Romanian Times | Octombrie 2019

10 / 24

ROMANIANTIMES
VLADIMIR TISMĂNEANU 10
Și ranga și Baranga...
Fără să conteste semnificația momentului iulie 1971,
ca punct de răscruce, ca detonator al noii glaciațiuni,
istoriculCristianVasilene-aarătat că impactul „Tezelor”
a fost amânat demai mulți factori și nu s-a vădit imediat
la nivelul actelor normative. De altfel, în discursurile
ulterioare ale lui N. Ceaușescu și în documentele
de partid, referirile nu sunt atât la „Teze”, cât la
documentele Plenarei CC al PCR din noiembrie 1971
sau la lucrările Conferinței naționale din iunie 1972.
„Tezele din iulie 1971” au rămas mai ales în memoria
colectivă traumatizată a intelectualității române.
Dramaturgul Aurel Baranga, romancierul și scenaristul
Titus Popovici, jandarmul cultural Eugen Barbu (altminteri un prozator talentat) și alți
câțiva au salutat aceste teze și au făcut gesturi nefaste pentru a intra în grațiile puterii și mai
ales ale lui Ceaușescu. Afost o modalitate de a parveni, de a beneficia de diverse avantaje
și privilegii.
Cum spuneam și cu altă ocazie, Gheorghe Pintilie (Pantiușa Bodnarenko) a fost brațul
înarmat al partidului, iar A. Baranga s-a numărat printre comediografii oficiali. Îmi
amintesc că în 1971 a circulat și o vorbă de duh despre cei doi. Cu prilejul aniversării a
50 de ani de la înființarea PCR, imediat după 8 mai 1971, N. Ceaușescu l-a decorat pe
Gheorghe Pintilie cu Ordinul Tudor Vladimirescu, clasa a II-a, iar pe Aurel Baranga cu
„Meritul cultural”, clasa a II-a. Pantiușa - omul care l-a ucis pe Ştefan Foriș cu lovituri de
rangă în cap - era astfel răsplătit de partid, la puțin timp după ce N. Ceaușescu condamnase
practicile din timpurile Securității dejiste. Aurel Baranga era și el decorat, iar un mucalit
prezent la ceremonie observa că partidul a decis să decoreze „și ranga și Baranga”.
Cu riscul de a-i supăra pe cei care au gustat comediile lui Aurel Baranga, cred că el face
parte din categoria acelor intelectuali și artiști care și-au trădat misiunea prin complicitatea
cu o putere tiranică. Captivantul capitol din carte (Viaţa artistică și teatrală de la montarea
lui Ionesco la suspendarea „Revizorului”) este și el ilustrativ în acest sens. Îmi aduc aminte
că înainte de a părăsi România am răsfoit (pseudo)memoriile lui Baranga; părea că se
dezice de conținutul unor piese, de trecutul realist socialist. Erau acolo și unele pasaje de
o rară maliție la adresa debarcatului veteran comunist Alexandru Bârlădeanu (soția lui
Baranga, actrița Marcela Rusu, fusese căsătorită cu fostul țar al economiei românești).
Fostul trâmbițaș al stalinismului literar poza în promotor al artei autentice. Ba chiar
contesta—în răspăr cu tezele ceaușismului—rolul didactic al teatrului. Dar—într-un mod
foarte... bizantin—adăuga apoi că jurnalul său este o lucrare de ficțiune! Aurel Baranga
nu este un Procopius din Cezarea român, ci mai degrabă—așa cum l-a descris Nicolae
Manolescu—scriitorul care întruchipează poate cel mai desăvârșit spiritul dramaturgiei
realist-socialiste.
Mi se pare fascinantă și povestea înființării Muzeului național de istorie (care se regăsește
în primul capitol al cărții). N. Ceaușescu i-a stabilit sediul în clădirea fostei Poște centrale
de peCaleaVictoriei și i-a schimbat denumirea. Din a doua jumătate a anilor 1970, muzeul
a fost pus din ce în ce mai mult în slujba cultului personalității celor doi Ceaușescu. Dar
cum după martie 1977 cutremurul a afectat și clădirea, la cel mai înalt nivel s-a luat în
calcul și construirea unui alt sediu pentru muzeul național de istorie. Așa se face că în anii
1980 a început în zona Cotroceni-Splaiul Independenței edificarea noii clădiri, mai exact
în perimetrul delimitat de Dâmbovița-Str. Știrbei Vodă și Calea Plevnei. În paralel, zona
Uranus și alte cartiere erau sortite pieirii.
