6 / 24
CULTURĂ
6
ROMANIANTIMES
ANTITOXINA PENTRU SUFLET
Slavomir Almăjan
Exista o neliniste in noi, in fiecare din noi, o neliniste izvorata
dintr-un adanc care ne apartine si pe care nu-l putem cuprinde
in disperata aventura a autocunoasterii. Sentimental unei
asteptari continue ne urmareste clipa de clipa dand vietilor
noastre un iz de iminenta in dorinta noastra de a ne agata de
viata. Zi de zi, mai nerabdatori si mai animati, pasii nostri ne
duc la cutia postala de unde nadajduimsa primimceva, oveste,
un semnal care sa schimbe cursul a ceea ce cunoastem deja
si nu ne satisface. Ridicam cu emotie receptorul si cercetam
INBOX pentru acelasi motive…
Febra “cercetarilor fara rost” ne cuprinde din ce in ce mai
mult mintile. Exista in noi, in fiecare din noi, un simtamant de
revolta, al neimpacarii cu clipa, sentiment pe care as incerca
sa-l descifrez in randurile de fata. De unde vine? Cum este afectat omul nascut din nou, si
de ce omul duhovnicesc are perspective cu mult dincolo de imperiul acestui simtamant?
Gandul ma duce la Adam, in gradina Edenului, la Adam, creatura desavarsita a
lui Dumnezeu. El a trait intr-un mediu desavarsit unde, toate lucrurile create au existat
inspre desfatarea lui si, cu toate acestea acea neliniste, acea asteptare inexplicabila exista
in el pentru ca la vederea Evei el exclama: “…in sfarsit…!” (Gen.23:3). Strigatul pare sa
anunte sfarsitul unei lungi asteptari si triumful implinirii in acelasi timp. Desi armonia este o
implinire in sine, o impreunare a doua entitati desavarsite, Adam si-a transmis “nelinistile”
din generatie in generatie, din nepot in nepot pana in zilele noastre…De ce? De ce chiar si
in desavarsirea Edenului exista acea neliniste a unei continue asteptari? Se pare ca armonia
lui Adam si a Evei era doar samanta sau anuntarea unei divine armonii care urma sa fie
dasavarsita undeva in departele unui viitor dureros de ravnit… Lipsea ceva in Eden desi
toate lucrurile erau bune si erau asa pentru ca Dumnezeu le-a gasit bune. Cine stie ce
era dincolo de Eden inainte de cadere? Ce era dincolo de teritoriul marginit de Tigru si
Eufrat? Aceste sunt mai degraba intreabari retorice la care, poate, vom gasi raspunsul in
ziua intalnirii cuMirele, daca in ziua aceea vommai avea nevoie de un raspuns…Personal
nu cred ca vom avea intrebari in ziua aceea.
Nu cumva artele, prin tendinta lor de a transfigura realitatea, de a idealiza relatia
omului cu mediul in care traieste sunt o expresie a acelei nelinisti mostenite din Adam?
Semnal!!!
Cineva l-a numit pe Eminescu “remuscarea dorului de absolut”. Dorul de absolut este
dorul dupa o armonie suprema la care nimic nu poate fi adaugad, nimic nu mai poate fi
ravnit, nimic numai poate fi stirbit…Daca intentia Creatorului a fost ca Edenul sa fie un
asemenea spatiu atunci crearea Evei n-ar fi fost necesara si caderea omului si a ingerilor
in pacat nu ar fi fost posibile. O, cat de adanci sunt gandurile lui Dumnezeu! Acum,
candma las transportat pe fagasul acestei meditatii, simt suspinele negraite ale spiritului
uman inaltandu-se disperate in agonia unei dureroase neimpliniri…Dealtfel toata firea
geme si suspina. Artele insasi in roadele lor sunt un strigat care ne arata clar si raspicat
ca nici macar imaginatia cea mai bogata si nici macar cel mai elevat dar creator nu vor
putea cuprinde perfectiunea unei impacari depline, unei plinatati desavarsite pe care noi
am numi-o absolutul.
Nerabdarea cu care deschidem plicul, graba cu care ridicam receptorul,
curiozitatea cu care deschidem usa la sunetul soneriei, toate acestea sunt, cred din
toata inima, incrediente implantate in spiritul nostru sunt jarul mocnind sub cenusa in
asteptarea brizei care sa readuca spiritul la viata. Si, vai, cat de paralizatoare pot fi vestile
pe care uneori le primim! Dar vestea, marea veste pe care o asteptam si care intarzie sa
vina va trebui, dupa asteptarile fiecaruia sa fie vestea unei adanci si definitive schimbari.
