Romanian Times | Iunie 2018

7 / 24

ROMANIANTIMES
7 Meditații est-etice
Sunt, iată, 40 de ani, de când Havel a
introdus nuanța post-totalitarism vs.
totalitarism, și tot atâția de când autorul
publica meditațiile asupra Zarzavagiului.
Dispariţia, de pe scena politică a lumii
democrate, a lui Václav Havel, a reamintit
lumii civilizate (o Europa post-criminală,
ce a furnizat în secolul trecut Holocaustul şi
Gulagul,adicăceidoi„gemeniheterozigoți ”
apocaliptici1) că gustul libertăţii trebuie
reinventat saumăcar re-evaluat. Zbuciumul
luptei împotriva totalitarismului îşi reia
clocotul…Momentul despărţirii de Havel –
întâmpinat mai ales cu solidaritatea deplină
la căpătâiul său a preşedinţilor ţărilor care
au suportat Războiul Rece –, a trezit multe
conştiinţe din hibernarea (sau doar din pasa
fatigabilă a) tranziţiei post-totalitare. Havel,
Papa Ioan Paul al II-lea, Andrei Saharov,
Paul Goma, Monica Lovinescu, Alexandru
Soljeniţin şi foarte puţini alţii sunt cei mai
reprezentativi dintre intelectualii care,
în timpuri întunecate, au salvat onoarea
umanității şi care şi-au riscat libertatea şi
viaţa pentru a se opune Puterii totalitare.
Ei vor rămâne, pentru eternitate, reperele
umane, spirituale şi morale în jurul cărora
va fi definit conceptul de libertate, atunci
când se va scrie o istorie a demonismului și
a rezistenței la demonism2. Din acest unghi
al istoriei, Havel va rămâne personalitatea
care şi-a sacrificat viaţa pentru a apăra
fiinţa umană de pericolele gândirii captive3,
în contextul extrem de dur al unei istorii
europene în care Războiul Rece ajunsese
aproape de situația izbucnirii unui război
nuclear4, după ce propaganda comunistă,
impusădeMoscovaîntoateţărilebolşevizate
şi aliniate în lagărul socialist, terorizase
Estul Europei cu deceniile de „inginerie
a sufletului omenesc” şi de „inginerie
a spiritului omenesc, de la pedagogia
concentraționară a lui Makarenko,
organizată pentru reproducerea în masă
a Omului Nou...până la subvenționarea
unei vaste rețele de agenți de influență în
Europa și Statele Unite, iar mai târziu în
toată Lumea a Treia.5
Havel a fost fascinat de înţelegerea
mecanismelor puterii celor lipsiți de
putere (disidenții, asumaţi de autor, în
această operă capitală, sub metafora de
zarzavagii); el a fost atras de înţelegerea
gradaţiilor care colorează scala conştiinţei
şi asumării libertăţii, în societăţile post-
totalitare: „Tocmai de aceea, știam ce mă
așteaptă, știam că depinde numai de mine
ca perioada de închisoare să aibă valoare
1 Alain Besançon, Nenorocirea secolului,
Ed. Humanitas, Bucureşti, 2007.
2 Vladimir Tismăneanu despre Istoria demo-
nismului şi a rezistenţei la demonism, TVR
1, 18 decembrie 2011.
3 Czeslaw Milosz, Gândirea captivă. Eseu
despre logocraţiile populare, Ed. Humani-
tas, Bucureşti, 1999.
4 Martin McCauley, Rusia, America şi războ-
iul rece (1949 – 1991), Historia, Ed. Poli-
rom, 1999, p.131.
5 Mark Lilla, Spiritul nesăbuit. Intelectualii în
politică, Ed. Polirom, 2005, p. 26.
Angela FURTUNĂ:
din punct de vedere social, și mai știam că
voi rezista”.6
În celebra sa lucrare Puterea
celor lipsiți de putere, In Memoriam Jan
Patočka, apărută şi în româneşte7, Havel
răspunde la întrebări de tipul „cine sunt
acești disidenți?”, sau “e, oare, în puterile
și posibilitățile „disidenților” – ca oameni
aflați înlăuntrul tuturor structurilor
puterii și în postura unor „semicetățeni”
– să influențeze în vreun fel societatea și
sistemul social?” (relectura acestui text –
foarte necesară! – ne arată de ce România
comunistă a stat mai prost la capitolul
intelectualilor cu discurs civic şi etic
antitotalitar, adică al intelighentsiei, spre
deosebire de Cehia, Rusia, Polonia sau
Ungaria).
Dar aici trebuie adăugată şi povara
datoriilor de război, care au atras o
represiune sporită aURSS faţă deRomânia,
care se aliase la începutul celui de-al doilea
război mondial cu Hitler. Represiunea a
inclus şi lichidarea elitelor.
Premiza unei deconstruiri cu
adevărat utile a chestiunii în cauză este
asumată de la bun început, prin reflecţia
asupra caracterului puterii împotriva
căreia acționează disidenții, adică
acești indivizi „lipsiți de putere” (p. 53).
