13 / 24
ROMANIANTIMES
În dreptul Păcuiului lui Soare, era o fântână
musulmană, o cișmea. De unde știam că era
musulmană? Nu avea cruci. În Dobrogea,
apa e atât de rară și de prețioasă, că, de câte
ori sapă câte o cișmea, oamenii o închină,
vreunui sfânt sau Fecioarei Maria. Îi pun o
iconiță mică, ferită de vânt și de ploi, chiar
acolo unde să o poți vedea în timp ce bei. Cea
de la Păcui nu avea cruci, era doar marmură
albă de Dobrogea, crăpată ca mâinile unei
femei de la țară. În spatele fântânii se întindea
o poieniță, între niște mesteceni tineri și plopi
fără vârstă. Acolo îi plăcea tatei să facă miel
la jar.
Primul care ajungea acolo, dis-de-dimineață,
era tot nenea Dragomir, cu salvarea, numai
că, de data aceasta, salvarea era plină ochi. Nu
aveai unde să arunci un ac: mielul în covată,
cel puțin două damigene de vin, din acelea
mari de 20 de kile, apă minerală, telemea și
caș de Niculițel, ceapă verde, ouă vopsite,
ridichii, roșii de la solar, cozonac și pâine de
casă, făcute deMioara, măsline cumpărate de
laConstanța, de laAntoniadis, două navete de
bere și suc. Într-o parte, fără să se amestece
cu mâncarea, nenea Dragomir avea grijă să
ia o lopată pentru jar și corzi uscate de viță-
de-vie. Curpenii de vie adunați toamna erau
păstrați cu grijă peste iarnă, tocmai pentru
acest moment.
Până când ajungeam noi la Cracii Preotesei,
pe la nouă, zece, nenea Dragomir termina
de săpat o groapă pentru mumia mielului.
Suficient de adâncă, de cel puțin un metru, și
mai lată cu câteva palme decât locuitorul ei.
Apoi o umplea cu crengi, punea curpenii de
viță-de-vie și le dădea foc. Focul ardea înalt
cât să dea cât mai mult jar. Dacă crengile
nu erau suficient de uscate scoteau un fum
înecăcios și amar, ca fumul care ieșea din
pipele turcoaicelor bătrânepecare levăzusem
stând pe jos direct pe troturar, fumând cu
picioarele încrucișate sub ele, în piața Chiliei,
la Constanța. Acolo locuiau bunicii mei din
parteamamei, într-o casă veche naționalizată,
plină de lumini și umbre. Și de vocile șoptite
ale celor care trăiseră aici în alte vremuri,
înainte de războiul cel mare.
În timp ce eu și ceilalți copii ne luptăm cu
fumul lui nenea Dragomir, gesticulând în
aer să prindem buclele șarpelui zburător, el
căra găleți cu apă de la cișmea și prepara un
fel de pastă de noroi. Nu foarte groasă, ca să
poată tăvăli prin ea neputinciosul miel, care,
la această etapă, după toate prin care trecuse,
chiar că ajungea să arate ca vai de capul lui.
Când stratul de jar era suficient de gros și nu
mai pâlpâia nici oflacără, lua lopata și scoatea
o parte din el. Restul era un pat călduros
pentru mielul ambalat în argilă cleioasă, pe
care, în sfârșit, îl așeza cu grijă în groapă. Nu
știu dacă în sângele dobrogean al lui nenea
Dragomir se rătăcise vreodată vreun viking
care, în loc să se ducă spre nord o apucase
în direcție inversă și cu care ajunsese să
păcătuiască vreo localnică mai zburdalnică,
dar dacă ar fi existat, strămoșul nordic al lui
neneaDragomir arfifost cusiguranțămândru
de rezultatul progeniturilor sale: era foarte
clar, se vedea cu ochiul liber, și încă de la
mare distanță, că neneaDragomir se pricepea
la jertfe păgâne. De altfel, nu era singurul,
pentru că în Dobrogea, trăiește amestecul
cel mai aiuritor de zeietăți și oameni. Traci,
pecenegi, iliri, cumani, sciți, greci, slavi și
turci, toți au trecut pe aici și-au adus fiecare
zeii personali. Și ei și mulți alții pe care acum
nu îi mai știe nimeni.
