7 / 24
ROMANIAN TIMES
7
Meditații est-etice
„
Trăim sub domnia lor de cap pătrat.
” (
Monica Lovinescu
)
Afiun critic onest al regimurilor totalitare nu e un
fapt demodat. Dimpotrivă. În ultima vreme, pe măsură
ce regimurile de la vârf derapează antidemocratic,
revine necesitatea conștiinței și a spiritului civic. Din
păcate, ca de obicei, intelighentsia românească lasă de
dorit. Răul de ieri se repetă azi. Neo-extremismele se
cuibăresc în comunitățile de oameni, pradă haosului
și debusolării, propagandelor și politrucilor noului
război.
România ceauşistă a fost ţara în care orice
intelect posedând un IQ înalt şi o conştiinţă clară a
libertăţii umane era considerat un duşman al regimului;
mai mult, în România de atunci, orice copil, orice
elev sau student olimpic devenise un inamic personal
al Dictatorului dacă nu i se subordona, deci – în
eventualitatea că aspira la evoluţie şi nu la servitute
–
copilul eminent
trebuia eliminat, pentru ca Puterea
comunistă dinastică să se perpetueze liniştită prin
supremaţia nivelării mentale a tuturor mediocrilor, prin
primatul lozincard al limbii de lemn şi al vâscozităţii
morale, dar în acordurile poeţilor de curte şi în arpegiile
tranchilizante ale propagandei. România ceauşistă
preluase multe metode din proiectul leninist, din cel
bolşevic şi din cel stalinist. România de azi alunecă
înspre aceleaşi realităţi ce păruseră apuse.
E o lume în care trebuie să continuăm să existăm,
să inventăm, să gândim şi să scriem. Să acceptăm
şansele (atunci când apar) dar să refuzăm, din nou,
mutilările. Să căutăm soluţii, societăţi corecte, binele
public şi binele personal. Chiar dacă vom ajunge la
capătul vieţii tot săraci şi goniţi din lume, dar bogaţi în
virtute şi stăpâni pe ideea de destin. Asumându-l.
Mă întreb adesea care este motorul ce pune în
mişcare starea aceasta de perpetuă căutare (în fapt,
adâncăneodihnă) a inovaţiei, agăsirii unor expresivităţi
autentice, a plăsmuirii de idei şi expresii. Creaţia este
atât de consomptivă, încât te invită la alegeri brutale:
a
scrie versus a trăi
(cel mai adesea, acestea sunt, pur şi
simplu, raporturile ce se instituie, încât fiinţa ajunge să
concureze autorul, care are nevoie de acelaşi timp real
pe care îl arde şi omul).
Înainte de 1989, îmi puneam, la fel ca mulţi alţi
trăitori în ultimii ani ai dictaturii, problema de a anihila
cu orice mijloace autorul, care şi-a interzis să publice
în presa şi în periodicele vremii, pentru ca nici omul,
sincer întrutorul, să nu fie obligat să-şi trădeze ideile
şi convingerile. Spaima de a-l etala pe autor era cu
atât mai mare cu cât autorul era asmiliat cu sinceritate
de către om şi era foarte determinat să inventeze o
altă lume foarte orientată împotriva culturii oficiale.
Aşadar, sub totalitarism, fiinţa se irosea, prin tentativele
cotidiene de a-l submina pe creatorul (el însuşi autolitic
prin rezistenţa la sistem, dar liber sub dictatură) ce nu
contenea, totuşi, să plăsmuiască şi să scrie pe ascuns,
doar pentru el. Alternativa la genocidul lent şi rece
existent în societatea ceauşistă nu părea, în interior,
decât sinuciderea, care putea fi lentă sau brutală.
Acest mecanism – care nu a guvernat numai
viaţa mea, ci atâtea alte destine irosite şi distruse de
ceauşism – a lăsat în urmă multă cenuşă, un holocaust
al
fiinţelor de prisos
: fiinţa şi autorul, deopotrivă
autoexilându-se în lumea închisă a refuzului realităţii
totalitare, piereau încet, prin implozie în propria
lume sublimă, interioară, alternativă, neîmpărtăşită.
Monica Lovinescu spunea că, adesea, opera unui
scriitor condamnat să trăiască într-un regim totalitar
constă din însăşi construirea propriei verticalităţi şi
rezistenţe, din proiectarea unei arhitecturi sufleteşti
Angela FURTUNĂ
şi mentale severe, sobre, pentru conservarea demnităţii
şi a conştiinţei libere, nealterate de presiunea oficială.
Pe de altă parte, merită menţionate cuvintele pe care
Soljeniţîn le-a spus la revenirea în Rusia natală, în
1994, după exilul său american ce urmase deportărilor
siberiene : « excesul de îngrădire a libertăţilor nu este
bun – de aceea am devenit, în 1945, în Rusia Sovietelor,
un disident anticomunist ; dar nici excesul de libertate nu
este bun – de aceea am devenit, în exilul meu din SUA,
şi un critic al democraţiilor ultraliberale.
Omenirea ar
trebui să inventeze altceva
»
.
Generaţia mea a dat cei mai recenţi oameni care
au suferit de pe urma botniţei ideologice şi a chiuretajului
mental dintr-o dictatură din Est. În fapt, suferinţele nu
veneau din cauza violenţei fizice, ca în anii ’50, cât a celei
mentale, spirituale şi afective, ca produs secretat continuu
de propaganda şi de mecanismele spălării creierului din
perioada Războiului Rece. Iar marginalitatea noatră
politică, prin neimplicarea în structurile PCR, atrăgea
toate formele de excomunicare şi de ratare socială,
materială şi profesională. Am rămas verticali, în ciuda
faptului că societatea românescă ne-a respins valoarea,
munca şi vocaţia occidentală democrată, reducându-
ne la condiţia de carne de tun a ceauşismului dement
şi la statutul de băieţi buni la toate pe terenul societăţii
multilateral dezvoltate. Ne-am irosit carierele, ne-am
irosit bucuriile unei existenţe normale, am fost opriţi din
evoluţie, prin neaderarea noastră la partidul comunist dar
şi prin formele noastre surde de rezistenţă şi de sfidare.
