Romanian Times | August 2019

10 / 24

ROMANIANTIMES
VLADIMIR TISMĂNEANU 10
Limbajul secret al destinului
Haralambis Angourakis (1951–2014) a citit cam
aceleași cărți anti-totalitare pe care le devorasem și eu
(Soljenițîn, Djilas, Koestler, Orwell, Roy Medvedev).
Nu existau secrete pentru el în ce privea natura despotică
a comunismului de tip sovietic. Însă trăia cu iluzia că
stânga revoluționară se poate reinventa, se îmbăta cu
elixirul radicalismului utopic. I-am spus la un moment
dat ce gândeam, nu ne-amcertat, dar era clar cămergem
în direcții diferite. Prietenia noastră devenise o teacă în
care cele două săbii nu puteau conviețui.
Ammai comunicat, foarte rar, cu el în anii lui au
revenit în Grecia în 1979. Eu am părăsit România în 1981. Țin minte că l-am sunat de la
Paris, am vorbit îndelung. Mi-a scris mai târziu, eram la Philadelphia, îi trimisesem adresa
mea. Mi-a spus că își pune speranțe în Gorbaciov, insista să vin în vizită în Grecia, altfel,
spunea, nu ne vommai vedea decât în vreun cimitir. Ultimul săumesaj a fost o felicitare de
Anul Nou, prin 1992, cu antetul PC din Grecia și cu un citat antifascist din Yannis Ritsos.
I-am văzut numele într-un articol din The Economist, era, cred, prin 2004 sau 2005, invoca
necesitatea unui front global al stângii, dincolo de divergențele ideologice vetuste.
A condus Departamentul de Relații Externe al PCG, a ajuns membru al CC. Devenise
un militant, un revoluționar de profesie, își abandonase cariera în domeniul astrofizicii.
Apoi, a intrat în Parlamentul European, unde a susținut linia extremei stângi cu vehementă
pasiune. Credea sincer în acele găunoase slogane? Bănuiesc că da. Mi-ar plăcea să cred
că în clipele de solitară reflecție pe tema istoriei comunismului, va fi recunoscut, asemeni
văduvei lui Nikos Beloyannis, dezastrul moral al mișcării cu care s-a identificat total. Mi-e
teamă însă că a rămas complet înțepenit în carcasa convingerilor sale leniniste. A fost, în
fond, ceea ce CzesławMiłosz a numit, în Gândirea captivă, un sclav al Istoriei. Nu era un
conformist ori un oportunist, alta era plămada din care era făcut.Aceea a adepților fanatici
despre care a scris și Eric Hoffer. A rămas până la sfârșit un true believer. Cel mai bun
prieten al tatălui său a fost Grigoris Farakos, un partizan al de-stalinizării gorbacioviste.
Hara nu l-a urmat. A rămas fidel dinozaurilor leniniști. Când am aflat că a votat în PE
împotriva unei rezoluții de condamnare a încălcărilor drepturilor omului în Cuba, m-am
cutremurat. Trăise în România lui Ceaușescu, tremurase și el de groaza Securității...
La Bruxelles, a fost unul dintre susținătorii poziției PSD în privința protestelor din
ianuarie 2012. S-a opus cu tărie proiectelor menite să condamne comunismul. A susținut
regimul Miloșevici în Serbia și, mai apoi, demagogia putinistă. A făcut parte din grupul
de „observatori” ai referendumului neconstituțional din Crimeea. M-am frecat la ochi și
când amvăzut că a mers acolo în compania extremiștilor de dreapta. De fapt, nu trebuia să
mă mir. Fanatismul anti-capitalist, anti-american și anti-european, ca să numai vorbesc de
cel anti-israelian, justifica, pentru acești oameni, orice salt moral, orice alianță, indiferent
cât ar fi ea de impură doctrinar. Greu de imaginat poziții mai opuse decât acestea și cele
pe care le susțin eu. Arthur Koestler vorbea despre un limbaj secret al destinului. Cred că
avea dreptate.
Am acasă la mine mătăniile de chihlimbar pe care mi le-a dăruit în 1968. Fuseseră ale
tatălui său. Fiul meu, Adam, mi-a adus de la Salonic un nou șirag, albastru. Nefericit cel
care, adolescent fiind, nu a trăit asemenea prietenii. Una din primele cărți pe care le-am
citit în germană a fost Narziss und Goldmund a lui Hermann Hesse. Et pour cause...
