9 / 24
ROMANIANTIMES
Cultură
9
Note, stări, zile
de Andrei PLEȘU
● M-a emoționat să văd că peste 20.000
de oameni, din țară și din diaspora, au
înțeles să vină la București, pe caniculă,
cu mijloace proprii („Aș! Finanțați de
„reacțiune“!), în amintirea demonstrației pe
care, cu un an în urmă, „instituțiile“ statului
înțeleseseră să o „rezolve“ golănește, cu
pumni, gaze lacrimogene, pompe de apă,
minciuni manipulatorii, pe scurt cu furie
mitocănească ambalată „legislativ“. N-au
fost 250.000, cum se tot anunțase, dar au
fost suficient de mulți ca să ne mîngîiem
cu sentimentul că „societatea civilă“ există
încă.
Demonstrația de anul acesta ne oferă însă
prilejul unei reflecții mai nuanțate asupra
abuzului polițienesc care ne-a indignat și
dezgustat data trecută. Am aflat că există și
un alt tip de „abuz“, mai fățarnic, un abuz
de natură să deturneze sensul civismului, să
valorifice deviatoriu solidaritatea populară,
să transforme protestul în materie primă
electorală, mediatică, propagandistică etc.
Partidele de opoziție își anunță, inimos,
prezența în piață, candidații la președinție
profită de înghesuială ca să adune semnături
pentru succesul propriu, iar partidul de
guvernămînt, în loc să-și ceară scuze pentru
reacțiadeanultrecut,înlocsăofereexplicații,
anchete lămuritoare, măsuri punitive pentru
vinovați, se transformă în mătușă grijulie,
duioasă, înamorată de insomnia națiunii.
Un reprezentant notoriu al PSD (fost
ministru) propune, generos, ca ziua de 10
august să devină „Ziua Unității Civice“
(un exemplu exasperant de șmecherie
nătîngă), iar o altă vedetă a partidului
înlocuiește dispozitivele de gazare utilizate
anul trecut, la comanda colegilor săi, cu
mulțumiri tandre adresate protestatarilor:
au fost cuminți, înțelepți, democrați. Și –
ca şi el! – s-au ferit să „politizeze“… Cît
despre „forțele de ordine“, au trecut de la
bîtâ la concubinaj. Se ocupă, cu lacrimi în
ochi, de nevoile demonstranților: să nu le
fie sete, să ajungă cu bine înapoi acasă, să
fie îmbrățișați cu drag și îndemnați să mai
poftească și altădată, cînd vor avea chef!
Una peste alta, adunarea din 10 august a
fost, anul acesta, un „succes“ pentru toată
lumea. De-acum încolo, ne vom întîlni
regulat și vom încununa fiecare reîntîlnire
cu o sîrbă patriotică.
N-aș vrea să se înțeleagă că prefer conflictul
sîngeros, că vreau „scandal cu orice preț“,
dar atrag atenția că și cordialitatea mimată,
festivismul ipocrit sau preluarea unui
eveniment popular în sfera intereselor
proprii (de carieră sau de partid) e, în alt
fel, periculoasă și perdantă pentru oamenii
de bună credință. Politicienii noștri sînt, în
această privință, bine orientați „strategic“:
își etalează solemnitatea (gata de sacrificiu)
dinaintea marilor aniversări istorice, pupă,
smeriți, moaște și recită „Tatăl Nostru“ în
văzul publicului creștin, ca să se vadă că sînt
gata de călugărie și răstignire și că lucrează
direct cu Dumnezeu. Din păcate, există
români „de-ai noștri“ care se lasă fraieriți
pios, „gîndesc pozitiv“ și votează mistic…
Iar în timpul liber savurează, ajutați de
mass-media, sinistre nenorociri locale,
utilizate, luni întregi, ca entertainment sau,
iarăși, ca „armă“ de luptă politică, sau cîștig
gazetăresc.
● Viciile de funcționare instituțională
la nivel „macro“ sînt foarte grave, dar
din fericire rapid perceptibile, evidente,
dacă nu chiar strigătoare la cer. Dar asta
face ca viciile la nivel „micro“ să treacă,
adesea, neobservate, rămînînd, pe termen
lung, nereformabile. Spre ilustrare, voi
semnala cîteva experiențe de vacanță, în
diverse locuri ale țării. „Instituția“ pe care
o am în vedere este aceea a „serviciilor“.
Nu, nu a serviciilor de informații, ci a
serviciilor publice curente, cele a căror
bună administrare pare subînțeleasă și
la îndemînă. Despre ele s ar putea scrie
o carte compactă. Mă opresc la cîteva
asemenea „accidente“, semi-amuzat, dar și
semi-isteric.