Dobrogea-i un coridor de trecere, o scară
rulantă transparentă pe care oamenii urcă în
cer și zeii coboară pe pământ. Sau invers, de
unde și înghesuiala. Aici, zeii de toate națiile
s-au cam călcat pe picioare, ca să nu mai
vorbim de copiii lor nelegitimi, semizeii, pe
jumate umani, plus cei umani de-a dreptul.
La prima vedere arată complicat, dar nu e.
Conviețuirea e mult mai simplă decât pare,
cel puțin în lunile cu R, când, teoretic, ar mai
fi ceva vin prin butoaie. Turnul Babel nu ar
avea niciun sens în Dobrogea. Ar fi o mare
pierdere de vreme să mai stai să vorbești în
toate limbile Pământului, când ai un limbaj
universal înmiresmat, bogat în culoare și
aprobat demai toate religiile: vinul.
În capul meu, până și azi, după atâția ani,
zeii coboară cu ușurință pe niște tobogane
transparente și umblă liberi pe la Păcuiul lui
Soare. Este rezervațiamea naturală de zei.
După ce termina cu totul serviciul funerar
antecreștin, care, conform obiceiului
amețitoarei Dobroge de a amesteca lucrurile,
era închinat unei mari sărbatori creștine,
ca să nu mai priceapă nimeni nimic, nenea
Dragomir punea din nou crengi peste groapa
acoperită cu pământ și înălța un rug de
suprafață. Apoi îi dădea foc și pleca să caute
alte crengi uscate ca să îl ațâțe bine cam preț
de vreo cinci-șase ore. Atât trebuia să stea
mielul pe teritoriul lui Hades. În timpul ăsta,
nu mai erau prea multe de văzut pentru noi
copiii, așa că ne lăsau să ne împrăștiem pe
ici pe colo, cu câte o minge sau vreun zmeu
de hârtie și ne supravegheau de la distanță.
Bărbații mergeau și puneau sticlele cu vin
și bere la răcit în Dunăre, apoi fumau pe
lângă ele, femeile vorbeau agale, în timp ce
întindeaupăturile pe iarbă și puneaudeasupra
lor fețe demasă. Îmi aduc aminte că aveamși
tacâmuri și farfurii aduse de acasă, din acelea
din bucătărie, pentru că nu existau cele de
unică folosință. Pe vremea aceea nimic nu
era de unică folosință.
Ca la orice operă dramatică, finalul era cu
adevărat spectaculos. Ouăle ciocnite de
dimineață, telemeaua și ceapa verde se aflau
la distanță de ani lumină în burta noastră
și tuturor ne era foame. Nenea Dragomir,
abțiguitbine,darsigurpemișcărilesale,dădea
la o parte cu lopata spuza abia fumegând și
scoteaunfeldeobiectdeargilă, negruca locul
din care tocmai venise, mirosind îngrozitor a
blană arsă. Dar momentul acela de groază nu
dura prea mult, pentru că, după ce îndepărta
cu totul ciudata carcasă, mielul moale și bine
frăgezitsearătaîntoatăsplendoarealui.Nenea
Dragomir, pe finalul mandatului lui de șef de
ceremonie, îl tranșa în bucăți nici mari, nici
mici, ca niște promisiuni bine cumpănite și le
așeza într-un castron acoperit cu un capac, să
nu se răcească prea repede.Asta nu înainte de
fi scos din burtamielului și drobul. Cu drobul
era altă poveste, pentru că mirosul tuturor
măruntaielor tocate mărunt cu rozmarin,
cimbru și mentă topite în sare, se ridica în
valuri de aburi în jurul nostru, izolându-ne
de lume. Eram singuri la capătul pământului,
ca primii argonauți. De la distanță, zeități de
toate naționalitățile își sorbeau ambrozia și
nectarul, trăgând cu coada ochiului la mielul
lui tata. De altfel, puteai să vezi și cu ochiul
liber, dacă te uitai în sus: Ursa Mică, Ursa
Mare și mielul lui tata.