/ 15.08.2019
Vocația revoltei selective
În perioada interbelică, o știe oricine a citit cartea lui François Furet despre trecutul unei
iluzii ori memoriile lui Arthur Koestler, antifascismul a fost manipulat cu maxim cinism
de către propaganda comunistă. După război, în ultimii ani de viață ai genialissimului
generalissim, a prins ființă și avânt „mișcarea pentru pace”. De la Wroclaw la NewYork,
pacifiștii staliniști erau într-o stare de perpetuă agitație și indignare. Erau denunțate crimele
americane din Grecia, Turcia, Coreea și poate din Patagonia.
Supraviețuitorul deprofesie IlyaEhrenburg se sufocade revoltă împotriva „instigatorilor la
război”, iarAleksandr Fadeev, președintele Uniunii Scriitorilor dinURSS, înfiera „hienele
dactilografe”, o categorie în care îl includea până și pe docilul tovarăș de drum, Jean-Paul
Sartre. Mai târziu, Václav Havel a scris un eseu despre cei care susțin mitul echivalenței
morale între Estul totalitar și Vestul democratic. Cred că aceste teme sunt astăzi la fel de
actuale ca în urmă cu câteva decenii. Înclinația spre auto-amăgire nu a dispărut, revolta
selectivă rămâne contagioasă.
Tema a fost discutată cu ani în urmă de doi gânditori post-marxiști, regretații Ágnes Heller
și Ferenc Fehér, într-un eseu apărut în revista NewGerman Critique. Titlul era cât se poate
de revelator și, în fond, neliniștitor: „Europa deEst în umbra unui nouRapallo”. În acei ani,
stânga umanistă din Est era anti-totalitară, lucidă și conștientă de capcanele propagandei
sovietice. Stânga oficială, ceea ce profesorul Stephen Kotkin a numit societatea necivilă,
paria tocmai pe credulitatea nemărginită a atâtor intelectuali, mai tineri ori mai puțin tineri,
din Vest. Exista, oferit de Kremlin, notoriul „Premiu Lenin pentru întărirea păcii între
popoare” (primit și de Mihail Sadoveanu în 1961). Nu fusese „Decretul asupra păcii”
unul dintre primele semnate de Lenin ca președinte al Consiliului Comisarilor Poporului?
Vorba lui Leszek Kołakowski, minciuna este sufletul nemuritor al comunismului. Să ne
amintim de George Orwell, de Ministerul Păcii care se ocupa cu pregătirea și întreținerea
războiului permanent...
În anii ’80, m-am ocupat de tema mișcărilor pacifiste independente din Blocul Sovietic
într-un volumpe care l-am editat și care a apărut la editura Routledge în 1990. Între autori,
disidentul maghiarMiklós Haraszti și cel sovietic EduardKuznetsov.Amcitit destule cărți
despre metamorfozele neutralismului pacifist pentru a ști să disting între anti-militarismul
onest și naivitatea devenită program politic în Vest. Este și tema unei faimoase dispute
dintre Leszek Kołakowski și istoricul britanic E. P. Thompson, unul din liderii intelectuali
aipacifismuluiunidirecțional, adicăanti-NATO, dinOccident.Câtpriveștemarilecongrese
de luptă pentru pace, premiile internaționale purtând numele lui Lenin și campaniile care
le acompaniau, nu cred că există un text mai revelator și mai sfâșietor decât un pasaj
din volumul al treilea din Arhipelagul Gulag de Aleksandr Soljenițîn. E vorba de felul
în care percepeau deținuții din infernul concentraționar sovietic tiradele demagogice ale
„partizanilor păcii” dirijați și de atâtea ori stipendiați de Kremlin.
