6 / 24
CULTUR}
6
ROMANIAN TIMES
CU OCHELARII LUI SATAN PE NAS
(continuare in pagina 20)
Slavomir Alm]jan
Există, aproape în fiecaremișcare or intenție a noastră, o tendință
exprimată or sălășluind în chiar dincolo de cunoștința noastră,
menită să ne ducă încă un pas dincolo, unde, sătui de limitele
noastre, să mai regăsim o parte din noi, din natura divină pe
care o cărăm în sufletele noastre prin dorul nostru după Edenul
pierdut… Este, cu alte cuvinte, dorul treceri noastre în dincolo
de țărmurile sinelui spre limanul unei împliniri mult dorite.
Căutarea împlinirii, deseori o noțiune total neînțeleasă, este
văzută ca o călătorie fie sucombată în labirintul propriei noastre
ființe, fie continuată într-unurcuș greudar datător denădejdeprin
ținta acesteia. În primul caz, necunoașterea propriilor limite, ne
duce la eforturi titanice înspre atingerea punctului de “regăsire”.
Ne creăm astfel o indentitate falsă, o iluzie care ne va hrăni doar
pentru o perioada foarte scurtă.Atât de acută și de intensă este durerea descoperirii că nu există
împlinire în omul în sine încât pentru unii efortul de a scăpa de această durere a dus la acțiuni
extreme, cum ar fi sinuciderea. Budismul de altfel propune o cale al cărei sfârșit este Nirvana,
starea în care omul nu mai are dorințe ori suferințe, în care omul își pierde conștiința sinelui.
Estestareaaașanumitei “fericiri depline”. Ceeaceaceastăcaleoferăestede fapt oautoanihilare
prin suprimarea a tot ce este mai nobil ca resursă în ființa umană. Sunt de fapt elementele care
definesc ființa umană ca persoană, cele care sunt anihilate prin nirvana. Care este finalitatea
acestei stări pentru societate? Nu există nimic în filosofia nirvanei care să implice omul în ceva
dincolo de sinele lui înspre ceva constructiv. Omul, ca să folosesc o metaforă, devine o piatră
de râu, rotundă si deseori plăcută la vedere dar care nu pate fi parte din nici o zidire.
Împlinirea, dacă este să fie găsită, nu poate fi găsită în sine, ci în ceva dincolo, într-o cauză,
într-un țel, când omul cu toate atributele personalității lui, este parte din ceva cu mult mai
măreț…Omul se regăsește nu în sinele lui ci cu mult dincolo.
Iubirea este mijlocul cel mai ilustrativ al regăsirii, al jubilării ființei umane prin regăsirea
dorințelor și a suferințelor și nu prin anihilarea lor. Identitatea ființei umane se cristalizează
prin raportul de interdependență cu semenii. Emoțiile, dorințele, voința, nu sunt suprimate
ci mai degrabă amplificate. Ce ardere nobilă este trăirea intensă a ființei umane într-o cauză
care depășește limitele sinelui! Obstacolele unității în Biserică au fost succint descrise în
articolul precedent când vorbeam despre Biserică ilustrată ca Trup sau ca Zidire. Dragostea
este liantul unității și lipsa acesteia este dușmanul ei. Dragostea acoperă imperfecțiunile
individului prin ansamblul zidirii sau al trupului… Ei bine, mă veți întreba, cum se
integrează creștinul și implicit Biserica în ansamblul social al vremii când mai întotdeauna
doctrina creștină este în direct conflict cu tendințele gândirii unui sistem social în întregime
secularizat? Iată ce spune Cuvântul în 2Cor 6:14:
Omul de dincolo de sine
(7)
“Nu vă înjugați la un jug nepotrivit cu cei necredincioși. Căci ce legătură este între
neprihănire și fărădelege? Sau cum poate sta lumina împreună cu întunericul?”
Cuvântul este tot atât de cert în Iacov 4:4:
“ Suflete preacurvare! Nu știți că prietenia lumii este vrăjmășie cu Dumnezeu? Așa că
cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaș cu dumnezeu.”
Cu toată vrăjmășia dintre felul de gândire al copiilor lui Dumnezeu și felul de gândire al
lumii, dumnezeu nu a intenționat niciodată ca lumea și biserica deci si creștinii implicit să
trăiască într-un permanent conflict.
“ Nu întoarceți nimănui rău pentru rău. Urmăriți ce este bine, înaintea tuturor oamenilor.
