Romanian Times 333

7 / 24

ROMANIAN TIMES
7 Meditații est-etice
Moto: „Destinul conduce jumătate din viața unui om. Pe cealaltă o conduce caracterul.” (Alfred de Vigny)
„Pe termen lung, caracterul este decisiv pentru destinul unui om.” (Theodore Roosevelt)
„Trei lucruri arată caracterul unui om: cărțile, prietenii și cadourile.” (Horațiu)
Nu o singură dată în viață, m-am aflat la
punctul de întâlnire al unor evenimente și evoluții
fatale sau potențial letale. Spre deosebire de alții, eu
am supraviețuit, deși post-traumatic. Ca și cum a fi
în viață, întreg la trup și la minte, nu ar fi destul, am
început să mă cam întreb de ce. De ce, după atâtea
șocuri, fie ele personale, familiale, profesionale,
naționale, etc., mai sunt în viață. Viața spiritului
fiind, desigur, mai importantă decât ceea a trupului,
sau măcar egală în însemnătate. Aflarea răspunsului
la o astfel de întrebare nu este ușoară. Dar este o
manie a intelectualului, aceea de a crede, adesea prea
orgolios!, că în toate există o cauză bine determinată.
În chestiunea crizelor majore prin care am trecut, se
aflau, conjugate, atât elemente de istorie personală
ori ale unei familii de idealuri, precum și detalii de
istorie națională, est-europeană, chiar euroatlantică ori
globalistă. Și tot așa, lucrurile se complicau în mod
accelerat și atât de sofisticat - în ultimul timp -, încât a
devenit oarecum previzibil faptul că, în curând, fie nu
voi mai ști cine sunt, fie nu voi mai fi cine știu că ar
fi trebuit să fiu. O rezultantă, sau un accident? Un caz
emblematic, sau o anomalie? O structură coerentă,
sau o stare de entropie incontrolabilă ?
Motivația de a fi în viață se restrânge, odată cu
vârsta, la un set minim de valori, care devin valorile
esențiale și definitorii pentru fiecare individ. Ele vor
descrie cu acribie, cumva caricatural, pe omul care
a fost forjat de mulți factori să ajungă ceea ce este,
nu ceea ce își imaginează el că ar putea deveni. Unii
doresc mereu să acumuleze, să aibă. Pentru a avea,
ei adună și strâng sau investesc toată viața. Alții
doresc să știe și să înțeleagă. Pentru a atinge acest
scop, învață mereu, se documentează și nu încetează
să fie studioși. Nu puțini, însă, luptă pentru idealuri
Angela FURTUNĂ
colective, pe care le pun mai presus de trebuințele
personale. Sunt marii egofobi, militanții și apărătorii
drepturilor omului. Câte ceva din toate aceste trebuințe
umane intră și în descrierea piramidei mele personale
de valori și necesități. Deasupra tuturor, însă, eu așez, ca
fiind statornică în timpul vieții mele, nevoia de a rămâne
ceea ce se numește un om de caracter, precum și nevoia
de a descoperi și în ceilalți omul de caracter. Un om
care, înmod sistematic, se plasează deasupra tendințelor
românești devenite însușiri colective: lașitate, toleranță
la corupție, oportunismgreșit și aptitudinea de a trăda cu
nonșalanță. Caracterul, cred eu, este anestezia prin care
o personalitate bine alcătuită se poate apăra față de orice
eșec, dar și stimulentul pentru orice nou început. El te
ajută să extragi din înfrângere, povața, iar din succes,
avertismentul.
Încrederea că aceste valori, ce țin de caracter,
au meritat sacrificiul a 60 de ani de viață a început,
relativ recent, să-și piardă nimbul eroic. În lumea cea
nouă, primii care pierd iremediabil orice competiție
sunt exact ceea ce numim oamenii de caracter, pe când
gloria o culeg ariviștii, carieriștii, imoralii, histrionicii.
