6 / 24
CULTURĂ
6
ROMANIANTIMES
CAT DE MARE ESTE DUMNEZEU TAU?
Slavomir Almăjan
Sărbătoarea ochilor noștri începe odată cu încarnarea
frumosului în ceea ce este pământesc.
Aceasta ar părea la
prima vedere o afirmație inevitabilă deși nu m-am gândit
niciodată la implicațiile acesteia, la cât de lungă este bătaia
acestor cuvinte. Nu ținminte unde am rostit aceste cuvinte dar
ele au revenit în memoria mea cu o tărie puțin obișnuită, tărie
menită să spargă odată pentru totdeauna carapacea comfortului
meu intelectual, lăsând ca în aerul stătut al automulțumirii să
pătrundă acea binecuvântată rază de lumină care va zgudui
spiritul ațipit într-o binecuvântată venire la viață. Din clipa
când carapacea de care vorbesc s-a spart, m-am văzut dintr-o
dată pășind într-un imperiu nou, cu mult mai vast decât lumea
pe care pretindem că o cunoaștem, imperiu al cărui nume nu-l
cunoscusem până atunci… Imperiul stării de har!
Deseori, împins de o nostalgie irezistibilă, scoteam hârtiile îngălbenite din sertarul de jos
și reciteam lucrările pe care le-am scris cândva. Eram, în parte, eu printre literele acelea
bătute cu ciudă la o mașină de scris rudimentară dar, totuși, exista ceva inefabil care jubila
în cuvintele de odinioară, într-o sărbătoare autentică pe care nu o puteam asocia cu emoțiile
sau simțămintele mele. Această sărbătoare este poezia. Este ceva ca o respirație și totuși
cu mult mai mult decât atât, poleind cuvintele cu viață, o altfel de viață… Începusem
să înțeleg din ce în ce mai mult sursa acelei neliniști binecuvântate care mă împingea la
masa de scris atinci când vine sorocul poeziei să se nască. Vedeam în recitirile mele unele
“poezii” cu veritabile inginerii de construcție, elevând un limbaj impecabil la care “criticul”
ar gasi cu greu un cusur…Și totusi ea, poezia, era absentă. Vă puteți imagina repeziciunea
cu care hârtiile se duceau in coș. Rodul muncii mele era în mod vizibil o fântână din care
apa adăugată din resursele proprii dispărea odată cu primele emoții care au generat-o. Da,
emoțiile pot fi parte din frumusețea întrupată în cuvintele poeziei dar ele sunt departe de a
fi suficiente. Ele pot crea o seducție imediată care va dispărea la o a doua citire sau chiar
la prima încercare de pătrundere înspre miez. Ideile sunt altceva. Ele sunt un suflu de
esență divină, ele însele o esență între limitele noastre de spațiu și timp. Chiar și ele,
ideile acompaniind emoția și curgerea bine regizată a cuvintelor sunt în cel mai bun caz un
divertisment la monotonia existenței noastre. “Mai este ceva, îmi spuneam, mai trebuie să
existe ceva acolo, intre cuvinte, între emoții, între idei!…” Să fie vorba despremaieutica din
copleșitoarele dialoguri ale lui Plato când eroul acestuia, Socrate, moșea ideile din victimele
Sărbătoarea Ochilor
dezbaterilor din Agora? În ciuda unor similitudini vizibile nu acolo stătea adevărul.
Este adevărat, Socrate părea că moșește ideile preexistente în mințile oponenților săi
când în realitate el își expunea propriile idei folosind tricul întrebărilor care obligă un
răspuns așteptat. Sistemul filosofic “născut”, în aparență inexpugnabil, nu este cu nimic
mai solid decât fragilul balon de săpun. O,da, jos pălăria în fața structurii literare,
în fața acestui nemaipomenit exercițiu de gândire dar atât premizele cât și finalitatea
sunt false în ciuda aparențelor și, pentru mine cel puțin, atât Republica lui Plato cât și
celelalte dialoguri sunt doar exerciții de logică.
Așadar frumosul care poleiază cuvintele cu inefabilul poeziei, ba mai mult, care
umple cuvintele cu acest inefabil, este altceva.
