"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

V. DEUTERONOM (21:18-21)
Responsabilităţile în familie -1
    a. Soţul şi soţia lui

    Dintotdeauna oamenii au privit familia din exterior, nu din punctul de vedere al lui Dumnezeu. De aceea s-a ajuns până la monstruzităţi imorale, cum ar fi căsătoria dintre doi bărbaţi, sau două femei. Azi a devenit popular, atât între femei cât şi între bărbaţi, ca femeia să fie privită egală cu bărbatul în sensul responsabiltăţilor de familie. Dumnezeu, însă, nu a lăsat lucrurile aşa. În sensul acesta aş cere cititorului să răspundă întrebării:

    „Care este menirea omului, ca individ, în viaţa asta pământeană?”. – Pentru a se înmulţi? – Greşit. Omenirii i-a cerut Dumnezeu să se înmulţească, cu scopul de a stăpâni vieţuitoarele din cele trei medii de viaţă (din apă, de pe uscat şi a zburătoarelor). Ca individ, aleargă de dimineaţa până seara să-şi câştige o bucată de pâine pentru el şi familie; el reuşeşte să stăpânească, eventual, câteva animale pe lângă gospodăria sa. Omul a fost lăsat a se naşte pe pământ pentru a-şi da examenul. Când moare, duhul lui se întoarce la Cel ce i l-a dat pe când se plăsmuia în pântecul mamei sale. Atunci, fiecare (individ) îşi va primi „...răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup (2.Co.5:10).” În acest text se află răspunsul şi la întrebarea „De ce cineva este femeie şi nu bărbat, sau invers?” Viaţa omului, bărbat sau femeie, este un examen pentru ceea ce va fi în eternitate. De aceea, Alexandru Vlahuţă a zis: „Nu de moarte mă cutremur, ci de veşnicia ei”; s-a gândit la, desigur, la rezultatul unui examen nereuşit.
    Va veni vremea când „ne vom întoarce acasă”, în eternitate, alături de Dumnezeu, unde nu vom fi nici soţ, nici soţie; repetăm, aici, viaţa pe pământ este un examen pentru viaţa de dincolo. În planul divin, din todeauna, importantă a fost, mântuirea. Deseori, când Dumnezeu vorbea despre Israel, ca popor al Lui, vorbea despre „ea”, la feminin, ca şi cum ar fi fost „nevasta” Sa; spre exemplu, vezi Os.2:1-2. În limbajul lui Dumnezeu (numit şi limbajul biblic), femeia este folosită ca simbol al poporului Său (respectiv, a Bisericii Lui), iar bărbatul ca simbol al lui Dumnezeu (respectiv, al lui Hristos) – cum ar fi cazul textului din Rm.7:2-4.
    Până acum, avem două lucruri care fixează statutul de soţie: (1) ea este, aici, într-un examen pentru veşnicie; (2) în acest examen, ea simbolizează (profeţeşte) poporul lui Dumnezeu. Toate poruncile care i-au fost adresate femeii, privite simbolic, sunt identice cu poruncile pe care le-a dat poporului lui Dumnezeu (Bisericii).1
     În următoarele texte, Ap.Ps.132:9 / 1.Ts.2:5 / 1.Pt.2:16 / Ap.3:5, 18 / 4:4 / 7:9, 13, 14 / 16:15 / 19:8 / 22:14, faptele bune sau rele sunt simbolizate prin hainele pe care le poartă cineva. În Dt.22:5, porunca a cerut ca soţul şi soţia să nu-şi schimbe hainele între ei. Adevărul este că hainele unuia nu se potrivesc pe celălalt; structura scheletală a femeii nu este la fel cu a bărbatului. Porunca a fost în cele pământeşti cu un puternic sens profetic: „femeia” (poporul lui Dumnezeu, Biserica) să nu-şi permită a schimba rolul cu Hristos. Mai ales în lumea noastră modernă, este plin de cazuri în care Dumnezeu a vorbit într-un anumit fel (prin Cuvânt), iar biserica a trecut pe lângă adevăr, sub pretexte, niciodată întemeiate. De aceea teologii de azi încearcă a arăta imensa distanţă dintre Biserica de la început faţă în faţă cu cea de azi.
    Şi acum încercăm a răspunde întrebării ridicate mai devreme: Oare de ce, în voia lui Creatorului, Adam a avut o responsabilitate de stăpân, iar Eva una de ajutor, potrivit lui? Atât soţul, cât şi soţia, îşi au de dat examenul, în viaţa asta, pentru ce urmează în eternitate. În examenul acesta, el este simbolul lui Hristos, ia ea este simbolul Bisericii Lui. Femeia nu este inferioară bărbatului; nici măcar statutul de soţie nu este inferior statutului de soţie: fiecare din ele îşi au propria lor responsabilitate. Ambiţiile noastre, afirmările pe care ni le oferă ocazia, prin Biserică, etc, duc la nereuşita examenului.
