7 / 24
ROMANIANTIMES
7
Meditații est-etice
Este firesc să ne alarmeze dezastrul.
Mai ales atunci când acesta cuprinde și
antrenează spre autodistrugere România.
În toiul acțiunilor politice debusolate
și distructive, se cere din nou prezența
intelectualilor lucizi și onești de partea
poporului și a interesului național. Apelul
la spiritul critic și la resursele intelighentziei
românești – redusă numeric și firavă sub
aspect civic și etic - estenecesar și binevenit.
Într-un studiu mai vechi, publicat acum 10
ani, mă preocupam de această temă. Ea a
redevenit, brusc, actuală, urgentă, poate
salvatoare.
Norman Manea relatează, în volumul
Despre clovni: dictatorul și artistul
(Biblioteca Apostrof, Cluj, 1997, p. 34),
dialogul avut cu un intelectual american ce
cunoştea bine România şi care mărturisea
că ceea ce l-a surprins la ţara noastră este
Relaţia dintre
oamenii buni
şi
oamenii
răi
(definiţi astfel din punctul de vedere
al raportării la totalitarism):
„nicăieri,
parcă, prăpastia dintre oamenii buni și
cei răi, mai mult decât atât, dintre oamenii
dedicați Binelui și cei slujind Răul, nu pare
mai mare. Dar…cooperează. Nicăieri
conlucrarea nu este mai ciudată, mai de
neînțeles”.
Această uimire defineşte de fapt per-
plexitatea civilizaţiei occidentale – prin
reprezentanţii ei cei mai lucizi şi informaţi -
în faţa cinismului societăţilor comunizate şi
a relativismului amnezic post-totalitar din
Est, în particular din România.
Conlucrarea aceasta lovită de bizarerie pare
să atingă apogeul la nivelul intelectualităţii
(cu atât mai mult al intelectualităţii
implicate în politică şi în gestiunea binelui
public), unde generează şi consecinţele
cele mai nocive, pentru că intelectualitatea
furnizează societăţii modèle ideologice şi
culturale, dar şi paradigme social-politice.
Intelectualitatea are vizibilitatea cea mai
importantă în societatea cunoaşterii, iar
devierile ei, ca şi devianţa legăturilor cu
etica şi cu morala, precum şi imoralitatea
sau amoralitatea intelectualilor angrenaţi în
gestiunea puterii, toate acestea conduc la
posibile catastrofe colective.
Hipermnezia responsabilă,
pe care
Laurence Langer, în studiul său Holocaust
Testimonies, o numise
“insomniac
faculty”
, devine la Monica Lovinescu,
etica neuitării
: o cultură a eticii memoriei
al cărei scop este prevenirea tiranofiliei şi
dezvoltarea democraţiei.
În
Cuvântul înainte
scris de Monica
Lovinescu pentru volumul
Diagonale,
Seria
Procesul Comunismului,
Ed.
Humanitas, 2002, autoarea îşi recunoaşte
obsesia pentru adevăr, izvorâtă dintr-o
dublă stare de vexaţiune: pe de o parte, e
uimirea,
“de a vedea amnezia cuprinzând
peisajul intelectual din România”
; pe de
altă parte, e uluirea de a constata, încă din
primii ani post-comunişti, cum publicul
se îndepărtează de sintagma de “proces
al comunismului”, fie el măcar în cheie
Angela FURTUNĂ:
morală, dacă nu şi juridică, aşa cum s-ar
fi cuvenit. Zidul care creşte în oameni,
datorită manipulărilor politice şi îngropării
adevărurilor totalitarismului, anulează orice
ideedeeticăşioricenivelderesponsabilitate
a oamenilor politici pentru faptele lor. Iar
de la politicienii cinici, imorali şi amnezici
de dinainte de 1989 se inspiră, din lipsă de
recursuri la morală, şi clasa politică de azi.
