6 / 24
CULTUR}
6
ROMANIANTIMES
CAND TE-A OFENSAT ISUS ULTIMA DATA?
Slavomir Alm]jan
Imi dăduseră lacrimile și o adâncă nostalgie mi-a cumprins
lăuntrul mistuindu-mă într-o tristețe care s-a îneverșunat
împotriva comfortului meu launtric, urnindu-mă la masa de
scris… Apoi, intrigat oarecum de puterea de pătrundere a
poetului mi-am pus mintea si inima în a înțelege adâncimea,
lungimea și lățimea sursei din care o minte ca a lui Blaga
si o inimă ca a lui putea putea distila comori de o astfel de
frumusețe.
“Când izgonit din cuibul veșniciei
întâiul om
trecea uimit și-ngândurat prin codri ori pe câmpuri,
îl chinuiau mustrându-l
lumina, zarea, norii, - și din orice floare
Îl săgeta c-o amintire paradisul-
Și omul cel dintâi, pribeagul, nu știa să plângă.
Odată istovit de-albastrul prea senin
Al primăverii,
Cu suflet de copil întâiul om
Căzu cu fața-n pulberea pământului;
“Stăpâne, ia-mi vederea,
ori dacă-ți stă-n putință împăienjenește-mi ochii
c-un giulgiu,
să nu mai văd nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei și nici nori,
Caci, vezi – lumina lor mă doare”.
Și-atunce Milostivul într-o clipă de-ndurare
îI dete – lacrimile”.
Același autor, și nu e singurul, vedea veșnicia, ca simbol al perenului, născută la țară,
pe cărările șerpuite ale Mioriței sau la hanul Ancuței sau undeva la vreuna din șezătorile
vechi, mai vechi dacât Aeropagul sau Agora… Păstrând proporțiile bunului simț cer si eu
Milostivului sa-mi umple ochii cu lacrimile acestea ca un giulgiu pentru că amintirile mă dor,
mă dor după săpătorii de fântâni si născătorii de legende, după gănditorii proverbelor, după
ascuțitorii de sabie ai lui Ștefan și Țepeș și Iancu, după dascălii de grai și simțire ai titanilor
literelor românești… Și era și firesc să fie așa; ei, păstorii fără timp ai Carpaților ascultau
pământul și pământul părea că le vorbește, priveau cerul și cunoșteau stelele și constelațile
după nume, mângâiau piatra înainte de a-și face culcușul pe ea și mai târziu, ca semn, îI
dădeau nume și agățau ciorchini de legende de toate colțurile ei… Și, mă gândesc cum, în
naivitatea lor, se trudeau sa proptească cerul cu turlele maiestuoase ale mănăstirilor, întărind
dreapta obosită a Meșterului Manole, prin darul atât de bine învățat al plângerii. Și umbra
lui Dumnezeu părea a-i odihni cu binecuvântata răcoare in arsita Bărăganului. sau podișurile
Ardealului, sau înălțimile Bucovinei…
Lacrimile …
“…Eu cred că veșnicia s-a născut la sat.
Aici orice gând e mai încet, și inima-ți zvâcnește rar,
Ca și cum nu ți-ar bate în piept,
Ci adânc în pământ undeva.
……………………………..
Uite, e seară.
Sufletul satului fâlfăie pe lângă noi,
Caun miros sfios de iarbă tăiată,
Cao cădere de fum din streșini de paie,
Ca un joc de iezi pe morminte Înalte.”
( Sufletul Satului- Lucian Blaga)
Ce discurs! Câtă sursă de nostalgie deschid aceste versuri!… Și acum, lacrimile
binefacătoare vărsate la capul patului par a fi singura alinare venită de sus la durerea
lucrurilor pe care le știm si le vedem acum. “Cât a mai rămas din noapte?” strigă sufletul
meu mâhnit de prapădul căderii, al desnadejdii, al înstrăinării de sine, de trecutul tău, al
desrădăcinării pe pământul propriei tale patri! În dimineața aceasta am vorbit la telefon
cu soacra mea de undeva din inimaArdealului. Nu mai au vecini, spun ei, mai sunt doar
câțiva, batrâni și ei, deopotrivă de necăjițI în singurătatea lor… Unde sunt tinerii tăI, țară,
unde sunt ținătorii de plug și, mai ales, unde sunt doritorii de bine de altădată? De ce
clatină vântul porțile tale, țară?Unde sunt jelitorii tai și condeierii doinelor tale?Unde sunt
făuritorii proverbelor și ai zicătorilor?