Mergi să mănînci la un restaurant bine
plasat, ceri lista de bucate și comanzi,
cu ochii pe meniu, „cartofi gratinați cu
broccoli“. „N-avem!“ „A, n-aveți broccoli“
– spui, încercînd să fii înțelegător. „Nu,
n-avem cartofi!“ – ți se răspunde prompt.
Carevasăzică, „tradiționalii“ cartofi s-au
reîntors, definitiv, în America… Altă
comandă: „O salată de fructe, vă rog.“ (E
scrisă în meniu la „deserturi“.) „N-avem!“
Unele deserturi sînt infinitmai „sofisticate“,
dar materia primă pentru o banală salată de
fructe lipsește. Criză! În alt loc, citești, la
oferte, „supă de ceapă“. Asta da, asta nu
mai e ceva chiar la îndemînă. Ceapă avem,
slavă Domnului, dar rețeta franțuzească a
combinației e doar pe net. Așa că, pentru
simplificare, improvizăm autohton: într-o
zeamă de tip „vegeta“ aruncăm cîteva felii
de ceapă inexpresive și, deasupra, instalăm
o bucată de pîine prăjită cu brînză. Nici
o legătură cu supa de ceapă de la ea de-
acasă. Rămîi perplex și melancolic: nici
un bucătar nu e obligat să pună în meniu
o asemenea „exotică“ rețetă. Dar dacă tot
o pune, de ce nu face efortul minim să-i
caute măcar alcătuirea pe Google? Adaug,
trist, că stăm prost cu școala de chelneri
(cu mici excepții): au ocupate doar două
mese, dar trebuie să te agiți intens ca să le
atragi atenția, nu sînt stingheriți de lacunele
culinare ale „stabilimentului“ unde
lucrează, sînt cînd de un servilism jenant,
cînd de o fudulie isterică și, de multe ori,
nu știu ce au de vînzare. „Un gin tonic,
vă rog!“ „N-avem!“ „Păi, am văzut la bar
sticle de gin!“ „Gin avem, dar nu de care
ziceți dvs.!“ „Apă tonică aveți?“ „Cum să
nu?!“ „Atunci aveți și gin tonic!“ „A, da?“
Nu pretind că nu există și chelneri de
ispravă. Dar, statistic vorbind, ar mai fi
de lucru… Reforma reală trebuie să fie
integrală. Și să pornească de la un inventar
de necesități globale: n-avem autostrăzi,
n-avem destule spitale, n-avem școli ca
lumea, n-avem closete publice curate, dar n
avem nici pedagogi bine calificați, n avem,
iată, nici școli de chelneri bune, n-avem
nici negustori pricepuți și cinstiți, nici
funcționari publici profesioniști, n-avem de
mai nici unele…Cine-i de vină? Ghinionul
istoric, străinii, otomanii, fanarioții, rușii,
ungurii, comuniștii, capitaliștii, liberalii,
iliberalii, americanii, aroganții macho,
transsexualii, stînga și dreapta. Toți! Sîntem
loviți de soartă. Un popor de zîne, încălecat
de toți zmeii cerului și pămîntului. Asta-i
situația!
12.08.2019
/dilemaveche.ro3. Vânt de libertate dinspre Vest
Stăteau în picioare, cu automatele la
piept și cuochii penoi. Eramgatadeplecare
când, Adammi-a șoptit abia perceptibil:
- Când voi sări la ei să te apleci în
față pe bancă și să stai liniștit: Nu-ți risca
viața! In treizeci de secunde voi fi la lanul
de porumb, iar de acolo, voi fi liber! Ei vor
începe să tragă, dar eu voi fi departe atunci.
Cred că astăzi n-o sămai lucrați. O să fie un
motiv să vă mai odihniți și voi. Sper să ne
mai revedem, Doamne ajută! Azis el.
- Ce ai mă calule de povestit? Ai
nevoie de nevastă-ta?Astrigat tare soldatul
de lângă Adam, aplicându-i în spate, o
lovitură scurtă, cu patul armei!
Adam n-a răspuns provocării, dar eu
îi simțeam însă încordarea, după ritmul
greu și rapid al respirației, în ceafa mea:
Tremura de nervi și se stăpânea cu mare
greutate, să nu-l pocnească pe soldat!
In sfârșit, scârțâind din toate
încheieturile, camionul nostru a plecat din
loc, urmându-le pe celelalte. Prelata veche
cu care era acoperit, avea ici și colo, găuri
mari: Nu era nevoie să privim prin ele:
Știam de mult cu toții, spre ce localitate
mergeam.
Până la lagăr, făceam cam o jumătate
de oră dar nimeni nu avea ceas, așa că, mi
PROTEZA DENTARĂ
(6)
s-a părut că am ajuns acolo prea repede:
Era încă destul de dimineață, o vreme rece
și ploioasă de octombrie.