“Desigur, Zidul Berlinului nu s-a năruit cu
totul mai nicăieri. Printre ruinele utopiei
presărate pe multe țări și chiar continente
maicirculăîncă,despletite,fantomele.Dacă
există pentru acest public al uităciunii vreo
sintagmă, detestabilă, “resentimentară”,
la limita ridicolă, este aceea a “procesului
comunismului”. Ea nu poate fi rostită decât
la Sighet sau printre titlurile de colecție
ale unei edituri excepționale sau ale unei
reviste “specializate”. Rareori dăm de ea
sub pana unor scriitori sau publiciști”
,
remarcă Monica Lovinescu (p. 5, op.cit.).
Dincolo de atribuirea caracterului utopic
procesului de comunizare, comunismului
şi ororilor aferente, se găseşte ideologia
marxist-leninistăşiimplicareaintelectualilor
de partea răului politic totalitar. De la acest
raţionament, Monica Lovinescu nu s-a
abătut niciodată.
În studiul intitulat
“A fi sau a nu fi…
intelectual”
,publicatşiînvolumulDiagonale
(p. 29, op.cit.)Monica Lovinescu reia omai
veche temă, aceea a rolului intelectualilor în
politică. Cu precădere în Europa. Îl citează
pe sociologul francez Jules Monnerot, care,
în pamfletul
“înflăcărat și acid”
intitulat
La
France intellectuelle
(1970) aduce precizări
privind originea şi data apariţiei în Europa
a termenului de intelectual, ca
substantiv
şi
nu ca
adjectiv
. Astfel, el arată că momentul
este atribuit istoric primei
petiții scrise
de scriitori, artişti, universitari, pentru
revizuirea procesului Dreyfus, apărută în
ziarul L’Aurore sub directoratul lui Georges
Clemenceau, căruia i se atribuie şi titlul de
„Manifestul Intelectualilor”
(după opinia
ambasadorului Maurice Paléologue, citat
la rândul lui de Monnerot). Totuşi, observă
acelaşi Monnerot, semnatarii petiţiei scrise
nu se pot încadra toţi în categoria astfel
formată. „Unii dintre ei sunt scriitori,
ca Proust, teoreticieni dezinteresaţi, ca
Georges Sorel, sau umanişti, ca elenistul şi
omul politic Victor Bérard”. Dar, întăreşte
şi Monica Lovinescu,
prima petiție „de
stânga”, purtând semnături prestigioase,
este lansată împreună cu termenul cel nou:
„intelectual”.
Dacă Monica Lovinescu
atribuie o anumită maliţie acestui termen,
poate că ea vine de la aspectul peiorativ cu
care el a fost abordat de la bun început de
Monnerot, care susţinea că „îi este de ajuns
să sublinieze că nu-i poţi găsi corespondent
în greaca veche, pentru ca să devină de-a
dreptul suspect”. Mai mult, pentru a critica
lipsa de angajament (a categoriei botezate
intelectuali
) în căutarea adevărului şi în
cultivarea înţelepciunii, Monnerot invocă
definiţia pe care, la 14 ianuarie 1898,
Brunetière o dădea noului termen ce avea să
se bucure, de atunci, de mult prestigiu, dar
şi de o uriaşă manipulare: „Singurul fapt că
a fost creat acest cuvânt „intelectual” spre
a desemna, ca într-o castă aristocratică, pe
cei care trăiesc în laboratoare şi biblioteci
ne dezvăluie una din trăsăturile cele mai
mai ridicole ale vremii noastre: pretenţia de
a ridica scriitori, savanţi, profesori, filologi
la rangul de supraoameni”.
Monnerot invocă prudent această
„pretenţie” care a afectat atât istoria
contemporană cât şi istoria ideilor; i-a intuit
riscul major înregistrat în practica politică
prin fetişizarea intelectualilor. Mai aproape
de noi, câteva dezvoltări interesante se pot
găsi în cartea lui Mark Lilla, intitulată
Spiritul nesăbuit. Intelectualii în politică
,
Ed. Polirom, 2005, unde Sorin Antohi
atrage atenţia asupra perspectivei date
de
spiritul public din America de Nord,
precum și a urmărilor influenței franceze
asupra acestui spațiu,
punând accentul pe
acurateţea abordării intelectualilor şi mai
ales a intelectualilor tiranofili prin prisma
analizei raportului dificil dintre doctrinarii
liberalismului și intelectuali în general.