Ne aflăm în Kazahstanul de nord, doi deținuți tocmai au reușit o evadare care se va sfârși
tragic. Merg în noapte prin stepă, aproapemuribunzi, înfometați și însetați. Găsesc, în fine,
un cal, îl ucid și îi sorb direct sângele din rana deschisă: „Partizani ai păcii! Exact în acel
an vă reuneați la Viena și la Stockholm, vă desfătați cu băuturile sorbite cu paiul”. După
care, numindu-i pe doi dintre cei specializați în turismul păcii, Soljenițîn scrie: „V-a trecut
vreodată prin minte că existau concetățeni ai versificatorului Tihonov și ai jurnalistului
Ehrenburg care își stingeau setea adăpându-se din cadavrele cailor? Vi s-a explicat oare
vreodată că în Uniunea Sovietică acesta este sensul real al cuvântului pace?”
PS: O precizare. În ceea ce-l privește pe Sartre, în 1948, la Congresul de la Wroclaw,
Aleksandr Fadeev l-a numit „această hienă dactilografă, acest șacal înzestrat cu stilou”
(sursa: Jean Sevillia, Terorismul intelectual, Humanitas, 2007, p. 22). „Vipera lubrică” e
a lui Vîșinski, împotriva lui Buharin (citat de mine în Diavolul în istorie). Zoomorfismul
ca formă de deriziune și degradare a celui stigmatizat făcea parte din recuzita stalinistă
(năpârci, lipitori, păduchi). Dezumanizarea celui decretat drept inamic era specifică
totalitarismelor comunist și fascist.
După ce Nikita Hrușciov a denunțat cultul lui Stalin la al XX-lea Congres al PCUS, în
februarie 1956, Fadeev, autorul Înfrângeriiși al Tinerei gărzi și-a tras un glonte în cap.
Imediat după moartea lui Stalin, Ilya Ehrenburg a publicat nuvela Dezghețul, al cărei titlu
a devenit simbolul unei întregi perioade. Dar chiar și în memoriile sale, altminteri profund
anti-staliniste, apărute în revista Novîi Mir, Ehrenburg nu a revenit asupra implicării sale
în marea înscenare globală numită „mișcarea pentru pace”.
Despre indignările cu geometrie variabilă ale stângii vestice am scris un întreg capitol
în cartea mea The Crisis of Marxist Ideology in Eastern Europe: The Poverty of Utopia
(Routledge, 1988, apărută în traducerea Laurei Lipovan la Polirom). A fost tradus în
revista L’Homme et la société cu un comentariu critic, dar echilibrat, de Michael Löwy,
un gânditor cunoscut pentru scrierile sale despre intelectualii revoluționari, de la tânărul
Lukacs și Ernst Bloch la „Che” Guevara. În revista Agora, condusă pe atunci de Dorin
Tudoran, Mihai Botez a scris o percutantă cronică a acelei cărți.
/ 10.08.2019
Actualitatea la zi
Americă, iată că fiii tăi nu-ți mai ascultă cuvântul,
Căci fără Cuvântul lui Dumnezeu tu i-ai crescut
Dându-le droguri și alcool care sunt pe de-a rândul
Iar fărădelegea„ crește ramificându-se de neîncăput!
Cartea sfântă ai scos-o de unde trebuia cel mai acut,
Din școli și fii ți-au crescut ca puii de lei în vizuini,
În instinct, fără lege și al învățăturii sfinte început;
Ca-n tot locul să aducă teroare, moarte și suspin.
Așa zisa “civilizație”, a „îmbunătățit” această stare
Cu desfrâu, urâciuni și-a tehnicii neiertătoare fiară:
Jocuri pe computer, tablete, telefoane, ce-acum scot gheare,
Și manipularea intră-n tineret din neștiință și-l doboară.
Familia se înlocuiește abrupt și brutal cu coabitarea
Și „single mom”erodează adânc și repede viul societății
Iar oamenii politici se investighează reciproc, nu caut rezolvarea;
Violența erupe, zguduie și sfâșie tot mai tare firul vieții.
Familii ce rămân sunt tot mai subțiri și cu vieți tot mai scurte,
Că destrămarea le vine direct și repede pe valul necredinței;
Și comunități mii, intru în confuzii și spaime, neîntrerupte;
Că-nlocuirea lui Dumnezeu vine cu autodistrugerea ființei.
Dar totuși va veni ceva nou încurând sub acest soare,
ADomnului Glorie și Putere pe fața pământului;
Iar povara, durerea și moartea, se vor topi-ntr-o ușurare,
În bucurie și răsplătire veșnică, în Împărăția Lui.
Amin !
Vasile Ghiță
8-8-2019