16 / 24
ROMANIANTIMES
VAURMA
Literaturade rezistenţă reprezintăuncapitol distinct, încărcat
de tragic umanism, din literatura universală. Ea se constituie
într-o formă specifică nu doar de protest, ci chiar de luptă
(uneori cu garda jos) a unora dintre cele mai sensibile şi
curajoase conştiinţe, i-am numit pe scriitori, împotriva
dictatorilor şi a politicilor lor de intimidare, care cu toatele
vizau acele focare de rezistenţă ce nu admiteau acţiunea
neîncetată a mijloacelor de înrobire umană (procesul de
mankurtizare de care vorbeşte CinghizAitmatov în romanul
O zi mai lungă decât veacul), atât prin restrângerea sau chiar
privarea totală de libertăţile fireşti într-o societate normală,
cât şi prin atrocele mecanism de nivelare şi sterilizare
intelectuală.
Fireşte, dacă nu ţinem cont de anumite nuanţe caracteristice
locului şi timpului, atunci în literatura de rezistenţă pot
fi incluse şi opere reprezentative pentru cultura latino-
americană, precum: Recursul la metodă, Eu, Supremul
şi Toamna patriarhului, romane în care autorii lor (Alejo
Carpentier, Augusto Roa Bastos, Gabriel Garcia Marquez)
denunţă cu vehemenţă dictaturile şi pe dictatorii care le-
au făurit. Atâta doar că romanele în cauză au fost scrise la
câteva zeci de ani de la prăbuşirea dictaturilor pe care le
vizează, când – poate cu excepţia Cubei şi a Paraguayului
– ţările latino-americane înregistrau vizibile progrese în
consolidarea democraţiilor.
Dacă la asta mai adăugăm faptul că dictaturile latino-
americane, oricât au fost ele de abjecte, nu au atins nicicând
cotele monstruosului şi inumanului din atrocele experiment
bolşevic, nici în ceea ce priveşte numărul lichidaţilor chiar
din rândul colaboratorilor apropiaţi ai dictatorului suprem
(milioane de morţi numai în perioada de epurare stalinistă),
nici în ceea ce priveşte avântul delaţiunii, ori bestialitatea
şi satanica inventivitate de care dădeau dovadă torţionarii
la torturarea victimelor lor (sinistrul proces de reeducare
demarat în închisoarea dinPiteşti), atunci vedemcă nuanţele
de care vorbeammai sus au forţa esenţialului şi că, în aceste
condiţii, literatura clasică de rezistenţă trebuie identificată,
cu inerentele diferenţe date de culoarea naţională, în sfera
de influenţă stalinistă.
Iar nucleul acestei literaturii se plasează chiar înRusia, adică
în patria bolşevismului. Din următoarele două motive:
a)Scriitori ca Vasili Grossman, Aleksandr Soljeniţîn, Iuri
Dombrovski sau Boris Pasternak au avut curajul să scoată
securea războiului nu doar împotriva unui fioros şi neiertător
tiran – Stalin, ci chiar şi împotriva ideologiei pe care el o
întruchipa, ceea ce reprezenta o abatere de neiertat până şi
Doctorul Iura Jivago, unul dintre eroii de referinţă ai literaturii de rezistenţă
în ochii lui Hruşciov, cel care al Congresul al XX-lea a
condamnat cultul personalităţii lui Stalin doar din grija
de-a feri sistemul sovietic, în general pe cel marxisto-
leninist, de asemenea periculoase derapaje;
b)Toţi scriitorii enumeraţi mai sus au avut de suferit de
pe urma regimului, fie că acesta a fost integral stalinist,
fie că a cunoscut un oarecare dezgheţ în timpul lui
Hruşciov, fie că în perioada brejnevistă are loc un
proces de restalinizare. Astfel, în urma unei descinderi
la locuinţa lui Grossman, acestuia i-au fost confiscate
toate manuscrisele, până şi indigourile; Boris Pasternak
a fost exclus din Uniunea Scriitorilor, iar în anul 1958, an
în care i se decernează Premiul Nobel pentru Literatură,
el este constrâns de autorităţi să renunţe la trofeul literar;
Aleksandr Soljeniţîn, deşi ofiţer combatant în cel de-al
doile război mondial, este arestat şi trimis în lagăr, locul
de inspiraţie pentru formidabilul său Arhipelag Gulag;
cât îl priveşte pe Iuri Dombrovski, el a fost exilat îndată
după absolvirea Cursurilor superioare pentru literatură
(perioada 1932-1935), apoi între anii 1939-1943 a fost
deportat în ţinutul Kolîma şi din nou deportat timp de şase
ani (1949-1955), dar de data asta în regiunea Irkutsk.