Scrupulele suplimentare manifestate de
Havelînjurulacesteidefiniriaputeriivindin
conştientizarea faptului că adevărul – în cel
mai larg sens al cuvântului – are în sistemul
post-totalitar o rază de acțiune particulară,
necunoscută în alt context; cu mult mai
mult și mai cu seamă altfel, adevărul joacă
în acest sistem rolul factorului puterii sau,
direct, al forței politice ” (p.71). În raport cu
acest adevăr universal, percepția sistemului
comunist drept o dictatură în sens clasic,
adică o dictatură politică exercitată asupra
unei societăți aplatizate, este supusă unor
ispite ce camuflează adevărata sa natură.
De aceea, Havel subliniază (p.56) cu
insistenţă, faptul că sintagma pe care o
utilizează, anume aceea de sistem post-
totalitar (încă din 1978!, n.n.), nu vrea
nicidecum să definească un sistem care
nu ar mai fi totalitar, dimpotrivă „vreau
să subliniez că e totalitar fundamental
altfel decât dictaturile totalitare „clasice”
de care e legată, de obicei, în conștiința
noastră noțiunea de totalitarism”.
Aici intră în rol Zarzavagiul şi toată
recuzita ce îl defineşte: propaganda, iluzia
aderenţei la utopie şi mecanismele trezirii
din beţiile ideologice: „Responsabilul unei
prăvălii cu zarzavaturi a plasat în vitrină,
printre cepe și morcovi, lozinca „Proletari
din lumea întreagă, uniți-vă!” De ce a
făcut-o?...E, într-adevăr, el personal,
înflăcărat de ideea unirii proletarilor din
întreaga lume?…Areflectat el vreodată, cu
adevărat, măcar o clipă, asupra modului
în care ar trebui realizată o asemenea
unire și ce ar însemna acest lucru?” Într-
un sistem post-totalitar ca acela la care se
raportează Havel, asumarea în vitrină a
unei astfel de lozinci ţine de ornamental,
de înregimentare şi de interesul individual
perceput ca fiind vital, dar are efectul de
a legitima Puterea. De aceea, observă şi
autorul, ideologia joacă în aceste sisteme
6 Václav Havel. Interogatoriu în depărtare,
Ed. Biblioteca Tinerama, 1991.
7 Václav Havel, Viaţa în adevăr, Ed. Univers,
Bucureşti, 1997, p.53.
un rol atât de important. Fără ideologie
nu există acel mecanism complicat de
elemente constitutive, de trepte ierarhice,
pârghii de transmisie și instrumente de
manipulare indirectă, mecanism ce nu
lasă nimic la voia întâmplării, ca multiplu
asigurator al integrităţii Puterii post-
totalitare. Sub presiunea acestei integrităţi
şi integralităţi însă, se creează o adâncă
prăpastie între intenţiile sistemului post-
totalitar şi intenţiile vieţii, căci viaţa
merge, prin natura ei, spre pluralitate, spre
coloritul pitoresc, spre autoconstituire de
sine stătătoare şi autoorganizare, spre
împlinirealibertăţiisale,întimpcesistemul
post-totalitar pretinde unitatea demonolit,
uniformitatea, disciplina autoritară. Apar,
ca fiind efectiv antagonice, pe de o parte
tendinţa vieţii şi a individului liber, „care
dorește să-și făurească mereu stările
cele mai improbabile”, şi pe de altă parte
tendinţa sistemului post-totalitar de a
impune „stările cele mai probabile”.
Individul este apăsat de un dictat al
ritualului, în mod progresiv, pe măsură
ce are loc o metamorfoză uluitoare:
cu timpul, ideologia încetează să mai
slujească Puterea, şi, paradoxal, puterea
începe să slujească teza, ideologia
(p.62). Ideologia devine, aşadar, ea însăşi
Dictatorul, atunci când, în chip de putere,
„dezmoşteneşte puterea”. Este aspectul
esenţial al naturii puterii post-totalitare:
acela când ideologia hotărăște soarta
oamenilor, nicidecum oamenii soarta
acesteia.
Şi vine ziua când ceva se revoltă în
sufletul zarzavagiului, făcând loc naşterii
disidentului: acesta încetează să mai
expună în vitrină anumite lozinci doar ca
să fie pe placul lumii, nu se mai duce la
alegeri despre care știe că nu sunt alegeri
(p.69), la şedinţe începe să critice tot mai
virulent, arde de nerăbdare să identifice în
mulţimea massă conştiinţe care gândesc
altfel, adică diferit faţă de ideologia
oficială. Revolta lui, asumă Havel, va fi
o tentativă de dobândire a vieții în adevăr.
