7 / 24
ROMANIANTIMES
7
Meditații est-etice
Probabil sunt treizeci și cinci de ani, dacă
nu mai mult, de când am avut pentru
prima oară visul de care vă voi vorbi în
cele ce urmează. Unul dintre acele vise
care au menirea să-și hipnotizeze autorul,
adoptându-l ca pe un animal de companie.
Dar nu cu scopul de a-l alina, ci de a-l
pedepsi. Prin memoria care nu iartă și nu
repară.
Mai întâi, totul se petrecea pe vremea lui
Ceaușescu. Poate că eram încă studentă
în București, poate că deja lucram, tot în
București, adică la locul demuncăundemă
trimisese țara, obligatoriu, după absolvirea
facultății din Universitatea bucureșteană,
conform repartiției guvernamentale și
legislației muncii din epocă.
Trăind înCapitală, eramadeseamobilizați,
fie ca studenți, fie ca angajați, să mergem
“la stâlp”. Dacă nu răspundeai chemării
atunci când erai convocat “la stâlp”, riscai
sancțiuni: denunțuri la dosarul personal,
luarea în evidență de către
partid și
organe
, tot felul de complicații care să nu-
ți ușureze deloc viața mai departe. Pentru
că invitația și convocarea de a te afla
“la stâlp”, în data de, la ora de, trebuia
să fie un gest de onoare și de stimă pe
care Sistemul îl făcea față de tine, bietul
muritor. Puteai lipsi de la „stâlp” numai
dacă, Doamne ferește, aveai certificat
Angela FURTUNĂ
medical. Însă cine se eschiva sistematic
să participe cu entuziasm la acțiunile de
la “stâlp” sigur nu-și iubea patria, sigur
era un ins dușmănos, sigur trebuia pus sub
urmărire. Acesta era raționamentul Epocii
de Aur. Iar mașinăria de supraveghere
întru fidelizarea şi fanatizarea oamenilor
funcționa fără reproș. Orice individ
pus la index începea să fie supus unor
simultane şi interminabile presiuni sociale,
profesionale, personale, care treptat îl
izolau, îl expuneau oprobriului public şi
finalmente îl răpuneau. (Metodele s-au
transmis în regimul de azi, devenit vădit
mafiot-oligarhic în ultimul deceniu, şi
susţinut tot deoamenii regimului ceauşist şi
de metodele lor infailibile, de propagandă
şi de poliţie politică).
Ce era, însă, cu acest “la stâlp”? Și de
ce a devenit el subiect de coșmar pentru
atâţia, dar şi pentru mine, ca bucureștean
de adopție, alături de toți ceilalți
bucureșteni? Ei bine, Bucureștiul era
adesea străbătut de coloanele oficiale, fie
pe traseele centrale incluse în itinerarul
cotidian al familiei prezidențiale, fie
pe trasee mai periferice, de cartier, în
timpul vizitelor Tovarășului şi Tovarăşei
pe la diverse fabrici și uzine, platforme
sau șantiere, terenuri de sistematizare
urbană sau locuri cu importanță istorică
sau culturală, majoritatea fiind periodic
ridicate la rang de fetişuri totalitare. Totul,
evident, era supus intereselorPropagandei
oficiale și eficientului său aparat. Atunci
când Tovarășului i se organiza o baie de
mulțime în cartierul unde locuiai tu sau în
care se găsea locul tău de muncă, aveau
loc pregătiri minuțioase, efectuate cu
săptămâni bune înainte de ora H. Se făcea
o curățenie strictă, maniacală, adesea
se efectuau rapid reparații ce fuseseră
îndelung amânate de decenii; aveau loc
spectaculoase mutații în peisaj, fie în cel
uman, fie chiar în cel natural, culminând
adesea cu vopsirea unor copaci, dar şi cu
alte “efecte scenice” devenite anecdotice,
între timp.
Ceea ce conta, finalmente, cel mai mult
pentru regia schemei de propagandă
era comasarea unui număr important de
cetăţeni în zonele desemnate a sluji drept
scene de delir și de cult al personalității,
în care Dictatorii dădeau mâna cu
poporul aflat înmaximă iubire ideologică.
