16 / 24
ROMANIANTIMES
(continuare din numărul trecut)
Cu toate că mai întinsă, cea de-a doua parte a romanului se
vădeşte a fi mult mai închegată ca prima, ceea ce – evident
– reprezintă un apreciabil spor de natură compoziţională.
De data asta – din proprie iniţiativă, ori poate că bine sfătuit
– Pasternak renunţă la numeroasele acolade şi interpolări
specifice primei părţi, ceea ce pe ansamblu îi conferă
acesteia un caracter aproape compozit, şi-şi concentrează
atenţia pe intersectarea şi apoi pe împletirea destinelor
celor doi eroi – Iura şi Lara, până când ei ajung să vibreze
la unison, într-o dragoste – ne spune îndurerata Lara în faţa
cadavrului doctorului – “cu nimic comparabilă pe lume”,
căci, ne înştiinţează autorul în continuare, ei “s-au iubit
pentru că totul în jurul lor dorea aceasta, copacii şi norii
de pe cer, de deasupra capetelor lor şi pământul de sub
picioarele lor”.
Cu toate ca n-a încetat să-şi iubească soţia, Iura avea
stringentă nevoie de dragostea mistuitoare şi totuşi
mângâietoare a Larei, deoarece numai prin ea avea să
dobândească acea stare de extaz liric, din care vor rezulta
“elegiile lui despre Lara”.
Îndeosebi după fuga de la partizani, unde fusese ţinut captiv
timp de aproape doi ani (partizanii duceau mare lipsă de
medici), şi îndeosebi după ce află din scrisoarea Toniei că
toţi ai lui (între timp i se mai născuse o fetiţă) urmează să
fie expulzaţi din ţară cu destinaţia Paris, ceea ce însemna că
n-aveau să se mai revadă vreodată, Iura avea mare nevoie
de dragostea Larei: era hrana lui spirituală, era suportul lui
în viaţa tot mai nesigură, era însăşi raţiunea lui de-a fi.
Mai ales în acele zile când, aşa cum cu îndreptăţire afirmă
Lara, “aerul devine din ce în ce mai irespirabil”, întrucât
– punctează autorul cu justificată oroare – “Zilele acelea
confirmau vechea zicală – omul este lup pentru om.
Călătorul făcea cale întoarsă pe drum la vederea altui
călător, străinul care întâlnea alt străin îl omora de frica de-a
nu fi el omorât. Au existat şi cazuri izolate de canibalism.
Legile civilizaţiei umane fuseseră abrogate. Legile de care
asculta omul acum erau legile junglei; visurile pe care le
visau erau visurile preistorice ale omului cavernelor”.
E drept că amândoi se simţeau ameninţaţi în acele zile de
cumplită nesiguranţă. Dar dacă Iura se făcea vinovat doar
Doctorul Iura Jivago,
unul dintre eroii de referinţă ai literaturii de rezistenţă
de ascendenţa sa neproletară – era fiul unui milionar
destrăbălat şi ţicnit, care îşi încheie viaţa aruncându-se
din tren, în schimbLara eramult mai expusă la represalii,
cu toate eforturile depuse pe direcţia reeducării politice,
întrucât se ştia că era soţia acelui orgolios Paşa Antipov,
nemembru de partid şi totuşi, ajuns atât de sus în ierarhia
armatei roşii, încât devenise extrem de incomod, în
consecinţă obligat să fugă şi să se ascundă pentru a
scăpa cu viaţă. Are noroc de câteva ori, când – aşa cum
îi povesteşte el lui Iura – era cât pe-aci să fie prins, dar
după plecarea Larei spre Extremul Orient, pesemne
considerând că viaţa sa este inutilă, el se sinucide prin
împuşcare chiar în faţa casei unde locuiseră câtva timp
eroii noştri îndrăgostiţi.
