. Tânărul preot
Mihai Stâncă îi va sări în cale şi îi va aţinti
privirea spre Calea Adevărată, Dragostea
lui Dumnezeu. Şi ”copilul cu suflet” (cum
îl numeşte preotul), va adormi la pieptul
preotului, eliberat de orice dezamăgire,
durere, lacrimă, însă încununat cu atâta
mângâiere, la care nu sperase niciodată
”tocmai pentru că alte gânduri rele şi
dureroase nu-l mai frământau, adormi
„somn dulce, cu capul strâns lipit de acel
piept din care ieşise glasul ce-l alinase cu
cea mai scumpă mângâiere care se putea
dărui unui suflet de copil în suferinţă:
Dumnezeu era Tatăl şi Mama lui”. Călin
va deveni solul „Dragostei Supreme”,
prin intermediul căruia scriitoarea va ţese
conexiuni inimaginabile. El îşi va sacrifică
viaţa pentru aproapele său, acesta fiind
prietenul său, Vlad. Va accepta să fie
„calorifer” uman în locul său, pentru a
usca şi cămaşa şi adidaşii lui Doroftei. „Eu
am febră, îi spusea. Ia uite, ce temperatură
mare! Puse mâna lui Vlad pe fruntea lui,
cămaşa se usucă repede dacă o iau eu. Tu
eşti rece ca gheaţa. Ia dă şi adidaşii!” Gestul
sau nobil îl va costa viaţa, care într-un final
va aduce viaţă celui la care toată lumea
se aştepta mai puţin, Miron Gură, copilul
care găsea „o plăcere specială când din
cauza lui sufereau alţii”. Scena se schimbă
şi omenirea apare configurată de mediul
rece al străzii. „Suflet al străzii au atâţia în
jurul nostru. Rătăcesc în nopţi nedormite
sau chiar în tumultul zilei, pe întortocheate
străzi ale amărăciunilor sufleteşti şi ale
singurătăţii. N-au un loc real al odihnei,
decât un surogat trist şi iluzoriu, aşa cumşi-l
creează copiii străzii inhalând aurolacul”.
Vlad va fugi de la orfelinat la vârsta de 11
ani şi va ajunge să trăiască pe străzi, unde
Dumnezeu va îmbrăţişa din nou Omenirea.
De data această, punctul de legătură este