Imi amintesc, acum vreo patru ani, am mers în vizită în România. Și am dorit atât de
mult să-mi văd prietenii copilăriei mele, prietenii cu care mă scăldam în apele limpezi ale
Nerei și hăuleam pe munții Locvei. Voiam să le povestesc despre harul care mi s-a dat în
a cunoaște voia desăvârșită a Tatălui pentru viața mea și pentru viețile lor. Voiam să le
strig precum profetul odinioară: “Întoarceți-vă la Domnul și se vor auzi di nou pe ulițele
voastre cântecele mirelui și cântecele miresei, se vor auzi strigăte de bucurie pe ulițele
voastre…”Am fost și am văzut… Si am plâns. Am Întâlnit doar pe unul din ei și ne-am
vărsat amintirile la un pahar răcoritor de Coca Cola. “S-au dus oamenii de bine; nu mai
sunt!” Am auzit de divorțuri și prieteni alcoolici, despre unii care s-au dus demult (prinre
ei propriul meu frate un an mai târziu). Bâtrânii care se salutau cu “Doamn’ajută-ți”nu
mai sunt. Cei ce se adunau seara sub tei și-și rosteau durerile sunt astăzi amintiri.
Străjerule, cât a mai rămas din noapte? Și, milostive Tată, vei mai readuce Tu laolaltă pe
tinerii și tinerele satului meu cu batrânii care au mai ramas și-și mai aduc aminte de gloria
de altădată a satului de dincolo de timp? Dar Mai ales cât mă va costa bucuria vederii
acestui fericit eveniment? Pune pe seama mea și a celor ca mine povara plângerii, povara
adevăratei plângeri…Pune izvoare de lacrimi în ochii fraților mei de grai, bătătorește-ne
genunchii în așteptarea binecuvântărilor promise. Caci amintirile mă dor, o, Doamne, și
mireasma teilor de-atunci și cumsecădenia celor ce nu mai sunt…
Să mai vie tineri desculți prin satele noastre și să culeagă nectarul doinelor și al bocetelor
deopotrivă, să curgă mierea Miorițelor și a Luceferilor de pe condeiele lor…Să crescă în
frică de Tine o generație nouă, învățată cu prezența Ta dătătoare de viață!
Luați aminte, fraților mei de grai și înDomnul, Cât vamai fi din noapte nu știm, dar știm
puterea binefăcătoare a lacrimei vărsată în uitare de sine!
In fata avalansei de rautate, necinste, durere, coruptie,
minciuna, am vazut multi oameni blocati in dezamagirea
ca Dumnezeu este pana la urma doar o idee ce se plimba
dintr-o carte intr-alta, de la predica la alta, si nu o Persoana.
Citeam recent despre trecerea de la crestinism la ateism
a unui cantautor ce a realizat destule piese de inchinare
(interpetate in biserici si auzite la radio) si care motiva
decizia sa fiind deziluzionat de modul in care Dumnezeu
nu face nimic – este total absent.
Dezamagirea si-a facut poate loc – in diferite faze - si
in inmile noastre. Parca nu am vrea sa simtim asadar in
acelasi timp nimic altceva nu ofera un raspuns intrebarilor
noastre. Nu suntem singuri… iar Evanghelia ne ajuta prin
prezentarea experientei unui stalucit exemplar al umanitatii.
IoanBoterzatorul , ultimul profet alVechiului Testament, venit sa lucreze in duhul si puterea
lui Ilie (Matei 3:1-12, 11:11-14), predica botezul pocaintei si ii indruma radical pe oameni
spre Isus Christos. In urma mesajelor taioase la adresa liderilor politici a fost aruncat in
inchisoare. Dupa o vreme petrecuta acolo Ioan a inceput sa se intrebe daca Isus este Cel ce
va realiza lucrarea lui Mesia.Asa ca isi timite ucenicii sa-L intrepe pe Domnul Isus: “Tu esti
Mesia sau trebuie sa asteptam pe altul?”
Interbarea este dura si e greu sa o vedem pe buzele unui om ce avea o devotiune unica in
timpul sau si prezentase o legatura speciala cu Isus Christos.
