9 / 24
ROMANIANTIMES
Cultură
9
Simptomatologia unei guvernări eşuate
de Andrei PLEȘU
A fi la putere nu e, niciodată, o garanţie de
infailibilitate, de impunitate, de legitimitate.
Poţi fi „la putere“, fără a fi „în putere“, adică
fără aficapabil să-ţi exerciţi puterea conform
prerogativelor ei subînţelese, altfel spus, fără
a fi capabil să-ţi onorezi „împuternicirea“.
Nu era nevoie de spectacolul asfixiant din
seara zilei de 10 august, ca să ne dăm seama
că actuala guvernare este falimentară. Ea a
strălucit,încădelaînceput,prinincompetenţă
crasă, mediocritate intelectuală, tupeu de
periferie, dezinteres pentru problemele
reale ale ţării. Iar săptămîna trecută totul a
culminat în bestialitate şi neruşinare.
■
Unul dintre sofismele cu care partidul
de guvernămînt îşi justifică, obsesiv,
“îndreptăţirea“ este succesul în alegeri. Pe
lîngă evidenta paloare statistică a acestui
succes (3,5 milioane de “susţinători“ dintr-
un electorat de 18,3milioane), e de semnalat
confuzia mentală a “apologeţilor“: ei par
să creadă că, odată aleşi, îşi pot da liniştiţi
poalele peste cap pînă la viitorul scrutin.
Cine cîştigă alegerile are dreptul să taie şi
să spînzure, să ducă ţara de rîpă, să bată, să
omoare, să instituie arbitrarul absolut drept
principiu “legitim“ al guvernării. Proteste?A
seslăbi!Staţicuminţipînălaalegerileviitoare
şi abia atunci vedem cine are dreptate…
■
Contraselecţia drept metodă de recrutare
a cadrelor conducătoare este obligatorie
pentru un partid şi pentru un guvern care
lucrează strict pebazădeobedienţă, privilegii
personale şi teamă. Prin urmare, luăm o
filoloagă dezvirginată politic de Vadim
Tudor şi o numim ministru al muncii, luăm
secretara unei şcoli generale din Videle şi o
facem ministru de interne, luăm o mătuşică
duioasă, prăbuşită intelectualmente şi îi
băgăm pe gît funcţia de prim-ministru (aud
ca are dese accese de plîns neputincios,
semn că, în adînc, simte că e…abuzată),
luăm un corigent la limba română, meşter în
dezacorduri şi derapaje lexicale şi îl facem
ministru al Educaţiei, luăm un critic al ideii
de infrastructură şi îl numim ministru al
Transporturilor, luăm un fost procuror din
Panciu, cu apucături de jandarm „mereu
la ordin“, şi îl facem ministru al Justiţiei,
luăm cîţiva jurişti cu diplome tomnatice la
fără frecvenţă şi le încredinţăm misiunea
să legifereze, ş.a.m.d. Şi dacă ne izbim de
vreo „rezistenţă“ neprevăzută, ne dizlocăm
- fără sprijinul opoziţiei - propriul guvern,
schimbînd trei premieri în doar un an şi
jumătate. Totul, sub conducerea înţeleaptă
a unui fost berar din Teleorman, mare
specialist în fiţe de cartier, dar ajutat de un
mîndru„liberal“, pe carepropriii lui colegi de
partid îl caracterizau, la începuturile carierei
sale politice, drept „frumuşel şi tont“. Tipic
pentru nebuloasa mentală (şi morală) a PSD
este şi faptul că, la o adică, între Ecaterina
Andronescu şi Codrin Ştefănescu (ambii
membri marcanţi ai partidului) e preferat
prompt domnul Codrin (un mare intelectual
de ring, pe care l-am auzit, colecţionar de
artă cum e, pronunţînd „Van Dic“ cînd se
referă la Van Dyck şi „empir“ - cum se aude
- pentru a indica stilul Empire de pe vremea
lui Napoleon…).
■
Corolarul incompetenţei e suficienţa.
Prostul are mereu dreptate şi nu înţelege ce-
ai cu el…Nu-şi recunoaşte greşeala, iar cînd
o face lată are la îndemînă scuzele victimei
neînţelese: „greşeala e omenească“, „am
fost emoţionat“, adevăraţii vinovaţi sunt
alţii: statul paralel, binomul, preşedintele,
serviciile, Bruxelles-ul, Washington-ul,
Soros, intelectualii trădători, protestatarii
manipulaţi şi finanţaţi de duşmani etc. În cel
mai bun caz, s-a inventat expresia „greşeală
de comunicare“. Adică aveam în cap ceva
frumos şi just şi ne-a ieşit pe gură inversul
a ceea ce aveam în cap. Fapt e că, dincolo
de unele mici scăpări şi malentendu-uri,
suntem ireproşabili: ţinem ţara pe umeri şi
ţara, nerecunoscătoare, bombăne.