Dacă este cu putință, întrucăt atârnă de voi, trăiți în pace cu toți oamenii.”
(Romani 12:17)
Domnul Isus nu lasă nici un loc de dubiu în ceea ce privește principiile trăirii creștinului
într-o lume ca îi este ostilă:
“Dar Eu vă spun: să nu vă împotriviți celui ce vă face rău. Ci orișicui care te lovește peste
obrazul drept, întoarce-i și pe celălalt. Orișicui vrea să se judece cu tine și să-ți ia haina,
lasă-i și cămașa…”
(Matei 5:39,40)
Pe de o parte vedem cum vrăjmășia dintre Dumnezeu și lume nu poate fi negată, dar în
acelaș timp vedem ca există premizele necesare unei conviețuiri pașnice. Pentru că starea
de conflict nu poate fi evitată, conflictul în sine
poate fi evitat
și asta total pe cheltuiala
creștinului. Noi suntemchemați lapace și tot noi suntemplătitorii tributului păcii. Aparent,
termenii păcii ne sunt impuși de cei necredincioși dar în realitate termenii păcii sunt în
totalitate impuși de noi. Deși, într-o aparentă pace, facem concesii vrăjmașilor noștri, noi
totuși ne găsim în toiul unui război cu mult mai mare care se va sfârși numai atunci când
vom depune steagul victoriei totale la picioarele Domnului nostru Isus Cristos.
Domnul Isus Cristos a coborât printre noi ca un miel. Sabia Lui împotriva lumii a fost
iubirea. O iubire atât demare și deminunată. Pe noi, după cuvântul Lui ne-a trimis în lume
“ca pe niște oi în mijlocul lupilor”. Singura armă în confruntarea noastră cu lumea este
tot iubirea, dragostea de oameni. Noi nu ne înjugăm și nici nu părtășim cu lumea. Noi
nu suntem prieteni cu lumea pentru că prietenia cu ea ne-ar compromite statutul de “copii
ai luminii”. Noi iubim lumea prin adevărul pe care îl propovăduim înspre mântuirea ei
sau judecată…
Din nefericire, râvna de a “câștiga suflete pentru Cristos” fără autoritatea Duhului ne
duce deseori pe panta alunecoasă a compromisului. Nouă ne e deseori frică să expunem
adevărul curat al lui Dumnezeu pentru că acesta nu va fi primit de mințile sofisticate ale
celor pe care vrem să- i câștigămpentru Împărărăție. Uităm că autoritatea pe care o avem
înCristos este doar prinAdevărul Lui pe care îl propovăduim. Oh, nu avemnici o îndoială
că acest Adevăr va suna ca o nebunie pentru cei înțelepți după felul lumii. Dar știm că
numai acest Adevăr, simplu și nealterat va atinge sufletul omului pentru veșnicie. Aici
este harul credinței: atât de simplist cumpare, adevărul lui Dumnezeu poate muia inimile
cele mai împietrite și poate schimba mințile cele mai sofisticate…Apostolul Pavel este
una din pildele cele mai vii al harului mântuitor alAdevărului…
Cum poate relația noastră cu lumea să afecteze puterea unității în casa lui Dumnezeu? Sa
ne rugăm ca, în articolul următor, Duhul Domnului să aducă mai multă lumină în această
direcție…
America de Nord s-a trezit saptamanile trecute cu o
noua criza – a ochelarilor. Mediatizat ca un eveniment
ce nu trebuie ratat, eclipsa din August a adus cu ea lipsa
echipamentelor destinate pentru a vizualiza in siguranta
fenomenul astronomic. M-am bucurat ca nu e criza a
ochelarilor de vedere ci doar a celor de eclipsa…Utilizator
de ochelari pentru nevoile directe ale vietii am profitat de
situatie si m-am gandit cum ar fi sa traiesti intr-o lume
oarba sau sa folosesti dioptrii necorespunzatoare. Lumea
nu e oarba, este aproape orbita de propria imagine sau de
cemai sclipesteprin jur. Stiu, afirmatiaestediscutabila insa
cred ca traim in varii situatii, in contexte in care suntem
(dis)pusi a vedea realitatea printr-o lentila ce deformeaza,
oboseste, cea a diavolului.