Ei bine, în timp ce Lara şi Iura treceau în revistă foarte
redusele şanse de salvare, îşi face apariţia avocatul
Komarovski, un ins abil şi fără scupule, care înrâurise
într-un fel sau altul destinele ambilor: fusese primul
amant al Larei şi, în calitate de avocat al familiei Jivago,
el îşi avea partea lui de vină la îmbolnăvirea şi mai la
urmă la sinuciderea milionarului dezechilibrat.
Komarovski le explică că situaţia este deosebit de
alarmantă, dar căel – încalitatedemembrual unui guvern
pentru o republică din Extremul Orient recunoscută de
Moscova – este singurul în stare să-i salveze, cu condiţia
ca ei să se decidă cât mai repede.
Iura refuză cu îndârjire să plece, dar pentru a o hotărî pe
Lara să-l însoţească pe avocat şi astfel să se salveze, lasă
să se înţeleagă că-i va ajunge din urmă. Cei doi pleacă pe
drumul lor, iar doctorul, complet deprimat după plecarea
Larei, se decide s-o ia pe jos spre Moscova, prilej pentru
autor de-a ne înfăţişa starea jalnică a Rusiei bolşevice în
tablouri de-o cutremurătoare veridicitate: “În acele zile,
pădurile şi câmpiile ofereau un contrast total. Părăsite
de om, câmpurile arătau ca un orfan, ca şi când absenţa
omului le-ar fi pus sub un blestem, dar pădurea, scăpată
de el, înflorea mândră, ca şi când ar fi fost eliberată de
captivitate”.
Ajuns la Moscova, Iura se simte scârbit atât de relatările
lui Gordon şi Dudorov, prietenii lui din copilărie (“Niki,
îi spune el lui Dudorov, am suferit când te-am auzit
povestindu-ne cum ai fost tu reeducat în închisoare şi ai
crescut în personalitate. Aveam senzaţia că ascultam un
cal de circ descriind felul în care s-a apucat să se dreseze
singur...”), cât şi de atotputernicia lui Markel, fostul lor
portar, cel care în noile condiţii create de bolşevism, nu
se jenează să-l facă pe stăpânul de altădată “împiedicat”
şi “nerod”.
Motive suficiente pentru hipersensibilul Iura ca să se
complacă în mizerie şi decădere (nu-şi mai practica
meseria de doctor), cu toate că din concubinajul cu
Marina, mezina lui Markel, rezultaseră două fetiţe.
Noroc cu Evgraf, fratele lui vitreg, care îi sare în ajutor,
aşa cum făcuse de atâtea ori în situaţiile critice...
În cele din urmă, înainte de împlinirea vârstei de 40 de
ani, Iura moare de scleroză a cordului, boală moştenită
de la mama lui. Ocazie pentru autor, ca printr-o stranie
coincidenţă (sarea şi piperul cărţilor vizitate de succes),
s-o readucă în prim plan pentru ultima dată pe nefericita
Lara, cea care, în vălmăşagul acelor vremi de tristă
amintire, pierduse urma fetiţei concepută cu doctorul
Jivago, şi care – în faţa catafalcului – îl roagă pe
descurcăreţul Evgraf s-o ajute ca să-i dea de urmă.
Ceea ce chiar se întâmplă, ne spune Epilogul, în timpul
celui de-al doilea război mondial, când generalul
maior Evgraf Jivago îşi recunoaşte nepoata în Tania
spălătoreasa, poreclită Îngălata.
Notă: Dacă traducătorii se plâng de dificultăţile
întâmpinate la aducerea textului cât mai aproape de
valoarea sa originală, şi asta din pricina enormei sale
încărcături lirice, noi cititorii ne delectăm cu admirabile
tablouri impresioniste, precum următorul: “În depărtare,
cenuşiulmoaleseînchisespreliliachiu,caresetransformă
treptat în mov, şi vălul lui de ceaţă pătă dantelăria fină a
mestecenilor de pe marginea drumului, conturaţi parcă
de o mână omenească pe fundalul rozaliu al cerului,
palid ca şi când şi-ar fi pierdut brusc orice adâncime”.
George PETROVAI