16 / 24
ROMANIANTIMES
Miodrag Belodedici, despre crimele de la granițele României,
la o televiziune britanică.
CIFRELE evadării românilor
(2)
Condamnat la 10 ani de închisoare pentru trădare
El însuşi a fugit din România, în decembrie 1988.
A reuşit să ajungă în Iugoslavia, unde a solicitat azil
politic, după un plan bine pus la punct. „Le-am cerut lui
Valentin Ceauşescu şi preşedintelui Clubului Steaua Ion
Alecsandrescu – acesta era un general care conducea
clubul – un paşaport. M-au întrebat de ce îl vreau şi le-am
spus că mama avea un permis de a merge în Iugoslavia
pentru a-şi vizita rudele şi aş vrea să merg şi eu o
săptămână şi pe urmă să o iau şi să ne întoarcem. Am
trecut graniţa. De cealaltă parte a Dunării o aşteptam pe
sora mea. Era o dimineaţă ceţoasă şi în acea perioadă a
anului nivelul apei era mai redus, aşa că soldaţii patrulau
pe acolo. Dar ştiam când patrulează şi, cu ajutorul unui
prieten, sora mea a reuşit să treacă”, a declarat el într-un
interviu anterior pentru The Guardian.
Afost un primpas, căci el trebuia şi acceptat în Iugoslavia,
chiar dacă originile sale erau sârbeşti. „Iugoslavii mi-au
spus că nu este nicio problemă să îmi dea azil politic”, a
spus Belodedici. „Mă temeam, pentru că aveam un grad
militar – fiecare jucător de la Steaua era înArmată”.
Ceea ce a şi fost o problemă. Teoretic, fuga l-a făcut
dezertor, şi din acest motiv el a primit o pedeapsă cu 10
ani de închisoare în lipsă – pedeapsă care a fost anulată
după Revoluţia din 1989.
„O carceră spirituală, un Nero socialist”
Când Belodedici a decis să ceară azil în ţara vecină,
cotidinul Nedelja Dalmacija a pledat pentru ca el să nu fie
retrimis în România, unde oamenii erau siliţi să trăiască
„într-o carceră spirituală de către un Nero socialist”,
scrie jurnalista Brînduşa Armanca în cartea sa, intitulată
„
Frontieriștii. Istoria recentă în mass-media
”.
Nadia, Phoenix, Cristina Ţopescu
Belodedici nu este singura celebritate care a ales să fugă din
România. Să nu uitămde fuga Nadiei Comăneci, o poveste
demnă de film documentar, cu călăuze şi complicităţi,
cu teamă şi oameni aflaţi în situaţii-limită, care a fost, cu
numai o lună înaintea Revoluţiei, când s-a petrecut, un
semnal. Comentatorii din Occident au afirmat că fuga
Nadiei Comăneci a fost una dintre loviturile fatale date
imaginii dictatorului Ceauşescu.
Membrii legendarei trupe Phoenix au evadat, la rândul
lor, din România comunistă, ascunşi în boxele Marshall
ale formaţiei. Jurnalista Cristina Ţopescu, fiica celebrului
comentator sportiv Cristian Ţopescu, a încercat, la rândul
ei, să fugă din România, pe fâşie, dar a fost prinsă.
de Marina Constantinoiu și Istvan Deak
Dincolo de numele celebre există însă liste lungi cu zeci
de mii de nume. Liste, care puse cap la cap, te ameţesc
prin numărul imens de oameni care erau disperaţi să scape
de „Raiul” comunist.
Marea Evadare
Din păcate, însă, nici acum nu se pot oferi cifrele exacte
ale Marii Evadări. Răspunsurile diferitelor instituţii ale
statului care au ca obiect al muncii, printre altele, şi astfel
de statistici, de multe ori se bat cap în cap şi în general
sunt sub nivelul real.
Din fericire, totuşi, o cifră furnizată de Înaltul Comisariat
ONUpentruRefugiaţi dă o imagine cât de cât clară despre
numărul mare de români care au fugit din ţară între 1969
şi 1989: 100.000 au cerut azil politic în această perioadă.
Cu menţiunea că numărul este cu mult mai mare, dacă
sunt luaţi în calcul şi refugiaţii returnaţi autorităţilor
române, cei împuşcaţi, cei înecaţi sau cei care nu au putut
fi monitorizaţi.
Statisticile,fieşi incomplete, consemneazăcazurilefericite
în care românii fugari scăpau cu viaţă şi se stabileau în
diversele colţuri ale lumii.
„Între 1975 şi 1979, numărul refugiaţilor din România a
crescut de zece ori, de la 198 la 1819 şi încă de trei ori
până în 1982. Riscurile erau majore, trecerile succesive
de frontiere, în cazul celor care traversau Iugoslavia sau
Ungaria pentru a ajunge în Italia sau Austria, comportau
riscuri serioase, fiindcă existau acorduri cu statele
comuniste vecine şi prietene, de a-şi restitui reciproc
transfugii”, scrie Brînduşa Armanca în „Frontieriştii.
Istoria recentă în mass-media”.
Datele statistice indică o corelaţie între accentuarea crizei
economice şi creşterea tendinţei de migraţie ilegală a
românilor. Cea mai interesantă şi importantă cifră furnizată
de
Ministerul Public
este cea referitoare la anul de graţie
1989, vârful fenomenului frontierist. Nici mai mult, nici mai
puţin de 10.295 de inculpaţi sunt înregistraţi pentru acest an!
Anul de vârf al fenomenului frontierist este, fără puţinţă
de tăgadă, 1989, când aproape 50.000 de români au trecut
ilegal frontiera: 27.000 de români au cerut azil în Ungaria,
7.932 în Austria, 5.329 în Iugoslavia, 3121 în Germania,
1198 în Franţa. Spre deosebire de 1988, când dinRepublica
Socialistă România (RSR) un număr de 10.305 cereri de
azil au fost înregistrate în diverse ţări din Europa.
Potrivit datelor publicate în lucrarea „
Frontieriștii.
Istoria recentă în mass-media
”, numărul cererilor de azil
înregistrate doar în Europa din partea unor cetăţeni ai
RSR între 1985 şi 1989 este de 74.851.
A trecut al 12-lea ceas. Ce mai aşteptăm?
De-a lungul anilor, după Revoluţie, presa a
fostceacareasuplinitceeaceinstituţiilestatului
ar fi trebuit să facă: să vorbească despre acest
fenomen, să amintească victimele, să explice
de ce România ajunsese să fie considerată cea
mai sângeroasă graniţă a Europei, să numere
fugarii.
Tema frontieriştilor nu a sensibilizat însă
autorităţile. Morţii noştri, frontierişti, din
morminteledinSerbia,aurămastotanonimi,
nimeni nu s-a sinchisit să declanşeze vreo
cercetare oficială, multe dintre arhivele de
o importanţă vitală pentru documentarea
acestor cazuri au fost casate, altele sunt încă
nedesecretizate, iar victimele de la graniţă,
care sunt în viaţă, dar au avut neşansa de
a fi aruncate în închisori pentru tentativele
lor de fugă, nu beneficiază de statutul de
fost deţinut politic şi cu atât mai puţin de
vreo compensaţie. Campania aceasta de
presă dedicată frontieriştilor, de la site-
ul
miscareaderezistenta.ro,este, poate,
semnalul că, deşi al 12-lea ceas a trecut de
multă vreme, încă se mai poate face ceva
pentru recunoaşterea oficială a acestui
fenomen şi a victimelor aferente.
(continuare din numarul trecut)