Totul se petrecea în prezenţa presei şi a
televiziunii,importantearmedelucru,care
cosmetizau şi hiperbolizau totul şi care,
încă de a doua zi, redactau ştiri şi articole
ditirambice, deversate apoi în tot spaţiul
public mediatic, extrem de bine cenzurat
și manipulat, de îndoctrinare. Nu exista
alternativă. A fi prezent, cu entuziasm, şi
fluturând “cu elan” o floare şi un steguleţ,
a fi parte într-un astfel de grup uman
amplasat pe marginea şoselei, pe trotuare,
lângă copaci şi stâlpii de tensiune, lângă
poarta de intrare a uzinei sau a instituţiei,
însemna să fii „la stâlp”. Dacă făceai din
prezenţele tale „la stâlp” o regulă, şi,
dacă, în plus, emiteai public urale şi laude
“convingătoare” (comparabile azi numai
cu stilul nord-coreean) şi lacrimogene,
sigur puteai fi că te vei remarca şi că
vei fi recompensat ulterior, la avansări,
la deplasări sau premii. Erai, astfel, un
“model” de care regimul avea nevoie:
erai mielul obedient şi bucuros, care, prin
prezenţa sa încolonată în fericirea turmei
demonstra cât de mare e ataşamentul
poporului faţă de Partidul unic şi de Şeful
lui absolut.
Nu de puţine ori am fost şi noi convocaţi
„la stâlp”. Uneori am mers, pentru că
eram intimidaţi.Apoi ammai rărit-o, după
ce am început să inventăm tot felul de
motive, care mai de care mai patologice
și absurde, dar tocmai de aceea crezute.
Prin anii 1986, cred, mi-a apărut pentru
prima oară visul. Care se tot repeta, la
intervale din ce în ce mai mici. Și încă
revine, după un sfert de secol.
Visul era așa: se făcea că eram “la stâlp”,
printre alte sute de oameni. Urmau să
sosească, din clipă în clipă, în vizită
La stâlp, la zid
VAURMA
de lucru, Ceauşescu & Ceauşeasca, iar
tovarăşii din facultate sau din instituţie
ne convocaseră să fim acolo, să fluturăm
steaguri de pânză şi steguleţe de hârtie, să
strigăm lozinci prestabilite, de adeziune şi
adorare, chiar și cei care nu eram membri
de partid. Pe măsură ce ne adunam tot mai
mulţi, creştea presiunea din grupuri, eram
din ce în ce mai înghesuiţi și nervoși. Atât
de înghesuiţi, încât ne sufocamunii pe alţii,
încercând să ne cocoţăm mai sus, şi mai
sus, în căutarea unei guri de aer în plus.
Aerul fierbinte și viermuiala trupurilor
noastre generau un fluid care ne ștergea
amprentele vocale, vizuale, olfactive,
tactile. Eram o masă fluid-vâscoasă. La
un moment dat, am observat ceva ciudat:
nici unul dintre noi, din cei convocaţi la
„stâlp”, nu mai avea chip. Eram un puzzle
de entități, simultan, mumii și viermi, în
uniforme şi fără chip. Totul învăluit într-
un soi de amnios, umezeala ce pudrează
o cultură de ciuperci într-un beci, în
întuneric. Singurele persoane din acel
tablou, care mai aveau identitate și care
mai posedau chip, și încă unul luminos,
fosforescent, erau soții Ceauşescu, aşa
cum glisau, triumfali și dând din mâini,
chiar în acea clipă, la doi metri de noi şi
la doi metri deasupra noastră, în maşina
lor prezidenţială, decapotabilă. Dictatorii
și mitralierele lor: opt ochi sfredelitori ne
fixau intens.
Groaza de a nu avea chip și nici identitate,
în fața unui Tiran și a unei mitraliere îmi
exploda în minte.
Și mă trezeam din vis: cu o rafală în inimă
și în artere, în loc de puls. Într-o libertate
cățărătoare. Libertatea firișorului de sânge
împroșcat pe un zid.