De la prudenţa manifestată de Monnerot
faţă de definiţia intelectualilor şi până
la semnele clare care îi dau acestuia
dreptate nu a fost decât un pas: experienţa
implicării intelectualilor în ideologie, în
utopiile politice şi în excesele totalitare ale
secolului al XX-lea au confirmat cele mai
sumbre previziuni. Monica Lovinescu (op.
cit., p. 30) atrage atenţia asupra faptului
că, atunci când „Lenin voia să transforme
„intelectualul” într-un „bacil revoluţionar”,
el ştia că nu-i cere imposibilul. Într-
adevăr, cei mai mulţi dintre intelectualii
occidentali s-au situat, din 1917 şi până
la implozia comunismului, la stânga, de
preferinţă la extrema-stângă”. Elemente de
detaliu privind consecinţele radicalizării
intelectualilor prin pierderea limitelor de
implicare în politică şi a reperelor binelui
publiccăruiaisecircumscriu,suntanalizate
de Jean Sévilla în cartea
Terorismul
intelectual,
Ed. Humanitas, 2007. Ideile
Monicăi Lovinescu sunt, astfel, actualizate
şi continuate de cercetarea lui Sévilla:
„practicând
amalgamarea,
procesul
de intenţie şi vânătoarea de vrăjitoare,
acest mecanism totalitar a constituit un
obstacol în faţa oricărei dezbateri asupra
problemelor pe care le angajează viitorul”.
Acesta este terorismul intelectual, care
nu numai în spaţiul francez a împovărat
intelectualitatea cu numeroase vini: „În
1950, elitele (intelectuale, n.m.) îl ridicau
în slăvi pe Stalin. În 1960, aceleaşi elite ne
asiguraucădecolonizareavaaducefericirea
în ţinuturile de dincolo de mări. În 1968,
visausăsuprimeoriceconstrângeresocială.
În 1975, salutau victoria comunismului
în Indochina. În 1981, credeau că au
părăsit întunericul pentru lumină. În 1985,
proclamaucăFranţaedatoare săprimească
dezmoşteniţii din întreaga lume. Iar în
anii 90, aceleaşi elite afirmau că timpul
naţiunilor, al familiilor şi al religiilor a luat
sfârşit”. Spiritele refractare acestui discurs,
decretat ca politic corect, erau discreditate
şi marginalizate. Sévilla (op.cit., p.278)
face critica acestui fundamentalism al
intelectualilor francezi, şi al majorităţii
intelectualilor de frondă occidentali:
„uniformitatea este contrariul unității:
când unitatea adună, uniformitatea divide.
Or, politica nu înseamnă război civil. Ea
este, dimpotrivă, artadea face săcoabiteze
diferite familii de gândire în jurul unui
numitor comun. Iar atunci cândEuropa nu
constituieocomunitate încheiată, națiunea
rămâne locul geometric în care se rezolvă
dialectica universalului, a identității și a
particularului”.
Cu alte cuvinte, şi cu mult înainte, Monica
Lovinescu afirmase (op. cit., p.30) că
„iniţial, intelectualul din Franţa şi mai apoi
din tot Occidentul, nu a fost altceva decât
un petiţionar al absolutului pe care voia
să-l coboare în cetate. Or, promisiunea
Paradisului terestru a aparţinut mai ales
extremei-stângi şi din 1917 îndeosebi
Rusiei, a cărei „revoluţie” a ajuns, pentru
credincioşii săi laici, tărâm de sacralitate”.
Aceasta este cauza, spune autoarea, pentru
care
„intelectualul de stânga a devenit nu
doar revoluționar, dar și agent de legătură
cu profesioniștii subversiunii, uneori direct
cu comisarii și cu spionii”.