Din 1981 nu mai eram în țară și nu am fost nevoit să asist la această operă terifiantă de
demolare și reconstruire a Bucureștiului. Urmăream însă de la distanță tot ce se întâmplă
în România și, în general, în întreg Blocul Sovietic. La 23 august 1989, construcția nu
era terminată, dar Ceaușescu a ținut să asiste la parada de ziua națională de la o tribună
improvizată în sediul viitorului Muzeu. Casa Poporului—redenumită a Republicii—se
înălța în apropiere și reprezenta templul unei religii politice ubuești; sediul Muzeului ar fi
fost o anexă a acestui templu.
/ 15.10.2019
Inginerii sufletului în primul deceniu ceaușist
Comunismul a fost,mai presus de orice, o tentativă utopică,
dar pretins științifică, de modificare a condiției umane.
Revoluția comunistă, așa cum a fost, în chip mesianic,
vestită de Karl Marx și apoi înfăptuită de Lenin și de
leniniști, era una socială, politică, economică, dar, în chip
decisiv și obsesiv, era una antropologică și civilizațională.
Se propunea un model alternativ modernității burgheze.
Morala proletară era contrapusă celei filistin-mercantile.
„Omul Nou” era, ca și în cazul național-socialismului
în Germania, ființa mitologică pentru care nu există
obstacole invincibile, fortărețe inexpugnabile. Arta trebuia
să celebreze „Omul Nou”, nu să se complacă în nostalgii
lirice și experimente „decadente”. Revoluția culturală, nu
una temporară, ci permanentă, era un imperativ existențial
pentru aceste partocrații ideocratice, spre a folosi conceptul
lui Martin Malia. Unul din primele decrete ale lui Lenin,
odată luată puterea de către bolșevici, a fost legat de
construirea monumentelor și statuilor „erei noi”, asemuite
catedralelor Evului Mediu. În anii ’30, Stalin i-a numit pe
scriitori „inginerii sufletului”. Știa el de ce...
Istoricul Cristian Vasile a reușit admirabila performanță
de a oferi o trilogie, deopotrivă originală ca perspectivă,
impresionantă ca documentație și incitantă ca scriitură,
despre metodele, instituțiile și oamenii care au servit, în
România comunistă, proiectul acestei revoluții culturale
fără de sfârșit: Viaţa intelectuală și artistică în primul
deceniu al regimului Ceaușescu. 1965–1974 (Humanitas).
Ne aflăm în fața unei cărți pe care eu o consider parte a unei
remarcabile trilogii. Cred că și în istoriografie, la fel ca în
literatură, este o performanță cu totul specială să reușești să
duci la capăt un astfel de demers. În 2010, Cristian Vasile
publica volumul Literatura și artele în România comunistă,
1948–1953 (Humanitas) - punct de reper istoriografic și
politologic, introdusă deja în diverse bibliografii, recenzată
favorabil în țară și în străinătate, inclusiv în prestigioasa
publicațieSlavicReview. Înesență, încarteeravorbadespre
epocastalinismului dezlănțuit reflectată încultură -ocultură
deRăzboi Rece - și despre realismul socialist uniformizator
până la sufocare, specific pentru era jdanovismului.
Lucrarea a fost continuată de un al doilea volum - Politicile
culturale comuniste în timpul regimului Gheorghiu-Dej
(Editura Humanitas, București, 2011) - care a întregit
imaginea despre primele două decenii de comunism, fiind
răsplătit în decembrie 2013 cu Premiul „Nicolae Bălcescu”
al Academiei Române. Cartea pe care o analizez acum
completează această istorie politică a literaturii și a artelor
sub comunism. Fără să își fi propus - datorită acestor aprox.
1000 de pagini - Cristian Vasile îi dă o replică lui Marian
Popa, cu al său montaj conspiraționist, vădind accente
xenofobe. Demersul lui Cristian Vasile, în egală măsură
diacronic și sincronic, surprinde cu acuitate articulațiile,
încrengăturile și reverberațiile acțiunilor decise de aparatul
ideologic.