Pentru cei alesi, aceasta este vestea buna a Evangheliei, vestea care vine sa impace pe
om cu Creatorul sau. Din clipa in care spiritual revine la viata, structura “nelinistii” de
care vorbeam se transforma profund, nu dispare ci devine o dorinta si o asteptare activa,
generatoare de energie divina (numiti-odragoste) pentru ca pasii umblarii noastre sa aibe
un sens… Umbalarea dupa absolut devine cresterea in cunastinta lui Dumnezeu. Din
asteptatori ai vestilor, noi devenimpurtatorii vestii celei bune, aducatoare de impacare…
Vestile “rele” nu nemai sperie pentru ca imprejurarile in totalitatea lor lucreaza in noi “o
greutate vesnica de slava”.
Lumea noua si Edenul glorificat (fara prezenta sarpelui) vor deveni teritoriul
desavarsirii, o armonie suprema la care nimic nu va putea fi adaugat si care nu va pute
fi stirbit. Numai cautarea reciproca si armonizarea deplina a intentiilor noastre cu ale
Creatorului nostru vor aduce acea mult ravnita impacare a tuturor lucrurilor in Isus
Cristos in care locuieste toata plinatatea lui Dumnezeu.
Ce metamorfoza minunata! Ce divina schimbare! Iata ca pentru noi toate
lucrurile devin noi. Dorul de absolut se cristalizeaza intr-o voita cautare a fetei lui
Dumnezeu, intr-o armonizare continua a voii Lui cu vointa noastra. Pentru noi vestile
pe care le auzim si vedem devin semne iar sterea de continua degenerare a societatii
este Semnalul de plecare in umblarea in faptele bune care abunda odata cu inmultirea
faradelegior…
Tu, frate inDomnul esti samanta buna pe care Samanatorul a aruncat-o in lume
intru inmultirea painii si saturarea flamanzilor.
Iata dar concluzia acestor ganduri: in tot ce auzi, in tot ceea ce vezi, este
glasul Mirelui care se aude de aproape, este semnalul ca ziua numararii roadelor este
aproape… In ziua cand ne vom intalni cu El faptele noastre vor fi cu noi urmandu-ne in
tot cuprinsul vesniciei…
Sa-I multumesc lui Dumnezeu? De ce? N-am
timp. In schimb imi fac ceva timp sama ingrijorez pentru
problemele ce le am, sa ma aglomerez emotional in tot
felul de situatii. Fatidic accept ca spre asta ma impinge
viata si asa devin prieten cu anxietatea, devin fricos si am
mereu probleme de rezolvat. Teama de neprevazut pune
stapanire pe mintea mea, pe reactiile mele si devine usor
centrul emotional al vietii cotidiene de care stau lipit.
Dumnezeu stiu ca vrea sa ma gandesc mai mult
la El, sa ma focalizez asupra Lui. Dar cum? Multumirea
este cheia pentru a schimba centru de grativatie dinspre
problemele mele spre Dumnezeu.
A deveni o persoana multumitoare, sau
care multumeste mai des este mai dificil decat ne putem inchipui. De aceea va propun
un exercitiu scurt si util al deconstructiei unor preconceptii despre normalitatea de a fi
multumitor.
Aglomerati de tot felul de idei, lucruri de rezolvat, tindem sa fim mai mult
concentrati pe a cere lui Dumnezeu sa rezovle nevoile noastre decat pentru a-I multumi
pentru ele. Daca Dumnezeu nu rezolva imediat ceea ce ne preseaza devenim usor
nemultumiti spre maniosi. Daca Dumnezeu se implica in problema noastra consideram
ca e normal sa faca si El ceva pentru noi si tindem sa banalizam ceea ce El aduce in viata
noastra. Sau consideram ca o fost o coincidenta ce ne ajuta sa ignoram adevaratul sens
al implicarii divine in viata noastra. Apoi privim din nou la o alta problema, spre o alta
nevoie si asteptam sa fim ajutati, sa fie rezolvata de catre Dumnezeu si repetam acelasi
scenariu. Recunostinta lucreaza ca un vaccin - ne protejeaza sa nu ne infectam cu un duh
de amaraciune, bombaneala, cartire.