Ea susţine
Intelectualii și politica: înapoi la binele public, moralitate și anti-utopie
„A fost odată un bacil revoluţionar”
(continuare in pagina 20)
afirmaţia de mai sus cu referirea la celebra
carte
La fin de l’innocence
a profesorului
American Stephen Koch. Volumul conţine
numeroase dezvăluiri privind istoricele
momente ale deschiderii arhivelor sovietice
şi marchează începutul demitizărilor:
„acum se poate verifica – şi Koch o face
– teza legitimă după care legătura dintre
intelectualul „inocent” (aşa cum erau
desemnaţi tovarăşii de drum) şi agenţii
Cominternului – cel mai important şi cu
destinul cel mai tragic rămâneMünzenberg
– nu reprezenta doar o figură de stil. Era
una din armele privilegiate în lupta aparent
antifascistă, de fapt prostalinistă.
În numele acestui antifascism chiar după
război, când fascismul fusese învins,
anulat, stânga procomunistă a exercitat la
Paris o micro-teroare intelectuală căreia
îi pot sta martori toţi esticii refugiaţi pe
malurile Senei: la cel mai mic semn de
anticomunism, se vedeau trataţi drept
fascişti”.
Din perspectiva nedezminţit etică și est-
etică pe care a cultivat-o de-a lungul vieţii,
Monica Lovinescu alocă grade diferite de
vinovăţie intelectualilor din Est şi respectiv
din Vest. Ultimii sunt mai culpabili, la
un prim nivel al analizei, pentru că
„au
intrat în totalitarism ca într-o religie de
bunăvoie”
, în timp ce intelectualii din
Est
„erau nevoiți să-l suporte afișând
semnele unei false credințe”.
Mai departe,
la alt nivel al cercetării, subtilităţile acestei
analize făcute de disidenta şi gânditoarea
româncă folosind rigoarea arendtiană şi
eficienţamaximă aprincipiului parcimoniei
sunt incredibile:
„un intelectual din Apus
nu putea controla în cotidian aplicarea
utopiei, el prosperând la adăpostul iluziei
și al potemkiniadei, pe când cel răsăritean
se simțea mereu dezmințit în discursul său
de realitatea imediată. În acest al doilea
sens, mai vinovat s-a dovedit intelectualul
trăitor în regimul comunist, deși Gulagul
ar fi trebuit să vorbească conștiinței tuturor,
chiar de la distanță”.
Tiranofilia intelectualilor de stânga a
funcţionat de-a lungul vremii mai ales prin
omerta şi asasinat moral. Însuşi Monnerot,
relatează Monica Lovinescu (op.cit., p.31)
a devenit o astfel de victimă a „dictaturii”
pariziene, din momentul în care i-a opus
stângii spiritul său critic. El s-a văzut
izolat şi în jurul lui s-a instalat, ca o moarte
conspirativă publică, tăcerea. Fusese de
stânga, alături de Bataille şi Caillois, la
Collège de Sociologie
, la începuturile
carierei sale, în anii interbelici. Spre
deosebire de majoritatea teoreticienilor
stângii postbelice, y compris Sartre,
Monnerot luptă pentru Rezistenţă. Apoi
devine o autoritate în sovietologice, prin
publicarea masivului studiu
Sociologie
du communism
e, în 1963, tradusă în mai
multe limbi. Dar acum se dă şi semnalul de
a fi distrus. Când, în 1969, îi apare lucrarea
capitalăcapitală
Sociologiede larévolution,
ea e tradusă doar în italiană şi nimeni nu
va scrie despre ea. Monica Lovinescu îşi
aminteşte că nimeni nu l-a mai invitat, de
atunci, la microfon sau pe micul ecran, ca
să prezinte această operă monumentală,
înafara de ea, la postul Radio Europa
Liberă, pentru un dialog de 50 de minute.
Răzbunarea stângii şi chiar a gauliştilor
francezi este teribilă:
„e probabil fără
precedent: numele lui Monnerot e absent
din dicționarele franceze iar moartea
lui, petrecută în 1995, a trecut aproape
neobservată”,
deşi celebrul eseist, sociolog
şi jurnalist marcase din plin spiritul public