6 / 24
CULTUR}
6
ROMANIANTIMES
Framantarile lui Michelangelo
Slavomir Alm]jan
Jocurile de artificii (ce ironică extrapolare a unei
lumi care orbitează în jurul iluziilor!) au încetat, strigătele
de bucurie s-au atenuat și, se pare că, un calm apăsător s-a
așezat greu peste cugetele cândva fierbânde în așteptarea unui
fenomen care să miște lucrurile dintr-un făgaș demult știut,
înspre un altceva, înspre o schimbare de ritm sau de sens…
Era o sete adâncâ în gândurile frământâte de schimbările prea
numeroase care brăzdaseră veacul acesta cu cicatricele adânci
care, încet,încet, au fost anesteziate,apoi acoperite de colbul
uitării. Într-un tumult al schimbărilor, setea cea mai fierbinte
a omului a rămas totuși setea de…schimbare! Nici anii de
pace și belșug, nici anii de foamete și molimi, nici războaiele
mondiale, nici dezastrele cauzate de om ori declanșate de
mânia lui Dumnezeu, nici nașterea ori prăbușirea de imperii,
nici căderea împăraților, nici nașterea lor n-au putut s-o stingă. Ea, setea, a triumfat în
cugetul uman generând energii noi care să producă schimbarea încă odată și apoi încă
odată, în valsarea nonsensului mascat în progres…
Vechiul Aeropag s-a perpetuat peste generații, s-a multiplicat peste popoare, a
învins barierele sociale, a dărâmat obstacolele culturale și barierele geografice, hrănit de
utopia unui anume fel de cunoaștere… Rostirea de ceva nou, ca o cangrenă, a cuprins
cugetele în torentele apelor tulburi ale “înțelepciunii” omenești… Menite s-o astâmpere,
acestea au proliferat pustiul neputinței noastre, amplificând setea până acolo că absorbția
“adevărurilor” din tarabele veacului acestuia a atins absurdul…
Setea de schimbare ne-a implicat atât de profund că noi numai vedem schimbarea.
Devenim atât de plini de lucrurile pe care le vedem, proiecția lor în capacitatea noastră de
a pricepere este atât de deformată uneori, că simțul realității dispare cu desăvârșire. Nu
cred că noi, ființele umane, am fost veodată capabili de a percepe realitatea, întrucât suntem
mărginiți de reperele venite din noi înșine. Îmi amintesc că odată cineva mă întrebase dacă
pânzele umflate ale corabiei datorită unui puternic ventilator aflat pe aceeași corabie pot
mișca din loc corabia. Bineînțeles că nu! Da, pânzele se vor umfla dând iluzia unei mișcări
dar corabia va rămânea pe loc. Iluzia va fi confundată cu realitatea întrucât nu poți găsi un
reper stabil în largul oceanului…Cam acolo suntem noi, în furtunile devastatoare, aparent
invizibile ale egocentrismului.
Revenind la sete, la setea firească a firii umane, este ușor de înțeles că aceasta nu
va putea fi stinsă cu propriile lacrimi sau cu propria sudoare deși, în ele însele, acestea sunt
apă. Deasemeni acestea sunt contaminate de toxinele eliminate prin sudoare sau lacrimă,
toxine venite tot din noi înșine, din propriile noastre trupuri… Ați realizat probabil care
Gând la o falsă liniștire de ape
este sursa setei de schimbare care ține în căngile ei ființa umană. Da, este tendința de
sursă diabolică înspre autosuficiență. Este gestul suprem al răzvrătirii împotriva lui
Dumnezeu chiar dacă nu este perceput ca atare de o dureroasă majoritate.
Așa cumamscris în unele lucrări precedente, nu actul cunoașterii este dăunător
ci o așa zisa cunoaștere dincolo de conceptul creației divine sau mai bine zis împotriva
conceptului creației divine.