    Dumnezeu a cerut femeii să se supună bărbatului în toate lucrurile „ca Domnului” (Ef.5:22): femeia nu este robită bărbatului ei în ceea ce Domnul nu i-ar cere. Soţia este responsabilă de îndeplinirea ajutorului potrivit dat soţului ei, „ca Domnului”, nu altfel. Soţul ei trebuie să o iubească de o aşa manieră încât ea niciodată să nu se simtă înrobită, inferioară; ea nu e decât un ajutor potrivit pentru el.

Responsabilităţile în familie -2


    b. Copiii în familie. Câtă bătaie de cap trebuie să fi avut Adam şi Eva cu prima nştere, şi câtă bucurie cu primul copil! Dar a venit şi Abel, apoi după ce au crescut mari, a venit şi prima crimă pe pământ. Şi iată-i pe cei doi, soţ-soţie, în statutul de tată, respectiv de mamă. şi, alte responsabilităţi!
    Este de crezut că dintotdeauna părinţii şi-au sfătuit copiii, dar energia lor mare şi încurajarea din partea altor copii (uneori chiar din partea celor maturi), face ca toate noile generaţii să meargă un pas, dacă nu mai mult, înspre un libertinism ce aduce nemulţumiri celor maturi, în general, şi părinţilor, în special. Parte a acestui libertinism reuşeşte să se impună în caracaterul individului. Ham avea mai mult de 100 de ani când a batjocorit pe bătrânul său tată. Oare, Noe şi-a blestemat fiul din lipsă de judecată, sau din exasperare în urma nereuşitei sale de a-şi educa copilul libertin?
    Nematurizarea suficientă a unor părinţi încurajează negativismul copiilor; ca exemplu, Isaac a fost peste măsură de satisfăcut de Esau că îi aducea mâncare din vânat. Deşi nu i-a plăcut nici de comportamenul lui Esau, nici de soţiile lui, totuşi, lui i-a rezervat tot ce ştia el a fi binecuvântare, iar lui Iacov (care avea un comportament bun, dar nu era vânător) nu i-a lăsat decât blesteme. Isaac nu a fost responsabil, ca tată, de aceea Dumnezeu a intervenit .lor în ce măsură a fost conştientă de responsabilitatea de mamă. Interesant este că nici Eli, cel de dinainte de Samuel, nu şi-a educat copiii, dar el a fost pedepsit. Asta ne arată că Eli avea o anume autoritate peste copiii lui, dar nu a folosit-o – foarte probabil, din prea multă dragoste pentru ei. Ceva asemănător s-a întâmplat şi cu David: şi-a iubit copiii până dincolo de limitele normale. Amnon necinsteşte pe sora sa, iar David nu scoate un cuvânt, ba dimpotrivă, când Absalom l-a ucis pe Amnon, răzbunând-o pe soră-sa Tamar, „împăratul a plâns mult (2.Sm.13:36)” . Când tot poporul şi-a pus viaţa în joc luptând împotriva lui Absalom, pentru a salva viaţa lui împăratului, acesta plânge de jalea duşmanului său (cf. 2.Sm.18:5 / 19:1-8), chiar dacă acesta i-a batjocorit ţiitoarele (cf. 2.Sm.16:22). David a avut autoritate suficientă, dar nu a folosit-o; şi a avut de suferit.
    Avraam avea câteva sute de robi şi roabe (în sensul de servitori). Desigur acolo se afla un mare număr de copii. Deci Isaac avea cu cine să se joace şi avea de la cine să înveţe şi lucruri rele.
Câtă muncă trebuie să fi depus Avram personal, cât şi Sara pentru ca fiul lor să fie ascultător! Acest lucru poate fi văzut când Isaac, la vârsta de aproximativ 30 de ani, urcă muntele cu lemnele în spate pentru a fi junghiat de tatăl său şi ars ca jertfă. Ajunşi sus, tatăl său l-a legat. Cu toată oboseala adunată, prin urcarea muntelui, Isaac ar fi putut scăpa din mîna bătrânului de 130 de ani, dar s-a supus. Până azi, în tradiţia ebraică se spune că viaţa omului aparţine lui Dumnezeu. Să se ajungă până aici, Avraam a dovedit responsabilitate de tată şi Sara, responsabilitate de mamă.
