16 / 24
ROMANIANTIMES
Șmecheria este definită ca abilitatea omului șmecher,
consideratădecătreunii afisinonimăcuescrocheria, șiretlicul,
dibăcia, vicleșugul, înșelătoria, viclenia, frauda, șarlatania,
hoția. Este un mod de a ieși din încurcătură, de a face trucuri
și viclenii, spre deosebire de inteligență care este străduință,
calcul și adevăr – calități ale comportamentului. Șmecherului
îi sunt străine bunul simț și modestia. El sfidează și încalcă
legi, găsind totodată modalități de încălcare a lor, sau chiar de
schimbare.
Specula, corupția, învârteala, ciupeala sunt păcatele tipice,
recunoscute ale șmecheriei dâmbovițene, dar nu numai, și țin
de esența vieții din zilele noastre. Șmecherul se orientează cu
pricepere înorice situație, trăgând foloase. Învățând șmecheria
dinfamiliesaude laprietenimai învârstășimai experimentați,
el se maturizează, profită de neatenția și îngăduința celor din
jur și dobândește rangul vicleniei. Prefăcătoria îl însoțește
pretutindeni. Omul de-acum înrăit, știe să se prefacă, se arată
ca ombun, pentru a-i înșela pe ceilalți, a le obține încrederea.
ScriitorulNicolaeFilimonscria lavremea sacă
„acestevulpi
cu două picioare, care întrec în ipocrizie și vicleșug pe cele
cu patru picioare din fabulele lui Esop și La Fontaine, petrec
împreună cu servitorii cei îmbătrâniți în păcate de tot felul, îi
studiază cu ceamai mare atenție, încât ei știu foarte bine cum
se fură cloșca de pe ouă fără ca acesta să cârâie”.
Astăzi avem vulpile noastre, ciocoii noi, parveniții care
au preluat frânele guvernării și pe care le țin bine în mâini,
indivizi ipocriți, orgolioși, brutali până la barbarie, dând
dovadă de lăcomie și ambiție fără limite. Tot Nicolae Filimon
ne spunea că
„nimic nu este mai periculos pentru un stat
ce voiește a se reorganiza, decât a da frânele guvernului în
mâinile parveniților”.
Viața politică și morală românească este vădit inspirată și
din opera continuatorului, dramaturgului Ion Luca Caragiale.
Putem spune că trăim o viață în spirit filimonian-caragialian.
Atitudinilepoliticienilor și limbajul lor seamănă izbitor cucele
din „Momente” și din piesele de teatru, care reflectau de fapt,
tot o perioadă de tranziție, cele din zilele noastre fiind însă cu
VICLENIEI ÎI PLAC ÎNTUNECIMILE VIEȚII
mult mai vulgare. Prin obiectivitatea sa, prin radiografierea
exactă a moravurilor, Caragiale ne-a lăsat o frescă perfectă a
epocii sale. Personaje masculine precum Cațavencu, jupân
Dumitrache, Trahanache, Tipătescu, cetățeanul turmentat
etc, cele feminine precum Zița, Veta, Efimița, Zoe, Mița
și Didina, schițe precum „Lanțul slăbiciunilor” maiestuos
redate, le regăsim în zilele noastre, doar cu nume schimbate.
Putem să-l considerăm pe Caragiale contemporanul nostru.
Doar că, la citirea pieselor lui râdeam cu mare poftă, pe când
acum, la scenetele pe care ni le oferă politicienii, ne vine a
plânge, nu de prostia lor care este moștenită, ci de răutatea
și viclenia dobândită. Caragiale a transpus în plan literar un
adevăr simplu, acela că lumea, în datele ei fundamentale nu
evoluează esențial: gesturile, atitudinile pot fi mereu aceleași,
sau „îmbunătățite”. Câștigul de bani de exemplu, este prima
dorințăacerbăa indivizilormeschini, furtul șimetodeleviclene
prin care reușesc să acționeze se repetă. Societatea se purifică
greu, viciile au continuitatea lor, fără ca cineva să fi putut, sau
să poată schimba gândurile oamenilor.
Dacă ești într-o relație, într-un cerc sau într-un partid, în
mijlocul poporului tău, de ce nu poate exista respectul unuia
față de celălalt, fidelitatea, progresul în comportament față de
epoca lui Caragiale? De ce se glorifică unii înșelăciunea celui
din tabăra sa, ca și cum ar fi succesul lui, de ce profită și el
de înșelăciune și nu critică, nu își manifestă dezacordul față
de înșelăciune? Din lipsa judecății sau a spiritului de curaj, de
dreptate și chiar de cinste. Din cauza acestor șmecheri, mulți
oameni sunt păcăliți, înșelați, furați. Mai sunt și oameni care
nu admit comportamentul vicios, abuziv, fraudulos pe care-l
practică șmecherii care au studiat șmecheria pentru a o putea
pune excelent în practică pentru a se alege cu un câștig mult
mai ușor decât unul obținut prin muncă, dar ei sunt prea puțin
vocali.