Generaţia noastră nu a prins ameninţările temniţelor, dar
temniţa morală şi antiselecţia operată asupra noastră,
ca indivizi neînregimentaţi, a fost tot o formă de atac la
libertatea umană şi la condiţia demnă, finalmente tot o
formă de asasinat. Una subtilă şi foarte sigură. În fond,
vieţile noastre – ale celor care nu am reuşit să ne exilăm
în Lumea Liberă pentru a ne salva – au format omasă de
manevră pentru nişte politruci demenţi pemâna cărora se
afla soarta ţării ; am fost masa de manevră reprezentată
de eternele cozi făcute de oamenii oneşti la magazinele
politicului absurd, cel care anihila în anii ceauşismului
– prin lozinci şi prin strategii cincinale – exact destinul
uman al oamenilor valoroşi reali şi destinul României.
Poate că tocmai de aceea, astăzi, cu ultimele
puteri, cei care sunt conştienţi de gravitatea pericolului
totalitar ce revine în Europa şi în alte părţi ale lumii
(
a fi conştient – a fi responsabil
, cf. Ana Blandiana)
predică prob logicile şi filosofiile realităţii apte să
alimenteze dreptul fiecărui om de a avea propriul proiect
de libertate. E un
fin de siècle
întârziat ce ne ameninţă
pe toţi, prin reiterarea ascensiunilor extremismului şi a
politicilor genocidale, deşi păruse un început de mileniu
mai amiabil cu existenţa umană.
Câtă nevoie de proiecte proprii, ultraliberale, are
democraţia firavă românească! Dar mai ales cât este
ea de vulnerabilă în faţa noilor ameninţări. Veritabile
execuţii, la zi, ale
fiinţelor de prisos
din ultimul lot…
Modalităţile prin care societatea românească restalinizată
ne-a sacrificat ŞI pe noi, neînregimentaţii,
fiinţele de
prisos
şi
părinţii decreţeilor
, seamănă izbitor de mult cu
procedeele
obsedantului deceniu
, ale căror victime, aflate
în ţară sau în exil, vorbesc prin literatura memoriilor care
a cucerit spaţiul public european în ultimele decenii. Într-
un fel, drumul parcurs de noi aici continuă calea celor
jertfiţi în închisorile staliniste sau alungaţi în exil : e
totuna cu parcursul ce întroduce în abator individul liber,
e totuna cu drumul ce-l împinge pe
omul cel frumos -
în nevinovăţia lui tragică – către poarta cea îngustă a
martirajului, aruncându-l în închisoareaceade toatezilele
a victimelor răului politic totalitar şi proiectând asupra
tuturor, prin literatură, ca pe un fascicul de lumină, o
întrebare care i-a guvernat existenţa, precum interogaţia
prin care Monica Lovinescu fixează nordul etic al lumii
româneşti, strâns legat de cel est-etic: „
E oare mai bine
să-ţi petreci viaţa având dreptate împotriva tuturor, sau
greşind alături de toţi?”
E oare mai bine să consimţi la restalinizarea
României şi a Estului, la revenirea extremismului, de
stânga sau de dreapta, prin noile forme de totalitarism,
tipice societăților mafiot-oligarhice ? Întrebarea aceasta
e mereu actuală, de peste un sfert de veac…
Angela FURTUNĂ
Septembrie 2017
DEMOCRAŢIE ŞI DERAPAJE: DESPRE LOTUL FIINŢELOR DE PRISOS
Centenar 2018
Cetatea de Scaun a Sucevei
Cetatea Sucevei, construită la sfârşitul secolului al
XIV-lea în apropierea oraşului medieval Suceava, a
fost principala reședință a domnilor Moldovei timp de
aproape 200 de ani, astăzi un monument istoric de nivel
naţional.
Ansamblul arhitectonic medieval, alcătuit din castel şi
ziduri de apărare, a fost consolidat şi completat în cadrul
uni vast proiect cu finanţare în perioada 2011-2015,
redându-i aspectul impunător, intrat în legendă, dar şi
subtila strălucire princiară din trecut.
În anul 2016 a fost realizată în Cetatea Sucevei
prima expoziţie permanentă care ilustrează teme de
mare interes pentru public, precum prima şi cea mai
cuprinzătoare prezentare a armelor medievale din
Moldova, a blazoanelor domnilor şi boierilor moldoveni
din secolele XIV – XVII sau Tezaurul medieval al
Moldovei. Lapidariul recompune pentru prima dată cea
mai completă imagine a Cetăţii Sucevei, evidențiind
sistemele constructive şi decoraţia arhitecturală,
dominate în secolul XV de variate teme ale goticului.
Utilităţi domesticemedievale, precumsobelede teracotă,
combinăabsolut surprinzător şi elegantmotivedecorative
locale cu cele central-europene. Sistemele multimedia
cu tematică istorică medievală şi proiecţiile video cu
subiecte legate de istoria cetăţii reprezintă o noutate
expoziţională în România. Cele mai bine receptate de
către publicul vizitator sunt cartea interactivă de istorie
medievală a Moldovei –
Străinii despre noi
şi proiecţia
video
Cronica Cetăţii Sucevei
, reconstituind o lume
surprinzătoare şi vie, îndepărtată şi totuşi foarte reală,
având sentimentul puternic că povestea Cetății continua
prin cei de azi și de mâine, la infinit.