■
Partidul de guvernămînt e inapt să
reacţioneze adecvat dinaintea unei instituţii
definitorii pentru democraţie: protestul. Se
crede că manifestaţia stradală, meeting-ul
cu revendicări structurale constituie, din
principiu,unabuz.Cuexcepţiameetingurilor
organizate chiar de PSD pentru a dovedi cît
este de iubit. Vreţi meeting? Păi vă dăm noi
unul de nu vă vedeţi! Vă călcăm în picioare!
Ideea e că guvernanţilor nu le trece prin
cap că reacţia democratică, inteligentă,
constructivă, dinaintea unui protest popular
trebuie să fie dialogul, negocierea, analiza
lucidă a criticilor formulate de manifestanţi,
reajustarea actului de guvernare. Nu!
Reacţia optimă, singura, se reduce la contra-
manifestaţii, gaze lacrimogene, tunuri cu
apă, bîte. Adică la bădărănie şi bestialitate.
Scuza? Violenţi au fost „ăilalţi“. Ca şi cum
ar fi plauzibil ca un român din diaspora să
batămii de kilometri doar ca să dea un cap în
gură unui poliţist! Ca şi cum raportul dintre
450 de demonstranţi răniţi şi 35 de jandarmi
răniţi n-ar fi, în sine, elocvent. Ca şi cumn-ar
fifost evident, chiarpentru„nespecialişti“, că
portretele celor care semanifestau violent nu
semănau de loc cu portretele celor paşnici:
erau, fără îndoială, specialişti ai „tapajului“,
„băieţi de băieţi“, mandataţi, probabil, ori de
firea lor huliganică, ori, cel mai probabil, de
organizatorii din umbră ai „evenimentului“,
care aveau nevoie de pretexte spectaculoase
ca să treacă la luptă…
■
Guvernanţii dezaprobă violenţa şi
obscenitatea! Belicosul Rădulescu, zis
„Mitralieră“, NicolaeŞerban, care comunică
unei colege că deţine poze cu dînsa făcînd
sex anal, senzualul dr. Bacalbaşa, mereu
dispus, de la înălţimea tribunii parlamentare,
să-şi clătească gura cu şugubeţe pornografii,
dl Palada care sare labătaie înplină emisiune
TV, pentru a-l aduce pe calea cea bună pe
adversarul userist Goţiu, toţi sunt, probabil
opozanţi sub acoperire. Căci pe la noi, pe
la PSD, nu avem asemenea exemplare. Ne
bucurăm, totuşi, de susţinerea unor gazetari
celebri, care cer adversarilor „să moară
în chinuri“, care promit duşmanilor să fie
striviţi „canişteviermi“, saucare sar labătaie
contra unor motociclişti care le deranjează
prestaţia. Ăştia da cetăţeni de nădejde, băieţi
manieraţi, maeştri ai dialogului, ai surîsului
fin, fără grimase, fără vorbe buruienoase!
P.S. Sunt dintre cei care au socotit cu totul
nepotrivit sloganul mai mult decît trivial
lansat de românul din Suedia şi preluat, cu
prea mult zel, de sonore voci publice. Mi
s-a părut că e o coborîre de nivel de natură
să dea apă la moară celor vizaţi (ceea ce
s-a şi întîmplat). Dar după spectacolul de
grosolănie la care am asistat pe 10 august,
mă mai gîndesc: trebuie, totuşi, să vorbeşti
pe limba interlocutorului…Pe de altă parte,
regret totmai des că n-amurmatmai demult
sfatulpecaremil-adatdeunăzispectaculosul
urmaş al dlor Maniu şi Coposu, ţărănistul
Pavelescu: să plec în Occident şi să spăl
closete pe-acolo, în loc să mă las guvernat,
zi de zi, de o vespasiană „legitimă“.
13.08.2018
/dilemaveche.ro(continuare în pagina 20)
În anii de liceu îl descoperisem pe James Joyce și
devenisem un admirator al literaturii sale. De fapt, eram
atât de interesat de el încât mă hotărâsem să particip la o
olimpiadă de limba engleză. Cu acea ocazie am câştigat
un premiu pentru un eseu care analiza lucrările lui
autobiografice. Păstrez şi acum diploma de participare,
care se află în dosarul meu de documente şcolare.