“Mânia lui Dumnezeu se descopere din cer împotriva oricărei nelegiuiri a
oamenilor, cari înădușe adevărul în nelegiuirea lor……….În adevăr, însușirile nevăzute
ale Lui, puterea Lui vecinică și dumnezeirea Lui,se văd lămurit, de la facerea lumii,
când te uiți cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Așa că nu se pot
desvinovăți;”(Rom.1:18-20)
Toxinele gândirii au dus la nașterea de concepte care, dacă nu au degenerat în
dogme, ne-au înlănțuit în tipare de fier ale paradigmelor din care, afară de dependența
strictă de Dumnezeu, nu se poate ieși. Ba mai mult, consecințele tragice ale acestei
înrobiri sunt iminente… Vedemcum, de cunoașterea sau necunoașterea lui Dumnezeu,
în disecțiile noastre, este legat într-o măsură covârșitoare destinul nostru vremelnic în
aceeași măsură ca și cel etern.
“De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradănecurăției lor, săurmeze poftele inimilor
lor…” (Rom.1:24)
Atât de pronunțată era răzvrătirea omului că, asemenea poporului lui Izrael
care se învârtea în cercuri prin pustia Sinai, până la pieire, el continuă să se învărtească
în cercurile deșertăciunii până la autonomicire. Și, precum vârtejul apelor care devin
ucigașele înotătorilor, pierderea contactului cu realitatea lui Dumnezeu devine unealta
de autonimicire. Dumnezeu nu i-a nimicit ci i-a lăsat… Dogmele lumii secularizate
nu sunt mai puțin dăunătoare decât doctrinele promovătoare ale unei libertăți false care
descarcă semnificația grandioasă a harului prin denaturarea de esența acesteia. Harul
este fără plată dar nu este gratuit. Pentru Har s-a plătit prețul cel mai mare care se putea
plăti. Mulți se rătăcesc înțelegându-l ca pe o favoare la preț redus…Harul este un dar
și nu o îngăduință!
“Și măcar că știu hotărârea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri sunt
vrednici de moarte, totuși, ei nu numai că le fac, dar și găsesc de bunu pe cei ce le fac.”
(Rom.1:32)
Și, revenind la sete, acum, după ce artificiile s-au stins și strigătele de bucurie
s-au estompat, mă gândesc la modul minunat în care Dumnezeu poate întoarce această
sete spre binele nostru. Există doar un pas, singurul pas, afară din noi înșine, înspre
recunoașterea Lui, care poate potoli setea ba mai mult, din noi înșine apele divine ale
celei mai adânci cunoașteri vor curge în fluvii dătătoare de viață…
Cele cateva zile petrecute in Italia mi-au oferit
ocazia de a afla si gandi ceva mai mult pe marginea
cautarilor spirituale ale unor cunoscuti artisti ce au ramas
puncte de reper in cultura mondiala. Vizitand muzeul
de la Vatican am aflat intre altele o suma de povesti,
motivatii aflate la baza creatiilor artistice si care exprimau
introspectiile religioase ale diferitilor artisti.
De exemplu “Pietà Rondanini”, ultima sculptura
a lui Michelangelo ii suprinde pe multi prin lipsa de
finalitate.Adevenit celebra de fapt nuprinfinetea realizarii
ci prin imprefectiunea nedesavarsirii, a remodelarii ei.
Ca orice alta “Pietà” vedem reprezentarea
Domnului Isus Christos si a mamei Sale, Maria, in
momentul coborarii trupului de pe cruce. Cele doua trupuri de topesc parca unul intr-altul
iar o bucata din mana lui Christos se despinde. Pietà Rondanini se diferentiaza de prima
sculptura realizata la comanda Vaticanului si devenita celebra - Vatican Pietà. Dincolo de
detaliile grafice ale realizarii ei, criticii de arta vad un vector progresiv al cautarii sprituale
a lui Michelangelo care se acentueaza cu trecerea vremii.
Nascut in 1475 intr-o familie de pietrari din Tuscana, Michelangelo se muta in
timpul copilariei la Florenta unde dupa indelungi rugaminti adresate tatalui reuseste sa
intre intr-o scoala de arta. Inceputul este in clasa lui Domenico Ghirlandaio iar perioada
petrecuta in cadrul cursurilor patronate de Lorenzo de’ Medici ii ofera tanarului artist
mediul in care geniul sau este slefuit. Totul ramane insa fara finalitate pana in 1497, cand
este recomandat sa realizeze prima Pietà, la solicitarea Vaticanului. Acesta constituie
punctul de inceput al afirmarii sale artistice.