Iar strategiile - altădată definite ca antisociale, căci
necinstite -, care stau la baza afirmării cu succes, sunt
văzute ca mijloace etice permise, iară nu ca modalități
de a periclita natura umană. După capitalismul post-
modern, în civilizația post-umană, lumea pare că s-a
răsturnat. Ceea ce a fost sus azi e jos, iar ceea ce a fost
inside azi e outside.
De ceva timp, numult, chestiunea caracterului nici
nu se mai pune. Omul de ieri, omul clasic care a evoluat
continuu timp de câteva secole și din a cărui istorie face
parte și istoriamea personală, a devenit omul uitat. Chiar
negat. În mod strategic, astăzi, definirea omului real nici
nu se mai bazează pe predictibilitate evolutivă sau pe
prezență, ci pe abilitatea de a fi avatar, sugestie derivată
dintr-o absență motivantă, justificatoare. Ceva mai mult
interes este arătat, însă, omului inventat, omului virtual.
Pentru că omul inventat poate fi inventat, re-inventat și
răs-inventat ori de câteori oentitatepolitică arenevoiede
un pretext nou pentru a deghiza o famiglie de tigri într-o
turmă de oi sau într-o haită de câini. Despre caracter nu
mai vine vorba în societatea civilă; la caracter se mai
recurge doar în circumstanțe extrem de speciale, anume
cele militare, de război, pentru că multiplele teatre de
operațiuni ce se activează mai aproape sau mai departe
de noi încep să facă victime, deci e nevoie de eroi. Or, a
mai văzut cineva eroi fără caracter?
Nu o singură dată în viață, m-am aflat la punctul
de întâlnire al unor evenimente și evoluții fatale sau
potențial letale. Spre deosebire de alții, eu am supraviețuit,
deși post-traumatic. Caracterul a fost, de fiecare dată, cauza
care m-a salvat în final, motivul pentru care orice bătălie
bună și dreaptămerită dată. În această epocă a omului uitat,
când umanitatea pare să-și submineze propria istorie și să
fi ales calea sinuciderii colective, lipsa globală de caracter
oferă individului forța de a câștiga ilegal orice joc și de a nu
fi excomunicat din societate, dar numai caracterul îl ridică
pe om deasupra condiției de inamic al propriei specii.
Angela FURTUNĂ
Iulie 2017
DESPRE OMUL UITAT
Cultura Hamnagia Muzeul din Constanța
Gânditorul de la Hamangia
Așa-numitul Gânditor de la Hamangia este de fapt un complex
de două statui, Gânditorul „și femeia lui”. Gânditorul reprezintă
un bărbat așezat pe un scăunel, scăunelul respectiv fiind o replică
fidelă a scăunelelor de piatra neolitice. Bărbatul are coatele așezate
pe genunchi și își sprijină capul în mâini. Statuia este extrem de
stilizată și nu transmite nici un fel de date despre vârsta sau statutul
Gânditorului. Gânditorul este insoțit de o variantă feminină la fel
de stilizată. Femeia nu stă pe nici un fel de scaun, și ține mâinile
amândouă pe un picior. Se presupune că cele două statuete formează o
pereche. În conformitate cu unele ipoteze, „Gânditorul” ar reprezenta
un zeu al vegetației, iar femeia o zeiță a recoltei.
Cultura Hamangia este o cultură neolitică din mileniul IV-II ,
care a fost denumită astfel după vechiul sat Hamangia din comuna
Istria, Dobrogea, azi satul Baia, jud. Tulcea.
Această cultură s-a dezvoltat pe teritoriul de astăzi al României și,
într-o fază târzie, pe teritoriul Bulgariei (Varna, Burgas) și sporadic
la NE de Dunăre. Cultura Hamangia s-a dezvoltat în mileniile 6 - 5
î.e.n. (înainte de 4700 î.e.n.).