    Iacov, care a avut de suferit de pe urma nematurităţii tatălui său, s-a luptat din toată puterea lui pentru binecuvântarea tuturor copiilor lui, fără excepţie. Iacov vedea responsabilitatea de tată, cu totul altfel. Ca exemplu, iată binecuvântarea ce o dă lui Ruben care i-a necinstit ţiitoarea: „Ruben, tu, întâiul meu născut, puterea mea şi pârga tăriei mele, întâiul în vrednicie şi întâiul în putere, năvalnic ca apele...” O binecuvântare deosebit de frumoasă! Ce ar putea un tată să dorească mai mult fiului pe care-l iubeşte? Adevărat, Iacov a mai adăugat: „Tu nu vei mai avea întâietatea, căci te-ai suit în patul tatălui tău; mi-ai spurcat patul, suindu-te în el (Gn.49:3-4).”
    La întoarcerea din Egipt, între Cele Zece Porunci, prima constituţie a lui Israel ca naţiune, Dumnezeu a inserat şi o poruncă cu privire la familie: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru ca să ţi se lungească zilele în ţara pe care ţi-o dă Iehovah, Dumnezeul tău” – resoponsabilitatea copiilor faţă de părinţii lor.
    În limba română, exprimarea „Cinsteşte pe...” conduce gândirea la cel ce urmează a fi cinstit. În contrast, ebraicul CaBeD este o poruncă ce vizează responsabilitatea celui căruia îi este adresată; porunca nu permite vreo abatere, indiferent dacă cel ce urmează a fi cinstit merită sau nu. Tatăl şi mama îşi au responsabilităţile lor, dar şi copilul îşi are responsabilitatea lui pe care nu o poate ocoli. Obişnuit, părinţii îşi iubesc copiii şi copiii îşi cinstesc părinţii, fiindcă „sunt ai lor”, toate acestea fără a se avea în vedere voia Creatorului. De aceea morala oamenilor este atât de întortochiată. Porunca lui Dumnezeu pentru copii de a-şi respecta părinţii, de a-i cinsti1 şi onora, este parte din relaţia Lui cu ei.
    Omul este într-o bună relaţie cu Creatorul lui dacă va „cinsti” şi pe tatăl său şi pe mamă sa şi nu-i va nesocoti. Dar în afara acestei porunci, Dumnezeu a mai dat şi altele cu privire la relaţia dintre copii şi părinţi (cf. Dt.27:16) în care tatăl şi mama au şi responsabilitatea de a-şi educa copiii. Există şi cazuri în care un copil se dedă păcatelor, iar în relaţia cu părinţii lui se dovedeşte a fi „neascultător şi îndărătnic, care n-ascultă nici de glasul tatălui său, nici de glasul mamei lui, şi nu-i ascultă nici chiar după ce l-au pedepsit... (Dt.21:18-21).” Finalul acestui text a ridicat revolta multor cititori: Cum a putut Dumnezeu să ceară ca „...toţi oamenii din cetatea lui să-l ucidă cu pietre şi să moară, şi astfel să curăţi răul din mijlocul tău, pentru ca tot Israelul să audă şi să se teamă.”? La prima vedere, în acest caz, responsabilitatea părinţilor depăşeşte, oarecum, limitele familiei. S-ar putea spune că ei sunt responsabili de „curăţarea răului” din mijlocul poporului. Această responsabilitate este alimentată tot de familie. „Omul este oglinda socetăţii în care a crescut”. Desigur, fiul lor a fost întărâtat la păcat, într-un fel sau altul, chiar de societatea din jurul lui. Curăţarea răului social, va determina o oarecare uşurinţă în educarea copiiilor în familie.
    Cei ce se simt ofensaţi de această poruncă, privesc lucrurile dintr-un punct de vedere greşit; aceste lucruri trebuiesc văzute dintr-un cu totul alt unghi, anume, acela care a determinat un asemenea final. În zilele noastre, autorităţile tuturor ţărilor se trudesc să „aplice” legea, folosind armate întregi de poliţai. Dacă ar exista maturitate suficientă la oameni, nu ar mai fi nevoie de poliţie şi nici de închisori, în final, nici de condamnări la moarte. Noi suntem „mai civilizaţi” decât cei de pe vremea lui Moise, cu câteva mii de ani. şi totuşi, astăzi, încă mai există condamnări la moarte... şi chiar mai rău: condamnarea la închisoare pe viaţă – măcinarea conştiinţei a celui deţinut pe viaţă este mult mai crâncenă, mai nemiloasă decît moartea printr-un cartuş. Legea poate fi aplicată doar amintindu-i omului (din punct de vedere psihologic, şi aici sunt diferite metode: mai aspre, sau mai puţin aspre); legea poate fi aplicată prin amenzi, mai mici sau mai mari; dar mai poate fi aplicată şi prin închisoare (pe termeni diferiţi, până la închisoare pe viaţă) şi prin condamnare la moarte.