Cristian Vasile are darul unui istoric care lucrează
sistematic și caută atât clarificări conceptuale, cât și puncte
de reper. Cred că va reuși să își convingă cititorii că anul
1974 poate fi considerat un moment de răscruce. Nu este
primul care propune această bornă cronologică, însă în
cartea lui delimitarea este susținută atât de cercetarea atentă
a legislației comuniste, dominată din ce în ce mai mult de
impunerea normelor unitare și a educației comuniste (am
prins schimbarea denumirii Ministerului Educației pe când
eram student la Filozofie, secția Sociologie, după cum am
prins și momentul „Tezelor din iulie”), cât și de examinarea
documentelor de arhivă. Legea presei din 28 martie 1974
- care a frânt multe destine, fiind utilizată de către poliția
secretă ca unealtă de șantaj - este un alt punct de ruptură
(prima și singura lege de acest fel sub regimul comunist).
Am toate motivele să cred că la momentul 28 martie 1974,
când s-a și proclamat președinte al RSR(cu sceptru și eșarfă
tricoloră, dar fără coroană!), N. Ceaușescu nu era îngrijorat
de conținutul unor ziare și reviste precum Scînteia sau Era
socialistă (ex–Lupta de clasă). Mai degrabă era neliniștit de
supraviețuirea unor elemente de spontaneitate publicistică
în presa literar-artistică și studențească.
Amcunoscut aceastăpresă (Amfiteatru,Viaţa studențească,
etc.) eu însumi, în calitate de cititor atent și colaborator
începând din 1973; sigur că regret anumite fraze pe care
le-am publicat (manipulate mai recent într-un mod abject).
Era prețul plătit în epocă pentru șansa de a publica într-o
paginăprecum„Dialectica ideilor”de laViaţa studențească,
de a scrie despre marile curente filosofice și sociologice
din Occident, de a dezmorți registrul terminologic și de
a sparge carcasa asfixiantă a limbii de lemn. Însă pot să
depun mărturie că în jurul acestor reviste se strânseseră
energii pozitive care puteau să genereze un nonconformism
cu potențial periculos pentru regimul comunist, pentru
național stalinismul deja înstăpânit.
Îi amintesc aici doar pe: Ioan Buduca, Radu G. Țeposu,
Mihai Dinu Gheorghiu, Andrei Corbea Hoișie, Matei
Vișniec, Ioan Groșan, dar au fost mulți alții - și mă refer
numai la anii 1970. (Şi) din acest motiv a fost vital pentru
Ceaușescu să pună o stavilă și să mărească numărul
infracțiunilor, contravențiilor și restricțiilor prin intermediul
legii presei.
/ 14.10.2019
Avalanșele de informații
Avalanșele de informații ce clipă de clipă ne vin
Peste creierul nostru ce ajunge repede la un fals preaplin,
Luându-ne puterea de a pătrunde a vieții înțelepciune,
Aminții judecată ne-o întunecă în claritate și viziune.
Și mintea ni se oprește din al timpului creativ proces,
Lăsându-ne într-o confuzie și anxietate de neînțeles,
Care ne fură împlinirea omenească în procesul gândirii,
Lăsându-ne sub o pojghiță subțire și superficială a firii.
Sămânța informației nu apucă nici să germineze,
Că o usucă repede razele soarelui în amieze
Și vin alte zeci și sute de informații ce-și caută loc,
Iar procesareaminții noastre neputincioase le dă foc.
Rapiditatea tehnologiilor digitale și a computerizării,
Ne ia frumusețea răsăritului și apusului de soare al zării;
Distrugându-ne în noi delicata ramificare a armoniei,
Cu false dezacorduri ce ne arunc în imperiul nimicniciei.
Dar Domnul vârfurile robotizării și nanizării le va nivela,
Ca și pemarea învolburată ce nu iese dinmatca sa;
Iar El, Creatorul a toate, Stăpân al curgerii timpului,
Veșnic va păstra neclintită și nestinsă esențaViului.
Că acest Turn Babel nou înălțat de gândirea omului,
Din fiara apocaliptică, este pe tot rotundul globului;
Fiind o involuție trecătoare și distructivă a acestei ere,
Ce pregăteșteMileniul care vine cu a Fiului putere.
Iar după aceasta crearea noului univers al Împărăției
Pe careTatăl nostru ne va da-o înGloriaVeșniciei.
Și atunci timpul își va pierde cu totul esențialitatea,
CândNeprihănirea va fi pe Noul Pământ, cuDragostea
și Dreptatea.
Amin!
Vasile Ghiță
6-11-2019