Acest frumos care este sursa celor
mai frumoase sărbători pentru ochii noștrii, dovedește realitatea dimensiunii
care poate cuprinde în ea împărăția stării de har în care, cu umilință, respiră și
agonizează poetul…
Deseori poezia îmi părea ca o trezire la viață a lucrurilor preexistente ascunse, undeva
dincolo de lucrurile care se văd. Poezia îmi părea ca o ordine firească a lucrurilor
peste care suflul poetului se adăuga dezvăluindu-se într-o ordine cu totul nouă spre
deliciul altora. Răspunsul era și de data aceasta în altă parte, cel puțin în ceea ce privește
propria mea părere. Odată cu trecerea anilor și cu nenumeratele mele demersuri înspre
cunoașterea Creatorului meu, răspunsul la întrebările mele începea să capete un contur
cu totul nou.
Într-o nouă manieră a închinării mele nu puteam să nu tresalt de bucurie la vederea celui
mai grandios poemcare s-a scris vreodată de la întruparea primei secunde și până acum.
Agonia marelui Creator al frumosului a culminat prin transpunerea totală a Creatorului
în forma cea mai înaltă a existenței create, omul. Marea întrupare din dincolo, produsă
undeva într-o iesle, la Betleem a revelat într-un unic și de nerepetat poem al omului,
dragostea. Omul, această lucrare a lui Dumnezeu, nu poate fi sub nici o formă considerat
ca o operă de artă în galeria unui colecționar egoist! Dorul de părtășie adâncă și tainică,
tendința de a sacrifica totul în avederea aducerii la viață a acesteia se pot exprima,fără
frica de a greși , într-un singur cuvânt: Dragostea.
Așa cumMireasa, poem fără asemănare în lumea de aici și cea de dincolo, va fi deliciul
pe veci al Creatorului, poezia, în toate formele ei va exista înspre plăcerea Lui dar
agonia de aducere a ei într-o formă exprimabilă există înspre suprema plăcere a poetului.
Această agonie, această săpare de fântâni, această consumare înspre o nouă rodire este
actul creator al artistului. Adusă de dincolo, turnată într-o formă perceptibilă, poezia se
va ridica din nou ca o mireasmă nouă înspre bucuria Domnului nostru…
Literații lumii acestuia ar găsi multe oase de ros în încercarea mea de a răspunde
întrebărilor care îmi frământau adesea mintea… Cu toate acestea, aplecându-mă cu
sfială în fața măreției de necuprins a Psalmilor sau la curgerea lacrimilor lui Ieremia
în strigătul lui câtre popor, sau la uimirea cu care Isaia transpunea pe colile de papirus
poemul celor mai minunate preziceri, văd harul minunat al Domnului revărsat peste cei
aplecați întru nașterea frumosului ca o întrupare din dincolo…
Apoi, ca un abur suindu-se la întâmplare sub tăvălugul nemilos al gerului, ar fi cuvintele
noastre pe care pe nedrept le-am numi poezie fără haina de slavă a dragostei...
Care este atributul, calitatea ce iti place cel mai
mult a lui Dumnezeu?
Intrebarea blocheaza si incita. Dumnezeu nu are
atribute placute si nepalcute. El este perfect in dragoste,
dreptate, intelepciune, sfintenie. Nu este ca si cum ai
spune…care este culoarea favorita? Care este mancarea
favorita? Care este imbracamintea favorita? etc
Toate aceste preferinte personale se pot schimba
cu timpul sau cu locul in care sunt.
E greu si pare oarecum gresit sa aplicam
preferintele noastre la calitatile lui Dumnezeu. Uneori
suntem coplesiti de mila Sa ce nu ne face dupa pacatele
noastre. Ce ne scoate la loc larg si ne binecuvanta desi nu am facut nimic special. Uneori
inotam intr-un ocean de dragoste. Alteori suntem coplesiti de sfintenia Sa si de faptul ca
nu mergem la un loc cu cei pacatosi. Insa dati-mi voie sa fac o “gafa” si sa zic ca poate
suveranitaea, atotputernicia lui Dumnezeu este o calitate ce imi place mai mult.
Aste inseamna ca Dumnezeu este in cotrolul tuturor lucurilor, oricand si in orice
clipa. Daca il numimSuveran el este Seful intregului Univers. Suveranitatea lui Dumnezeu
raspunde la o intrebare legitima a oamenilor: Cine este in control aici? Cine raspunde?