    Întâi ar trebui cunoscută acea vreme: şi anume, care sunt simţămintele umane ale acelor timpuri. Dumnezeu a lucrat la civilizarea lui Israel, dar din punct de vedere uman, ei nu s-au ridicat deasupra naţiunilor pe care le-au nimicit şi a vecinilor lor. Acesta este un fapt prin care Satan a reuşit să atragă pe Israel de la Dumnezeul cel adevărat, dar nevăzut, la idolii hidoşi pe care-i vedeau. Astfel era un zeu „Moloh”,1 un fel de statuie din bronz, goală pe dinăuntru, cu un cap mare; mâinile statuii erau îndoite la coate, astfel că pe braţele statuii erau aşezaţi copiii legaţi. În spatele statuii era o uşă prin care făceau foc. Când focul era încins, copilul pentru jertfă era legat şi aşezat pe braţele lui Moloh, iar preoţii acestui idol, pe la spatele statuii, trăgeau braţele cu lanţul: acestea se ridicau, iar copilul era aruncat astfel de viu, prin gura larg deschisă, în flăcările din pântecul idolului. Ahaz „...a trecut pe fiul său prin foc după urâciunile neamurilor pe care le izgonise Domnul dinaintea copiilor lui Israel (cf.2.Rg.16:3).” Manase „şi-a trecut pe fiii săi prin foc, în valea fiilor lui Hinom, umbla cu descântece şi vrăjitorii şi ţinea la el oameni care chemau duhurile...” Aşa gândeau oamenii în acele vremuri... Cum ar reacţiona oamenii noştri moderni dacă ar da peste un astfel de om într-o astfel de ceremonie? Avem convingerea că omul acela ar fi de-a dreptul linşat. Într-un astfel de caz, lumea înfuriată ar spune că moartea prin linşaj este o pedeapsă prea mică.
    Un alt caz, deosebit de straniu. În iernile grele, lupii renunţă la singurătate şi umblă în cete pentru a putea ataca animale mai mari. Ei vor muri de foame, de nu vor găsi nimic de mâncare, dar ei între ei nu se vor ataca. şi totuşi, omul – stăpânul tuturor vieţuitoarelor – mănâncă carne de om. Aproximativ în aceeaşi vreme, Samaria era înconjurată de sirienii lui Ben-Hadad, iar în cetate foamea ajunsese la culmea ei. Textul din 2.Rg.6:24-29 ne prezintă înţelegerea dintre două femei: să-şi mănânce fiii pe rând. Când a auzit împăratul, şi-a sfâşiat hanele de durere, dar alături de el era femeia... Cum i-am spune noi azi? Criminală? Dementă? Nu era singura cu o astfel de mentalitate. Pentru un sfert de kg de găinaţ de porumbel se plătea 250 de dolari (1 cab, egal cu un kg, iar un siclu de argint, aproximativ 50 de dolari). Nu luăm apărarea acelor femei, ci arătăm mentalitatea acelor timpuri.
    Cu aproximativ 600 de ani mai devreme, când abia scăpaseră din robia egipteană, Dumnezeu a cerut acestor necivilizaţi (o gură tendenţioasă i-ar putea numi „sălbatici”) respectarea unor legi care aveau rolul de a obliga transformarea conştiinţei prin „teamă”: „...pentru ca tot Israelul să audă şi să se teamă.” Copilul nu avea voie să întoarcă vorba mamei sale. Prin constrângere, el trebuia să ajungă un om echilibrat în viaţă, ca astfel, copiii lui să nu-şi mai amintească că ar exista şi astfel de legi.
    Că Dumnezeu nu avea în vedere măcelărirea copiilor de către părinţi, poate fi văzut şi în Pr.23:13: „Nu cruţa copilul de mustrare, căci dacă-l vei lovi cu nuiaua nu va muri.” Desigur, astăzi, lucrurile s-au schimbat mult. Omul s-a maturizat. Prin apostolul Pavel, Creatorul nu mai apelează la cruzimea din Dt.21:18-21. „şi voi, părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i în mustrarea şi învăţătura Domnului (Ef.6:4).” Cu alte cuvinte, părinţii să nu exceleze în „autoritatea” lor prin pedeapsă. Timpurile vhechi s-au dus, dar trebuie înţelese. Azi, lumea e nouă, dar responsabilităţile familiei au rămas aceleaşi, fiindcă ele fac parte din relaţia noastră cu Dumnezeu.