(continuare din pagina 6)
ACELE LUCURI MICI CE FAC DIFERENTA
pregateai sa faci la dreapta si in fata ta mai era o masina. In
acea masina era o femeie in varsta ce nu a putut actiona rapid
la cand semaforul a devenit verde. Tu ai inceput sa claxonezi
si ai depasit pe contrasens pentru a trece mai repede. Eu eram
masina din spatele tau. Vazand cu te-ai comportant ieri mi-
amdat seama ca nu stii ce este dragoastea, asa ca mesajul tau
de azi nu are acoperire. Trebuia sa te las repetent…”
Studentul a invatat o lectie si pe langa el si eu, si
tu…
Marcu inEvanghelia sa (12.41) ne spune caDomnul
era o templu si ucencii erau incantati sa vada cat de darnici
erau unii dintre localnici. Toata admiratia lor s-a estompat
cand Domnul Isus le-a atras atentia spre o vaduva ce a dat
mult mai putin decat toti ceilalti. Dar a dat tot. Domnul este
impresionat si incantat de darurile mici, de lucrurile mici ce
fac o diferenta mare si arata o inima ce bate pentru Cer.
Asa este Domnul meu. El vede, se ingrijeste si nu
uita. Da, da, mai ales nu uita…
Emanuel C. Pavel
VAURMA
Dacă urmăriți cu atenție lamodul în care zidarul pune laolaltă pietrele într-o zidere, veți vedea poate unul din
cele mai elocvente exemple ale unității așa cum a conceput-o Dumnezeu. În Lucrarea mea “ZIDARUL”
din volumul PRIVIRI, descriammirarea mea la modul în care zidul de piatră creștea sub mâinile pricepute
ale lui Ioji, unul ditre zidarii satului. Odată cu terminarea zidului se termina și mormanul de pietre informe
de lângă zid iar zidul însăși se arăta ca un triumf de frumusețe și funcționalitate. În tot mormanul acela de
pietre nu erau două pietre la fel, nu era o piatră care să fie perfectă. Toată masa aceea de piatră care alcătuia
zidul era o sumă de impefecțiuni puse una lăngă cealaltă. Frumusețea nu stătea în pietrele individuale ci în
zidire. Era de-ajuns ca piatra să aibe o suprafață relativ plană ca ea să acopere imperfecțiunile altei pietre.
Cele mici, aparent fără valoare, erau și ele aranjate în zid ca sprijin pentru pietrele mari. Fără aceste pietre
mărunte, pietrele mari ar fi nefolosibile.
În zidirea nemaipomenită a Bisericii, noi suntem pietrele vii... Noi nu ne putem așeza singuri in zidire.
Rolul marelui Ziditor este de a ne găsi locul și de a ne așeza în zidire. Inprfecțiunea pietrei vii de lângă
noi este parte din planul celui care a așezat-o acolo. Piatra măruntă și neînsemnată de lângă tine este acolo
pentru ca tu să nu te clatini din pricina colțurilor tale. O zidire astfel întocmită nu se poate prăbuși.
În sfârșit, ce se interpune între noi și intenția Ziditorului nostru? Este intrebarea la care tu singur vei ști
răspunsul. Poate că te deranjează “colțurile” fratelui de lângă tine, poate că ești prea plin de importanță ca
să-ți împarți timpul și spatiul cu mărunții și obscurii de lângă tine? Poate că răspunsul va fi diferit pentru
fiecare dintre noi... Cu cât îl vom găsi mai repede cu atât numele Ziditorului va primi mai multă laudă.
În cele două scenarii de mai sus am amintit câteva din obstacolele care se pun intre noi și intențiile lui
Dumnezeu în contextul relațiilor noastre în biserică. Vom încerca în articolul viitor să descoperim felul în
care raportul nostru cu lumea se interpune în mecanismul unității, așa cum l-a conceput Dumnezeu...
(continuare din pagina 6)
Omul de dincolo de sine