Cerul era acoperit de nori, iar ploaia
parcă stătea să cadă, în orice moment. Nu
mai simțeam praful care se ridica de obicei,
în urma camioanelor: Acum, sufla doar un
vânt umed și rece, de toamnă târzie.
Lângă poarta lagărului, camionul
nostru s-a oprit, pentru că se oprise și
camionul din față: Soldații care ne păzeau,
discutau ceva între ei când brusc, am simțit
în spatelemeu, că locul era liber și amîntors
instinctiv capul:
Adamse ridicase rapid, lovise deja doi
soldați cap în cap, de la al treilea smulse-se
automatul și a sărit jos din camion, fugind
spre câmp. Aluat-o imediat la dreapta, spre
tufișurile de răchită, de care îmi vorbise.
Vântul sufla tare din față, dar el alergase
deja aproape jumătate din distanța până la
tufișuri, când s-au dezmeticit toți soldații
care ne păzeau:
- Trageți! Trageți! Un deținut a scăpat!
E înarmat, fuge către tufișurile din câmp:
Trageți! Au început ei să strige.
Alertați de strigăte, soldații din curte
au întors capul spre poartă: Soldatul care
era în turnul de pază, avea însă cea mai
bună vedere asupra situației și a început să
tragă primul, rafale lungi, urmat imediat și
de alții.
Ioan Cârja - scriitor novelist româno-american
A publicat în România, la Lugoj, Timiș, ziarul VORBA, apoi mai multe cărți de nuvele, printre care: “CONTUR”, “AMERICA DOLARULUI GĂURIT”,
“FLĂCĂRI”, “PROTEZA DENTARĂ” și volumul de corespondență cu Președintele American Barack Obama, “VENI,VIDI,VICI”.
(continuare din numărul trecut)
(continuare în pagina 20)
- Culcat! Toți la podea! Nu mișcă
nimeni! Vă împușc pe toți! A strigat unul
dintre soldații care ne păzeau, ținând arma
îndreptată spre noi.
Am rămas cu toții lipiți de podeaua
camionului, în timp ce în jur, se auzeau tot
mai multe rafale de arme automate. Imi
închipuiam că Adam era departe, poate
ajunsese la tufișuri și scăpase, pentru că
armele încă mai răpăiau, în urma lui:
- Trageți prin secerare boilor! Striga
tare ofițerul care conduse-se coloana de
camioane..
- Dă-mi automatul mie, măi idiotule!
Aurlat el la un soldat!
Apoi, în mai puțin de un minut, s-a
făcut liniște în jurul camionului nostru.
Auzeam cum vorbeau încet, soldații între
ei:
- Ai văzut mă cum l-a luat în plin tov.
Căpitan? Măi ce l-a ochit!
Aurmat apoi îmbarcarea în camioane
și întoarcerea la penitenciar: La noi în
camion, au urcat alți trei soldați, care ne-au
somat să rămânem culcați la podea.
Așa culcați pe jos, am fost aduși
înapoi la Timișoara, fără să mai lucrăm în
ziua aceea! La apelul care a urmat imediat,
evident, lipsea unul dintre noi: Lipsea
Adam Brumaru!
Intorși în celulă, priveam unii la alții
cu tristețe, și rușine: Primisem cu toții o
lecție de curaj pe viu, înțeleasă de fiecare
dintre noi, așa cum se pricepea.
Sigur, fiecare își avea scenariul lui,
dar dintre toți însă, numai eu cunoșteam
cel mai bine, adevărul: Acum știam sigur
că Adam fusese ucis! M-am așezat jos la
locul meu și am încercat să refac în gând,
ultimile clipe de viață, ale acestui erou:
După ce-i luase prin surpridere, pe
cei trei soldați care ne păzeau, și smulsese
automatul din mâna unuia dintre ei, el
sărise jos din camionul nostru oprit lângă
poarta lagărului.
Nimeni nu se aștepta la așa ceva, iar
Adama avut timp să se depărteze de poartă,
fugind pe câmpul de trifoi, spre tufișurile
de răchită din dreapta porții lagărului.
Păstra încă în mână automatul luat de
la soldat, dar apoi l-a aruncat, ca să poată
fugi mai ușor. Se apropia tot mai mult de
tufișurile salvatoare când, în spatele lui au
început brusc, rafalele de arme automate.
Gloanțele loveau pământul în jurul
lui, ricoșând din orice: Continua să fugă!
Mai avea câțiva metri până la marginea
tufișurilor de răchită când, a văzut în
apropiere un om așezat jos, privind la el cu
ochii măriți de spaimă.
Omul tăiase crengi subțiri de răchită
tânără și Adam știa că din aceste crengi,
consătenii lui împleteau coșuri de nuiele,