*
Să fie, într-adevăr, Iura Jivago unul dintre eroii de referinţă
ai literaturii de rezistenţă? Se pare că da, având în vedere
faptul că romanul lui Boris Pasternak, aidoma altor cărţi
din această categorie (de pildă Maestrul şi Margareta,
faimosul roman al lui Mihail Bulgakov), pornise dinspre
Occident, unde se bucurase de multă apreciere, înainte
de-a stârni o atare vâlvă în presa şi critica sovietică a
vremii, încât – după cum deja am precizat – autorul este
pur şi simplu pus la zid: mai întâi este exclus din Uniunea
Scriitorilor, apoi autorităţile îi impun să notifice că de
“bună voie” el renunţă la Premiul Nobel.
Dar tocmai prigoana sistematică la care este supus,
contribuie din plin la sporirea faimei lui Boris Pasternak
şi a romanului său, îndeosebi după apariţia filmului care,
inspirat de carte, de îndată face înconjurul lumii.
Foarte complex, romanul Doctor Jivago este alcătuit din
două părţi: prima parte cuprinde proză clasică şi se pare
că în ea se regăseşte romanul propriu-zis, pe când a doua
parte, concepută ca proză lirică, poate fi intitulată Poemele
lui Jivago. Că doar Boris Pasternak a fost în primul rând
poet, mai exact poet de orientare futuristă, şi abia pe urmă
romancier...
Altfel spus, prima parte este mai scurtă dar mai stufoasă,
căci ea narează nu doar întâmplări din viaţa lui Iura
(de la vârsta de 10 ani, vârstă la care-i moare mama,
şi până la reformarea lui ca invalid, după aproape trei
ani de război), ci şi tablouri semnificative din agitatele
evenimente politice care au precedat, ba chiar au favorizat
declanşarea primului război mondial şi apoi a revoluţiei
bolşevice (revoluţia din anul 1905, greve, demonstraţii,
lupte de stradă), precum şi diverse întâmplări din vieţile
altor personaje, îndeosebi din viaţa Larei, cea care după
căsătoria cu imprevizibilul Paşa Antipov şi stabilirea lor
la Iuriatin, îşi încrucişează destinul cu cel al doctorului
Jivago, după ce acesta la rândul lui pleacă cu familia din
Moscova în Urali, mai exact la o fostă moşie a bunicului
soţiei sale Tonia, moşie situată în apropire de Iuriatin.
Două cauze, una mai înfricoşătoare şi mai presantă ca
cealaltă, îşi dau concursul la părăsirea Moscovei de
către Iura, soţia lui Tonia, fiul Saşa şi socrul Aleksandr
Aleksandrovici:
a)Prima o reprezenta întunericul, foamea şi frigul, întrucât
– precizează Pasternak – “Pentru cei mai mulţi dintre
oameni mâncarea consta din mei fiert şi ciorbă din capete
de hering, urmată de restul de hering ca felul doi; mai era
şi o zeamă din grăunţe întregi de grâu sau secară fierte”.
b)Cea de-a doua cauză, chiar mai primejdioasă şi mai de
neocolit ca prima, era întruchipată de comisari, “oameni
în scurte de piele neagră, cu puteri nelimitate şi o voinţă
de fier, înarmaţi cu mijloace de intimidare şi cu revolvere,
care se bărbiereau puţin şi dormeau şi mai puţin”.
Cu toate cămai întinsă, cea de-a doua parte a romanului se
vădeşte a fimult mai închegată ca prima, ceea ce – evident
– reprezintă un apreciabil spor de natură compoziţională.
Dedataasta–dinproprie iniţiativă, ori poatecăbine sfătuit
– Pasternak renunţă la numeroasele acolade şi interpolări
specifice primei părţi, ceea ce pe ansamblu îi conferă
acesteia un caracter aproape compozit, şi-şi concentrează
atenţia pe intersectarea şi apoi pe împletirea destinelor
celor doi eroi – Iura şi Lara, până când ei ajung să vibreze
la unison, într-o dragoste – ne spune îndurerata Lara în
faţa cadavrului doctorului – “cu nimic comparabilă pe
lume”, căci, ne înştiinţează autorul în continuare, ei “s-au
iubit pentru că totul în jurul lor dorea aceasta, copacii şi
norii de pe cer, de deasupra capetelor lor şi pământul de
sub picioarele lor”.
George PETROVAI