Șmecheria depistată tardiv de către cel înșelat nu poate
provoca decât dezgust, întrucât nu se poate să i se acorde
iertare unui nemernic. El trebuie pedepsit, fiindcă a comis
un act ilegal făcut printr-un lanț de acceptabilități ilegale.
Șmecherul știe să iasă din încurcături, experimentele pe care
le-a făcut l-au transformat într-un om versat și nu-l mai poate
nimeni păcăli, el s-a „rafinat”, a căpătat grade înalte, a devenit
„regele” șarlatanilor.
Cunoscând viclenia diavolului, care l-a înșelat pe om chiar
și în rai, SfântulApostol Pavel își arăta îngrijorarea pentru toți
cei lipsiți de trezvie, care pot fi înșelați foarte ușor de diavol,
zicând:
„Mă tem ca nu cumva, precum șarpele a amăgit pe
Eva, în viclenia lui, tot așa, să se abată și gândurile voastre de
la curăția și nevinovăția cea înHristos”.
Strategiadiavolului se repetă încazulfiecărui om.Cândomul
nu mai este atent la dreptate, răul îl acaparează, el are gânduri
ciudatecare-l vor duce lapierzanie.Dacăomul nu își dă seama
ce se ascunde în spatele acelor gânduri, precumEvaodinioară,
(continuare in pagina 20)
„Lumea pe care am creat-o e un proces al gândirii noastre. Nu poate fi schimbată fără a ne schimba gândirea.”
– Albert Einstein
el vamușca dinmomeala aruncată de diavol.
Aparent, celor vicleni le merge bine, ieșind mai tot timpul
în câștig în dauna celor de lângă ei însă, în realitate, aceștia
nu fac decât să-și pregătească o aspră judecată din partea
oamenilor care se vor trezi la realitate, și a păzitorilor de
legi. De aceea suntem îndemnați să nu acceptăm șmecheria,
viclenia oamenilor și nici să urmăm pe cei ce fac fără de
legi.
Viclenia implică săvârșirea răului sub chipul binelui, ceea
ce o face mai vrednică de pedeapsă decât săvârșirea răului.
Omul nu semai rușinează, locul rușinii l-a luat tupeul. Putem
spune chiar că omenirea se confruntă la nivel global cu
fenomenul „vinovaților fără vină” sau al „nerușinării”, adică
cu o reprimare în masă a oricăror sentimente de vinovăție
de frica speculațiilor cinice ale oamenilor fără conștiință.
Dar, renunțând la rușine, omenirea a renunțat la o formulă
de echilibru a umanității! Nerușinarea contemporană este
o formă de viclenie cu care omul modern își maschează
propriileeșecuri și slăbiciuni.Nimicnuestemai cutremurător
decât strigătul omului tupeist și viclean care, ajuns la
disperare din cauza ilegalităților făcute, vrea să se salveze.
Sub masca falsei bunătăți, falsei omenii, cel viclean caută
să-i îmbrobodească pe susținătorii lui cu diverse minciuni.
Tupeistul – prost ori dement – consideră viclenia drept
inteligență. El se crede cel mai deștept, el este totul și celălalt
– nimic! Falsa bunătate este cea mai mare ipocrizie și semn
al vicleniei. Folosește tactica apărării mobilizând oamenii
din partidul său, arătându-și astfel puterea și faptul că are
mulți susținători, pentru a intimida justiția și a impresiona
străinătatea, iar prin discursurile sale triumfaliste să poată
deturna atenția de la eșecurile guvernului patronat de omul
viclean. Scopul săuprimeste de a-și îngropa dosarele penale,
pentru care practică o întreagă jonglerie!Auto-compătimirea
sa în public, folosirea geamătului sufletesc pervers de om
încolțit, duc la satisfacția sa perversă – ruperea țării în două
tabere.
Tupeistul viclean invocă amenințări, imaginează persoane,
comploturi care vor să-l termine, organizează manifestații
pentru susținerea lui și pentru a dovedi taberei celeilalte cât
este iubit de popor, apelează la un discurs populist, impudic,
anunțând căsătorii, nășii, în speranța câștigării compasiunii.
Cere oamenilor din partidul lui să-l scoată, la o adică, din
închisoare, revarsă complimente poporului adunat să-l
preamărească, nu scapă să se autointituleze mare patriot.
Deghizările vicleniei nu au limite. Strategiile omului viclean
sunt la fel de perfide ca omul în sine.
Și aceasta deoarece există, în exemplul omului viclean,
o formă de lașitate care determină tendința exagerată de
victimizare, dar și de autocompătimire, fără nici o legătură