În timpul acelor animi-amaprofundat cunoștințeleprivind
proza lui Joyce, în special cu privire la lucrări precum
“Oameni din Dublin”, “Portret al artistului la tinereţe”,
“Ulise”
şi
“Veghea lui Finnegan”
. Deși este considerat
un autor apolitic, Joyce a fost, de fapt, simpatizant al
mișcărilor politice radicale ale timpului său, în special
anarhism, sindicalism (sindicalism revoluționar) și
socialism, care, în acei ani, au influențat scriitorii de
avangardă în drumul lor către modernismul literar.
În timpul anilor prezenţi, după ceDonaldTrump a câștigat
președinția americană în 2016, respectând toate regulile
joculuidemocratic,StateleUniteauînceputsăseconfrunte
cu o renaștere a mişcării de stânga, atât cea moderată, cât
și cea radical-anarhistă, stânga fiind considerată ca marele
perdant al sus-menţionatelor alegeri.
https://en.wikipedia.org/wiki/Protests_against_Donald_Trump
Curând după anunţarea rezultatelor a izbucnit o insurgență
a rebelilor anti-Trump în mai multe orașe americane,
printre care Baltimore, Oakland, Philadelphia și Portland.
Rebelii erau pasiv-agresivi, manifestându-şi frustrările de
la plânsete la răcnete demânie, de la atitudini de rezistenţă
la comiterea de infracţiuni. Se pare că înfrângerea i-a făcut
să uite rapid de regulile jocului democratic de putere.
Acum, deși continuă să se afle în minoritate, perdanţii
doresc să schimbe din mers regulile jocului.
Am văzut scene desprinse parcă din universul lui
Generaţia mea şi generaţia “eu” în contrast
de Tiberiu DIANU
Joyce. După
“Veghea din ziua alegerilor”
s-a declanşat
“Odiseea”
distrugerilor în masă a
“Oamenilor din
Portland”
, metamorfozaţi şi regăsiţi în
“Portrete ale
anarhiştilor la tinereţe”
. Am început şi eu să mă întreb ca
Seinfeld: “Oare cine sunt acești oameni?” Și cred că știu
cine sunt.
Voi încerca să le pictez “portretele” în 15 tuşe de pensulă,
fără o ordine prestabilită. Ei sunt cei din generația “eu”,
adică cei care:
(1) sunt consideraţi mereu “speciali”;
(2) sunt consideraţi “câștigători” şi atunci când pierd;
(3) primesc premii şi când se clasează după locul 5;
(4) preferă să joace fără să păstreze scorul;
(5) îi consideră pe părinţi ca fiind “prieteni” şi li se
adresează pe numele mic;
(6) îşi văd rareori taţii;
(7) sunt pacifici la război şi războinici în timp de pace;
(8) îşi textează reciproc unul altuia şi când stau la aceeași
masă;
(9) stau cu nasurile în tablete şi când umblă, şi când nu
umblă, iar când îi întrebi ceva, cuvintele le intră pe o
ureche şi le ies pe cealaltă;
(10) îşi folosesc sistemul de reproducere pentru sex, dar nu
îl acceptă pentru reproducere;
(11) vor să schimbe noţiunea de “familie” ignorându-i
funcţia sa de bază, aceea de reproducere naturală;
(12) consideră marxismul ca o filozofie “interesantă”, dar
“incorect aplicată”;
(13) consideră că proprietatea privată poate fi distrusă
fără consecinţe, dar pretind pentru fiecare dintre ei o cotă
“egală” de beneficii;
(14) recurg la “corectitudinea politică” atunci când nu mai
au argumente de invocat;
(15) iubesc democrația atunci când câștigă și invocă
secesiunea atunci când pierd.
În cele din urmă, există o speranţă şi pentru ei în următorii
patru sau opt ani de administraţie Trump, dar îndeosebi
pentru:
(1) Alec Baldwin, care va ţine cu dinţii de rolul lui de
imitator de duzină al lui Donald Trump;
(2) Bruce Springsteen, supranumit şi “Şeful”, care va
continua să-şi bolborosească cântecele de protest din
tinereţe;
(3) Beyoncé, care, ca idol al tinerelor de culoare, le va
demonstra acestora calitatea de a fi
“bootylicious”
în
societate, adică, mai pe româneşte, “fundulicioase”.
(4) Cohortele de “scorpii” feministe americane (
“bitch”
,
cum le place să se autodenumească), mai bâtrâne sau
mai tinere, alde Madonna, Cher, Lady Gaga, Katy Perry,
Miley Cyrus, Amy Schumer, alături de reprezentantele
lor canadiene (alde Samantha Bee) şi britanice (precum
Adele), costumate cu pantaloni gen Hillary Clinton sau cu
căciuliţe sexuale roz (aşa-numitele
“pussyhats”
), care vor
continua să ne peroreze despre “monologurile vaginului”
și “puterea fetelor”;