Angela FURTUNĂ
Februarie 2018
(continuare din pagina 6)
Stins din Privire în Privire
„Dacă toți gândesc la fel nimeni nu gândește.” AMIN! Da, acolo unde unitatea este
confundată cu uniformitatea se naște tragedia spiritului uman. Înțelegem din ce în ce mai
mult că normele fără de norme ale „eliberării” cugetului uman sunt premisele idioțeniei
de masă care prind rădăcini acolo unde libertatea și originalitatea de expresie era cândva
la ea acasă. Stânga, elita liberală, au răspuns cu violență la Berkley University înaintea,
în timpul și după o cuvântare a cuiva din aripa dreaptă a spectrului politic. S-a produs o
animozitate aproape permanentă între două curente de gândire.
Deobicei singuraticii sunt cei care înnoată împotriva curentului lărgind limitele cunoașterii
dincolo de „norme”. Conformitatea socială reduce limitele la nivelul celui mai mic
numitor comun. Conformitatea este un pat Procustian. Iată cum este văzut singuraticul
liber cugetător de un mare și glorios liber cugetător al românimii:
...„Iar colo bătrânul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate,
Într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate
Şi de frig la piept şi-ncheie tremurând halatul vechi,
Îşi înfundă gâtu-n guler şi bumbacul în urechi;
Uscăţiv aşa cum este, gârbovit şi de nimic,
Universul fără margini e în degetul lui mic,
Căci sub fruntea-i viitorul şi trecutul se încheagă,
Noaptea-adânc-a veciniciei el în şiruri o dezleagă;”(
Mihai Eminescu - Scrisoarea 1)
Dincolo de „bătrânul dascăl” este vecinul de la capătul străzii care așteaptă un „ce mai
faci” de la mine sau de la tine, este boschetarul care așteaptă să-l vezi dincolo de hainele
slinoase, este un eu și un tu sub degetul altor cicumstanțe. Este timpul, cred, să ne dăm
seamă că suntem cine suntem prin rodul interacțiilor pe orizontală. Grupul restrâns, unde
individul este cunoscut prin numele lui mic, este vibrant și spiritual, este prosper prin
diversitatea și unicitatea idividului.
(continuare din pagina 6)
ne-a format si dat contur cuvintelor pe care sa le spunem in cadrul inchinarii noastre.
Crezurile crestine, citite, cantata, memorate ne poarta spre inchinare, oferind suport in
meditatile noastre.
Pe linie istorica majoritatea crezurilor au aparut in momente de confuzie
doctrinara, in perioade in care false invataturi atacau adevarul si oamenii aveau
nevoie de o resursa simpla pe care sa isi bazeze inchinarea lor. Intelegand nevoia
unor clarificari, parintii bisericii au inceput sa scrie si sa sumarizeze aceste afirmatii
despre manturie, cum trebuie inteleasa Sfanta Treime, despre umanitatea si divintatea
Domnului Isus Christos. Astfel credeurile au devenit vitale in biserici pentru
continuarea unei inchinari ce promova adevarul si nu minciuna.
Cand aceste credeuri au fost scrise si validate de parintii bisericii au oferit
protectie in fata erorilor doctrinare si in fata manipularilor, ale abuzurilor spirituale
de care biserica – din nefericire - nu a fost straina.
Scripta Manent - ceea ce este scris, ramane. Cunsocutul proverb latin
a aparut in conditii similar nevoii de a avea un text de referinta pentru a compara
validitatea unor decizii si afirmatii. Ceea ce nu este scris devine o sursa de influenta si
predispune spre amagire deschizand usa spre aparitia unor traditii orale ce sunt straine
de substanta Cuvantului divin.
In practica si enunt sunt traditii pe care bisericile le-au asimilat si chiar le-au
pozitionat ca adevar suprem. Aceste traditii verbale pot fi usor alterate, modificate
dupa bunul plac al unor lideri pentru ca ele nu pot fi verificate cu ceea ce este scris.
Astfel un credeu scris era un instrument de validare a credintei.
In toate aceste credeuri avem ecoul credintei sfintilor de la inceput, al
martirilor, al celor ce au acceptat si trait manturiea lui Dumenzeu. Crezurile ne ajuta
sa invatam din calatoria lor de credinta si sa fim directionati spre invataturi vitale
pentru trairea crestina in context bisericesc si in spatiul public, promovand adevarul
inteles prin Harul Domnului Isus Christos.
Emanuel C. Pavel, Vancouver B.C.
www.bloc.punctul.comAcrede cu crez