Ochelarii diavolului de obicei au functia de a redimesiona, de a vedea un lucru/fenomen,
o situatie nu in parametrii reali. De exemplu, pe plan spiritual cu ochelarii diavolului pe
nas vezi un pacat precum ceva scuzabil, de inteles, de neobservat iar lucruri ce nu merita
mentionate sunt exacerbate, supradimensionate, pentru a umple golul de informatie.
Satan ne alimenteaza cu minciuni si ne pacaleste simtul moral, denaturandu-l. De fapt
chiar actiunea in care suntem invitati sa intelegem lumea(ca sistem), lucrurile din jur prin
ochealrii sai este o ispita generalizata ce are efecte la nivel personal si colectiv.
Satan intotdeauna va fi preocupat sa focalizeze atentia noastra pe ceea ce aduce placere
imediata si nu pe greutatea/durerea ce decurge din pacat, din actiunea indreptata impotriva
codului moral ce a guvernat Universul.
Aidoma unui peste ce gandeste placut despre o momeala ce o vede plutind prin apa, la el
patim si noi. Gandim ca e “dulce” despre situatia in care am avem ceva ce nu e al nostru
prin mijloace normale. Intotdeauna ni se pune inainte cat de bine ar fi daca…si niciodata
nu ni se spune ce rau ar fi daca…
Miopia este evidenta. Prin ochelarii diavolului pacatul este mereu vazut ca o situatia
minimala la inceput, o problema personala, ceva privat ce nu are o mare importanta.
Fiecare lucru ce este infaptuit impotriva caracterului moral ce vine de la Dumnezeu e un
lucru grav, ce trebuie sa ne sperie prin gravitatea lui. Nu conteaza ca numai noi stim, sau ca
se mai intampla si la altii dar “nimeni” nu-I vede sau condamna…toate aceste “justificari”
arata fractura logica a unei distorsiuni optice fata unui pacat indreptat impotriva unor
principii ce vin dinspre Dumnezeu, Creatorul intregului Univers.
Tot ceea ce crede ca nu se vede va fi contabilizat in momentul in care vom sta in fata
tronului de judecta al lui Dumnezeu. Atunci cele mai ascunse ganduri, cele mai soptite
vorbe vor fi amplifiate spre rusinea si condamnarea noastra.
Aceasta miopie la cere ne predispune satan in momentele in care ii folosim ochelarii
de vedere are o legatura directa cu finalitatea actiunilor intreprinse pe baza unei analize
deficiente, gresite. Cel Rau vrea sa intelegem ca actiunile noastre au consecinte minore
sau foarte indepartate ce pot eventual uitate.
Asa a fost de la inceput. In Eden cand Eva i-a spus ce va pati daca va raspunde favorabil
invitatiei sale, Satan a fost rapid si eficient in a-I spune ca nu exista o consecinta: cu
siguranta nu ve-ti muri- nu se va intampla nimic groaznic. Realitatea acelui moment o
stim acum…sau o ignoram acum.
Diavolul ne pune sa ne uitam pe partea gresita a telescopului ce indepartaeza obiectele
si nu le apropie.
Chiar daca sunt intarziate pentru o vreme consecintele pacatului nemarturisit vor lovi
fara speranta. Toti oamenii ce nu cred despre realitatea unei zile de judecata pentru
fiecare pamantean nu sunt nimic altceva decat membri in corul universalist al carui
dirijor, satan, le amplifica vocea in ecoul negarii judecatii.
Pacatul duce la moarte intr-o forma sau alta (Rom. 6:16).
Ochelarii Diavolului nu au de a face doar cu pacatul si consecintele lui. Au de a face cu
modul in care Dumnezeu vrea sa intelegem lucrurile despre pacat si tensiunea existenta
intre dragoste/har si ura/neiertare.
Diavolul deformeaza Harul lui Dumnezeu si-l face chestionabil, de necrezut,
indoielnic.
Iuda, apostolul vorbeste despre cei ce deformeaza harul lui Dumnezeu intr-o maniera
senzuala si apoi intr-o negarea a lucrarii de rascumparare ce a fost infaptuita de Domnul
Isus Christos. Ii este negata lucrarea si pozitia lui Christos in ansamablul Harului ce ni
se ofera de a fi iertati si de a acepta prin credinta si cu pocainta salvarea ce vine de la
Dumnezeu.
Satan foloseste oameni religiosi pentru a infleunta perceptia corecta despre Harul lui
Dumnezeu inducand spectacole ce nu au nimic de a face cu credinciosia si bunatatea lui
Dumnezeu.
VAURMA