În tot timpul ăsta, ziua se stingea cu un fâșâit
ușor, ca atunci când stingi carbid în apă și
dealurile Ostrovului se acopereau de melasă,
până hăt departe spre Almălău, Buceag,
EsechioișiGârlița.Mișcăriletuturordeveneau
dincemaisubțiri,leneșe,legateîntreelecufire
demătase, fire din acelea care se împleteau în
conduriidomnițelorpevremuri.Apoi începea
vântul.Abia după căderea luminii, începea cu
adevărat vântul de Dunăre. Foșnitor, mieros,
nici cald, nici rece, vântul de la Dunăre este
cel care amețește pescarii și îi trage sub ape și
înnebunește fetele tinere, care se omoară din
iubire.Nesăbuit, capricios, și aspru, și dulce în
același timp, nehotărât, plin de falduri, tânăr,
vântul desăvârșea totul și deja ziua aceea de
Paște aluneca în nemurire.
Anii când tata făcea miel la proțap la Păcuiul
lui Soare au fost cei mai frumoși din viața
mea. Nu mergeam încă la școală, ai mei erau
foarte tineri și se iubeau. Pentru că nu avea un
băiat, tatamă lua cu el peste tot. La vânătoare
de mistreți pe zăpadă sau la pasaj de rațe
sălbatice laAdachioi. Când nu avea timp sau
chef, mă lăsa să mă duc cu nenea Dragomir,
ceea ce îmi plăcea și mai mult, pentru că
nenea Dragomir mă lua în șareta spitalului
și îmi spunea povești. Așa am aflat unde își
dormea somnul vechi de omie de ani cetatea
Vicinei. Sub apa de la Păcuiul lui Soare.
Nu știa chiar toată lumea de ea, numai
localnicii, pentru că puteai să o vezi doar în
verile cu arșiță, când Dunărea scădea foarte
mult și seputeacoborîpânăaproapedefundul
apei; bucătării din secolul zece, coridoare,
case și acoperișul bisericii cu o cruce mare
și albă, atârnând strâmb, ca un mort, care
s-a mișcat puțin. În portul părăsit, corabiile
împăratului Ioan Tzimiskes, răsturnate cu
chila în sus, abandonate de un mileniu, cu
lemnul ud și franjurat. Atunci când era foarte
cald, mă lăsau să mă joc cu picioarele goale
în Dunăre. Mici monede bizantine, aduse
de reflux, mi se încurcau printre degetele
de la picioare, prinzându-se ca monezile de
aramă împletite în codițele țigăncilor tinere,
și mă gâdilau. De obicei, mergeau la Păcui
să pescuiască și nu aveau timp de mine, așa
că eram liberă să mă cațăr pe toate gardurile
din piatră, pe zidurile inegale și toată insula
Tâlchia era amea. Dar asta numai vara și nici
măcar în fiecare vară. De Paște în niciun caz.
De Paște cetatea nu se vedea și era periculos
să te duci până acolo, pentru că era păzită de
Samca Samodiva, un fel de zână a locului.
Jumătate femeie, jumătate dragon. Samca
Samodiva era înconjurată tot timpul de niște
somni uriași care o păzeau. Puținii pescari
care nu se înecaseră și scăpaseră cu viață din
apele acelea, dar bolnavi și cu multe fracturi,
spuneau că somnii sunt nemuritori. Nenea
Dragomir obișnuia să mă sperie cu Samca,
cum că o să o cheme, dacă nu eram cuminte,
dar nu avea prea mare succes, pentru că eu
muream de nerăbdare s-o văd. Numai că nu
mi-a arătat-o niciodată, deși ambătut cu el tot
pământul acela veșnic, ancestral, calcaros.
După ce a plecat de aici, tata a încetat să
vâneze sau să facă miel la proțap. Amurit de
altfel, destul de tânăr, la cincizeci și ceva de
ani, puțin mai mult decât am eu acum. Nu
m-ammai întors niciodată laCracii Preotesei,
iar Păcuiul lui Soare a devenit șantier
arheologic și zona protejată. Tot ce mi-a mai
rămas e: jarul, flăcările, apămâloasăaDunării
oglindită în ochii verzi ai lui tata și timpul.
***
(ultima parte)
Păcuiul lui Soare
“There is no greater agony than bearing an untold story inside you.”
Maya Angelou