Unii comentatori biblici (Calvin si J.C. Ryle intre ei) se tem sa-l evidentieze pe Ioan ca fiind
autorul intrebarii si o pun pe seama posibilei intrerpretari sau distorsionari a ucenicilor. Insa
nu, Evanghelia nu ne lasa sa intelegemgresit. Isus incepe raspunsul Sau: “Mergeti si spuneti
lui Ioan…”(Matei 11.4)
Dezamagirea lui Ioan privitoare al Isus suprinde mai ales daca ne aducem aminte ca Ioan
a fost cel care a recunoscut vocea Mariei – mama Domnului – inca pe cand era nenascut
(Luca 1:41). Mai tarziu, Ioan este cel care il boteaza pe Isus (Matei 3:13) si a vazut Duhul
Sfant coborand peste EL (Matei 3:16). Este cel ce se pozitioneaza intr-o postura smerita
declarandu-si nevrednicia a dezlega cureaua de la incaltamintea lui Isus (Ioan 1:27), si
ca Isus Christos va avea sa boteze cu Duhul Sfant si cu foc (Matei 3:11), prezentandu-L
deschis pe Isus drept Mielul lui Dumnezeu care va purta pacatul lumii (Ioan 1:29)
Ioan statea bine cu teologia si pentru el Isus nu era un necunoscut. De aceea intebarea sa
nu se refera direct la cine era Isus si mai mult la ce face Isus daca este Isus. Altfel spus…
daca noi chemam un tamplar sa ne reparea podeaua si el vine si incepe sa lucreze la tabloul
electric il oprim si-l intrebam: “Esti tamplar sau sa caut pe altul, ca vad ca te uiti la sigurante
si cabluri…? Intrebarea nu este despre CINE este ci se refera la CE face.
Daca intelegem intrebarea lui Ioan in felul acesta incepem sa pricepem putin din ajutorul
ce il gasim in experienta sa.
Ioan avea un set de intelegeri si asteptari despre cum va trebui sa se manifeste Isus si ce
sa faca. Sa ne amintim o parte din discursul lui Ioan : “Toporul este pus deja la rădăcina
copacilor! Prin urmare, orice pom care nu face roade bune este tăiat şi aruncat în foc. Eu
vă botez cu apă spre pocăinţă, dar după Mine vine Cel Ce este mai puternic decât mine,
Căruia eu nu sunt vrednic să-I duc sandalele! El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc.
El Îşi are în mână furca de treierat; Îşi va curăţi aria de treierat şi Îşi va strânge grâul în
hambar; pleava însă o va arde într-un foc care nu se stinge.” (Matei 3:10-12, NTR). Ioan
stia Vechiul Testament, stia ca Mesia este un eliberator al Israelului de sub dominarea
strainilor.Asa l-a prezentat pe Isus iarAcesta se plimba prin Galileea ajutandu-i pe saraci
si pe bolnavi. Ioan stia asta si nu intelegea cand va veni focul acela ce va mistui prin
dominare straina, orice politician corupt, ce va indrepta orice lege sociala neblibica, etc.
Unde este judecata? De ce este Irod inca pe tron? De ce sunt inca in inchisoare? Toate
intrebari legate de ce se facea sau de ce nu se facea?
Nu era vorba ca Ioan nu intelgea lucrarea vindecatoare a Lui Isus. El stia ca toate acestea
erau minuni divine. Asteptarile sale erau orbite de interpretarea pe care o avea despre
metodele pe care Isus le folosea ca Mesia. De aceea Isus raspunde ca unui cunoscator de
manuscrise vechi – bun la doctrina - cu un rezumat al pasajelor din Isaia 35:5-6 si Isaia
61:1. “Duceţi-vă şi spuneţi-i lui Ioan ceea ce vedeţi şi auziţi: orbii văd, şchiopii umblă,
leproşii sunt curăţiţi, surzii aud, morţii sunt înviaţi, iar săracilor li se vesteşte Evanghelia.
(Matei 11:4-5). Isus a venit sa inalture blestemul neputintei, sa aduca innoirea lucrurilor.
Ioan vedea acestea si nu le intelgea valoarea pentru ca el se gandea la ceva rapid, mare,
puternic si impresionant.
Isus are un cuvant pentru mine si pentru tine cand suntem dezamagiti de ce ingaduie
El toate nedreptatile pe lume – cand suntem cartitori fata de progresul asa de incet al
Evangheliei in orasul in care suntem, cand ne plangem de ineficienta bisericii, etc. El i-a
spus lui Ioan si noua: “Fericit este cel care nu se poticneşte în Mine!” (Matei 11.6)
Ioan s-a impiedicat nu pentru ca nu stia ca Isus este Mesia; s-a impeidicat pentru ca nu
accepta metodele prin care Isus lucra la inaintarea Imparatiei Sale.
Problema noastra este ca noi nu intelegem metodele prin care Dumnezeu lucreaza in
lume, ca e prea incet si nerelevant. De aceea noi vrem strategii bisericesti cu rezultate
garantate. Vrem sa ne creasca adrenalina dupa fiecare intalnire de inchinare si mesaj
biblic. Vremmetode de evanghelizare eficiente 100% ca nu avem timp de pierdut.
Suntem obisnuiti sa spunem ca traim sub tirania urgentei. Dependenta la un flux
neintrerupt de interactiune media ne face sa credem ca ceea ce se intampla acum este cel
(continuare in pagina 19)
***