Dar zarzavagiul care se rupe de turmă nu
rămâne nesancţionat: în curând va fi scos
din funcția de responsabil și transferat la
cărăușie, ca distribuitor de marfă; i se va
reduce salariul; speranța unei călătorii
în străinătate se va risipi; înscrierea
copiilor în învățământul superior va
fi amenințată. De la vârful Puterii va
primi un şut, iar colaboratorii se vor
dezice de el, îngroziţi, pentru că aceştia
nu doresc cu nici un chip să se schimbe
statu quo-ul, care e sursă a privilegiilor
şi a securităţii personale în sistemul post-
totalitar. Prin mecanismele coercitive şi
ale executanţilor de sancţiuni – ca verigi
anonimizate ale sale –, însăși structura
puterii va fi aceea care îl va exclude
pe zarzavagiu din sânul ei; sistemul
însuși va fi acela care prin prezența sa
înstrăinătoare în ființa oamenilor îl va
pedepsi pentru revolta lui (p.70).
Viața în adevăr, opunându-se
vieții în minciună, observă Václav Havel,
are, în sistemul post-totalitar, multiple
valenţe: existenţială, politică, noetică,
morală. Adevărul fiinţei care se opune
înregimentării prin viață în adevăr devine
forţă politică: aşa cum, în sistemul post-
totalitar, în spatele ritualului se ascunde
samavolnicia puterii (p. 108), la disident,
ZARZAVAGIUL ȘI GUSTUL LIBERTĂȚII
In Memoriam Václav Havel
(5 octombrie 1936, Praga – d. 18 decembrie 2011, Hradecek)
„Fiecare viaţă converge spre un centru”
(Emily Dickinson)
„J’aimerais mieux la lecture des vies
particulières pour commencer l’étude du cœur humain”
(Rousseau)
se poate admite că în spatele asumării
libertăţii personale se află rădăcina
responsabilităţii, prin contagiune, faţă de
libertatea tuturor celor ce se vor molipsi
de ea, deci vor crea o ameninţare faţă de
puterea samavolnică. Este, în fond, esenţa
atitudinii disidente. Care ţine, în formele
practice, mai mult de prepolitic. Pe baza
acestei asumpţii, Havel conchide (p.112)
că, punctual, spațiul cel mai legitim de
plecare al tuturor strădaniilor societății
civile de a înfrunta presiunea sistemului
este sfera „prepoliticului”, observând că
este vorba despre un domeniu ce ţine mai
mult de comunitate decât de organizație (p.
129), tocmai pentru că se defineşte printr-o
paradigmă a libertăţii.
Lectura textului, publicat de Havel
încă din 1978, este mai ales revelatoare,
într-o societate dominată de cecitate,
pentru că tema este mai mult decât actuală:
şi astăzi, la fel ca pe vremea disidenţei sale
(p.130), problema esenţială era găsirea căii
pentru ieșirea din marasmul lumii, dar mai
ales asumarea, de către conştiinţele lucide
şi democratice, a unei „vieți în adevăr,
articulată şi pentru reînvierea sentimentului
„responsabilității superioare”, în mijlocul
unei societăţi civile nepăsătoare”…
Miza lui Havel este şi miza
noastră: aflarea semnelor unui început de
reconstruire morală. Eternul început, eterna
renaştere, eterna fugă din Egipt.
Havel a fost un model adesea
invocat de Monica Lovinescu și transmis
astfel, românilor pe calea undelor radio,
cu tot cu regretul că românii nu au avut un
Havel. Disidenţei româneşti, care a fost cea
mai redusă din Est 8, Monica Lovinescu îi
acordă mult din energia sa de jurnalist şi de
analist. Notează9: „în ianuarie, Charta `77
lansează un apel ca 1 februarie să fie o zi
închinată suferinţei româneşti”. Memoriei
anului 1988 şi a momentului de eroism
anticomunist de la Braşov i se alătură, ca
şi altădată, invocarea lui Havel şi regretul
că românii nu au avut un Havel al lor.
Poate că absenţa solidarităţii din spaţiul
românesc este cauza principală pentru
care Solidaritatea nu a ajuns niciodată şi
la Bucureşti pentru a ajuta poporul român.
„Unde ne sunt disidenții?”10 nu rămâne o
întrebareretoricăpentruMonicaLovinescu.
Stăruind asupra lui Havel, autoarea pare
să mediteze dacă nu cumva României nu
i se potriveşte mai degrabă modelul lui de
disident, lent erodant, de tip Gandhi, „care-
şi joacă discret şi conştiincios mai departe
rolul – de astă dată constructiv”11, spre
deosebire de modelul martiric de revoltat
ce se ia pieptiş la trântă cu sistemul. Istoria
naţională, plină de exemple de trădători
şi de complotişti, suprimă speranţa că
disidenţii, adică subminatorii sistematici –
fie ei plasaţi chiar de partea binelui politic
–, vor reuşi vreodată să distrugă tiparul
colectiv al capului plecat şi al turnătorului
de plăcere sau de dragul de a se pune la
adăpost .
8 Lovinescu, Monica, Diagonale, Editura
Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 156.
9 Ibid., p. 122.
10 Ibid. p. 156.
11 Ibid. p. 156.