Ceea ce urmeaza pentru Michelangelo apoi se desfasoara intr-un paralelism cu
perioada tumultoasa a aparitiei si dezvoltarii miscarii protestante. In viata sa apar crize,
evenimente turbulente de ordin personal amestecate cu incercari disperate de a gasi
acceptarea lui Dumnezeu prin ceea ce face.
In timpul petrecut in compania lui Lorenzo de Medici, Michelangelo devine
familiar si este influentat de predicile lui Girolamo Savonarola, considerat un om al
trezirii spritiuale din Italia ce vorbea cu inversunare impotriva abuzurilor si coruptiei
prezente in biserica si in societate. Cu toate neintelegerile si disputele avute pe marginea
relevantei actului cultural in societate, cuvintele lui Savonarola i-au ramas in memorie lui
Michelangelo pana la finalul vietii.
In timpul in care activitatea creativa devine intensa (puncte remarcabile fiind
sculptura lui David si fresca din interiorul Capelei Sixtine in 1512), Michelangelo se afla
intr-o febrila cautare spirituala. El isi interoga realizarile dincolo de perfectiunea si finetea
designului catre o forma bruta a intelegerii si reflectarii la voia lui Dumnezeu.
Prin anii 1530, Martin Luther deschide o bresa in cadrul relatiilor si dependetei
de Roma / Vatican. Ideile sale capatau accente politice si sociale – in Elvetia, Bullinger
incepea o noua forma de organizare a bisericilor iar in regatul britanic, regele Henry
VIII devine autoritate suprema peste biserica dinAnglia.
Reforma a fost o miscare fara precedent in istoria umanitatii cu stranse legaturi
in cultura si societatea europeana. Influente protestante au ajuns in Italia sub forma unor
publicatii ce au starnit varii cercuri de discutii.Aparent Michelangelo a intrat in legatura
si a frecventat un astfel de grup ce se intalnea inViterbo, un oras mic situat intre Florenta
si Roma. Acolo o cunoaste pe Vittoria Colonna, cu care a avut multiple conversatii pe
marginea introspectiilor religioase –Vittoria exprimandmajoritateameditatiilor sale sub
forma poetica.
Ca raspuns una din schitele pentru a noua pietà Michelangelo I le-a dedicat
ei asezand la baza unul din versurile lui Dante: “e greu a intelege cat de mult sangele
christic pretuieste”
Pana la interesectarea cu acest grup Michelangelo a scris cateva poeme
tulburatoare in care isi exprima nelinistea si groaza in fata mortii. Inspirat de versurile
scrise de Vittoria Colonna el realizeaza treptat ca are nevoie de altceva pentru a fi
justificat inaintea lui Dumnezeu o faptele sale indiferent cat de bune si marete ar fi nu
sunt de ajuns. Pacea cu Dumnezeu si linistea in fata mortii vine doar realizand si crezand
ceea ce Domnul Isus Christos infaptuia la cruce. Michelangelo scria:
„Inainte sa-Ti dai suflul, Te-ai rugat pentru noi: “Tată,
cei care cred să mi se alăture în împărăția mea“.
Acum sufletul meu e în odihnă si nu mai știe groaza mortii.
Acum, prin mila Ta, cred și știu
Pasiunea Ta arzătoare, mi-a indepartat toata vina pentru totdeauna,
si Te-a mistuit pe cruce.”
Colonnamoare in 1547, cu cateva luni inainte ca doctrina “numai prin credinta’
sa fie declarata oficial eretica in cadrul Conciliului de la Trent. Michelangelo a fost
devastat de situatia creata. Cativa din prietenii sai sunt fortati sa paraseasca Italia – grupul
de convorbiri se destrama - din cauza repercusiunilor si presiunilor pe care biserica
catolica le facea la nivel social fata de toti cei ce impartaseau ideile Reformei.
In acelasi an el incepe sa lucreze la basilica Sfantului Petru din Roma in ciuda
opozitiei echipelor demuncitori ce erau langa el. Frescele si picturile sale – in special cele
din ultima parte a vietii (“Judecata de pe urma”, “Convertirea lui Pavel” si “Crucificarea
lui Petru”) – au starnit varii critici la nivel clerical, preotii considerand scandaloase
(continuare in pagina 7)
***