Imi aduc aminte de un pastor care se ruga constant lui Dumnezeu multumindu-I
pentru sanatate, ploaie si dragoste. Multi enoriasi considerau ca exista si lucruri mai
bune pentru care sa te rogi - eventual sa multumesti. Ei erau nemultumiti de multumirea
pastorului. Lucruri mai bune? Care sunt aceelea pentru tine?
Noi vedem rugaciunea uneori ca o lista de Craciun pe care o asezam la geam
dorind ca Dumnezeu sa o implinesca peste noapte sau imediat dupa ce deschidem ochii
(in cazul in care ne mai rugam cu ochii inchisi…)
Multumirea devine in aceasta paradigma precum o felicitare de multumire pentru
ceea ce Dumnezeu ne-a dat deja. Ceea ce ne conduce tot la ideea de implinre a nevoilor si
nu starea de a fi multumiti pentru ceea ce avem deja.
Multumirea ne ajuta sa recunoastem interventia lui Dumnezeu in trecutul nostru
si ne ofera substanta pentru a ne increde in El pentru viitor.
Poate nu vedem raspunsuri imediate la rugaciunile zilnice (motivate de nevoi
fierbinti) dar privind la experiente trecute putem vedea multitudinea de interventii divine
in viata noastra.
Unii vadmultumirea ca un beneficiu al lui Dumnezeu (pentru ca este indreptata
spre El) dar in realitate este un real beneficiu pentru sufletele noastre: multumirea poate
inlocui ingrijorarea cu credina si inlocuieste atentia zilnica deasupra problemelor cu o
privire clara spre Dumnezeu.
Uneori cand esti in fata unei schimbari, a unei relocari - chair daca lucrurile
merg bine in acel moment - dupa o vreme te simti coplesit de muntele de amanunte ce
fac parte in aceasta situatie noua. Si ceea ce parea un lucru bun, te face sa scrasnesti din
dinti coplesit de multimea de sarcini pe care trebuie sa le completezi in timp scurt. In
astfel de momente ceea ce apostolul Pavel recomanda in scrisoarea adresata celor din
Filipi - “Nu va ingrijorati de nimic; ci in orice lucru, aduceti cererile voastre la cunostinta
lui Dumnezeu, prin rugaciuni si cereri, cu multumiri.” - Filipeni 4.6 - poate fi de un real
folos. Spune-I lui Dumnezeu ce te copleseste, ce te apasa. El nu pretinde sa spui ca nu
ai probleme…Dumnezeu vrea sa aduc toate aceste probleme inainte Lui pentru a primi
intelepciune, pricepere spre a le parcurge, a le rezolva. Complicatiile adiacente unei
mutari ne vor deranja. Dumnezeu nu vrea sa ignoram simtamintele de durere, confuzie.
Vrea sa ma ajute prin ele, aducandu-le inantea lui. Multumirea este ca atunci cand
facem asta El este gata sa fie alaturi de noi in parcurgerea acestor amanunte ce tind sa
ne copleseasca.
Recunostinta este precum o antitoxina care contraataca efectul otravitor al unei
stari de morocaneala, de plictiseala.
In fiecare inceput de zi ne avantam inaintea lui Dumnezeu cu cereri privind
problemele zilei. Presiunea exterioara cauzata de varii circumstante poate fi un bun
lucru. Dumnezeu foloseste circumstante exterioare pentru a ne schimba si conduce spre
un nou nivel al relatiei cu El prin Christos.
O intrebare pentru analiza personala se impune in acest moment: Sunt eu
multumitor atunci cand lucruile devin complicate si par fara rezolvare? Nu prea. De
obicei multumesc cand vad ca lucrurile se rezolva usor si fara transpiratie, sau dureri
de cap. Nu este usor sa fii multumit cand treci prin greutati. Acestea ne aduc numai
resentimente si frustrare.
Fiecare forma de multumire, la orice nivel este un act de credinta, de incredere
in puterea lui Dumnezeu.
Dificultatile pe care le avem in viata ne conduc spre situatia in care trebuie sa
incetam sa ne bazam doar pe noi insine.
Multumirea recunoaste dragostea lui Dumnezeu, grija Lui si invitatia de a ne
odihni in ceea ce El ne ofera, ne da. Multumirea ne ridica spre o alta dimensiune a naturii
lui Dumnezeu.
“Multumiti Domnului căci este bun, căci veşnică-I este îndurarea!” (Ps.
107:1)
Emanuel C. Pavel, Vancouver BC, Canada
***