Cine este seful?
Asta se leaga de intrebarea cheie de astazi: Cat de mare este Dumnezeu tau?
Oamenii ce au o legatura cu Dumnezeu in momentul in care dau de greu tind sa creada
si uneori spun: “
Am probleme mari, si un Dumnezeu mic”. Oamenii credinciosi nu
sunt scutiti de probleme dar o alta perspectiva - “Probleme mari si un Dumnezeu si
mai mare!”
Suveranitatea lui Dumnezeu se vede in fiecare pagina a Bibliei. Daca privim la
exemplul lui Iov:
“Dar hotărârea Lui este luată, cine I se va împotrivi?Ce-I doreşte sufletul,
aceea face.” (Ion 23:13).
Iov intelege ca nu poate avea nici o pretentie de la
Domnul. Omul nu are nici o putere de a-si schimba soarta, dar el poate sa pledeze
cazul sau in fata lui Dumenzeu. Dumnezeu face ce vrea el si omul este fara
putere in fata Sa.
“Ştiu că Tu poţi totul şi că nimic nu poate sta împotriva gândurilor Tale”
(Iov 42:2).
Acest verset introduce ultima parte a cartii Iov cand Dumenzeu
ii ofera lui Iov o lectie de teologie. Iov, omul nu poate raspunde la o singrua
intrebare. Smerit, omul recunoaste ca Dumnezeu stie si poate totul.
Aceasta marturisire ne leaga de planul lui Dumenzu de manturire de salvare.
“Dumnezeul nostru este în cer, El face tot ce vrea.” (Ps 115:3).
Ori de cate
ori citesc sau imi amintesc aceast verset imi vine sa ma uit in oglinda si ma
intreb: “ mai comentezi?”
“O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cât de
nepătrunse sunt judecăţile Lui şi cât de neînţelese sunt căile Lui! Şi, în
adevăr, „cine a cunoscut gândul Domnului? Sau cine a fost sfetnicul
Lui? Cine I-a dat ceva întâi, ca să aibă de primit înapoi?” Din El, prin
El şi pentru El sunt toate lucrurile.” (Rom 11:33-36).
Aceasta frumoasa
exclamatie cu privire la Dumnezeu contine raspunsul lui Dumnezue la pacatul
omului cat si in ceea ce priveste viitorul. Nimeni nu a intuit cum va rasunde
Dumnezeu la rebeliunea omului. Nimeni nu i-a dat sfaturi. Totul de la El totul
prin El si totul pentru el.
In textul din cartea Geneza, capitolul 41 este prezentat tanarul Iosif ce statea in
inchisoare de aproape 2 ani de zile. El indeplinea zi dupa zi ce putea mai bine
dar cu singuranta ca a avut clipe in care se intreba: “De ce se intampla toate
acestea cu mine?Asa fara noroc sa fiu si eu in viata...”
Cat de mult din ceea ce ni se intampla are sens, inteles? Foarte putin, nu? Viata
are o suma de evenimente necunoscute noua - ce ne mira, ne surpind, ne contrariaza.
O persoana are cancer si moare, o alta are acelasi cancer si traieste. Un copil se
naste bolnav si traieste, altul moare imediat. Familia trece prin incercari ce parca nu se
mai termina. Banii nu mai ajung si datoriile par mari…si asa mai departe…
Multi dintre noi nu vedem niciun raspuns clar la problemele vietii si in acelasi
timp Dumnezeu infaptuieste mii de lucruri zilnice pentru noi din care noi vedem doua
sau poate trei ori niciunul.
Exprientele lui Iosf ne ajuta pentru ca datorita lui intelegem ca nimic din ceea
ce se intampla rau, fara noima, fara sens nu este la intamplare, nu este pierdut.
Geneza 41 este un capitol lung si se poate cuprinde in 4 cuvinte :
Vise
- Faraon are doua vise (vv. 1-13).
Interpretare
- Iosif ofera interepretarea de la Dumnezeu (vv. 14-32).
Planificare -
Iosif ofera un plan de actiune (vv. 33-36).
Avansare / Promovare
- Faraon il inalta pe Iosif (vv. 37-57).
Un capitol emblematic pentru suvernitatea lui Dumnezeu.
***
(continuare în pagina 7)