10 / 24
ROMANIANTIMES
VLADIMIR TISM}NEANU
10
Poetul și dictatorul: Osip Mandelștam despre Stalin
europalibera.org/11.10.2018
Supliciul lui Osip Mandelștam a simbolizat
tragedia intelectualului în Rusia stalinistă.
În copilărie, Mandelștam trăise premoniția
calvarului căruia avea să-i cadă victimă,
atunci când, auzind pentru prima dată
cuvântul „progres”, a izbucnit în plâns.
Cultul progresului i-a făcut pe atâția
oameni altminteri onorabili să închidă
ochii la crimele născute din experimentele
totalitare de stânga. Cum scrie filosoful
politic liberal John Gray: „Blindness to the
true nature of Communism is an inability to
accept that radical evil can come from the
pursuit of progress”/ „Orbirea cu privire la
adevărata natură a comunismului reprezintă
incapacitatea de a recunoaște faptul că
răul radical poate decurge din urmărirea
progresului”.
Poet de geniu, vârf al literaturii ruse alături
de Anna Ahmatova (1889-1966), Marina
Țvetaeva (1892-1941) și Boris Pasternak
(1890-1960), Osip Mandelștam (1891-
1938) a murit în Gulag pentru că a scris, în
noiembrie 1933, o epigramă despre Stalin
(de fapt una dintre cele mai importante
poezii politice compuse vreodată). Deși
poemul nu era menit să circule, fiind
învățat pe dinafară de Nadejda, soția lui
Mandelștam, și de prietena familiei și a
Annei Ahmatova, Emma Gerstein, Osip
nu s-a putut reține și l-a recitat înmai multe
locuri. A fost o imprudență fatală.
Delațiunea nu a întârziat. În anii următori,
până la deportarea finală, Stalin s-a jucat cu
Mandelștam precum pisica cu șoarecele (a
se citi răscolitoarele memorii ale văduvei
poetului apărute la Polirom în traducerea
lui Nicolae Iliescu). Fusese cândva
protejat de Nikolai Buharin, ceea ce, în
condițiile Marii Terori, era o circumstanță
agravantă. Nici măcar o penibilă „Odă lui
Stalin” nu mai avea cum să răscumpere
„culpa” de a-l fi sfidat pe tiran. Aureolat
de toți ditirambii imaginabili, temut și
detestat de acoliții săi, dictatorul sociopat
știa că de fapt adevărul despre el fusese
rostit de poet. În ultimii ani de viață, a
dezvoltat o suspiciune paranoică în raport
cu doctorii Kremlinului, excrescență a
antisemitismului său obsesiv. Când a
suferit hemoragia cerebrală la începutul
lunii martie 1953, valeții din Biroul Politic,
diverșii Beria, Malenkov, Kaganovici,
Hrușciov, Bulganin, Molotov și Mikoian,
terorizați de ideea aducerii unor doctori
(„asasini în halate albe”) l-au lăsat să zacă,
vreme de 12 ore, într-o baltă de urină.
Au chemat, în fine, doctorii, era de-acum
prea târziu. Așa a sfârșit genialissimul
generalissim. Avea dreptate istoricul
Simon Sebag Montefiore să afirme, într-
un articol apărut în The New York Times,
că dictatorii primesc moartea pe care o
merită: Stalin „nu a fost ucis, asemeni
colonelului Gaddafi, a fost autorul propriei
distrugeri”.
Mandelștama fost oficial reabilitat în1956,
dar poeziile sale au întâlnit în continuare
obstacole pe drumul către publicare.
Bonzii Uniunii Scriitorilor l-au tratat în
continuare ca pe un poet subversiv. În
anii următori, Anna Ahmatova și Nadejda
Mandelștamși-au făcut o datorie de onoare
din recuperarea publică a operei poetului.
La fel, au cultivat memoria sa poeții din
anturajul leningrădean al Ahmatovei în
anii ’60, între care Anatoli Naiman și
Iosif Brodsky. Din păcate, multe texte au
dispărut în negura cumpliților ani staliniști.
Când scria cuvintele „O, de știam de la-
nceput că versul scris cu sânge-omoară”
(citez din memorie traducerea lui Marin
Sorescu), poate că Boris Pasternak se
gândea la destinul poetului acmeist,
admiratorul lui Dante, pierit în malaxorul
terorii pentru că a refuzat să renunțe la
„isprăvile cu-n dedesubt primejdios”. Cel
la care se gândea, poate, Marina Țvetaeva
când își amintea de „adolescentul cu sânge
cald, iudeu”.
Iată, în traducerea lui Emil Iordache, cel
numit de Radu Vancu un fel de Mircea
Ivănescu al traducerilor din rusă, poemul
incendiar al lui Mandelștam, un text „scris
cu sânge” care avea să-l coste viața:
„Viețuim, dar sub noi țara tace mormânt.
Când vorbim, nu se-aude măcar un cuvânt.
Iar când vorbele par să se-nchege puțin,
Pomenesc de plăieșul urcat în Kremlin.
Are degete groase și grele,
Sunt cuvintele lui de ghiulele.
Râd gândacii mustăților strâmbe
Şi-i lucesc a năpastă carâmbii.
Are-o turmă de sfetnici cu gâturi subțiri –
Semioameni slujindu-l umili –
Care șuieră, miaună, latră câinește,
Numai el, fulgerând, hăcuiește.
Potcovar de ucazuri, forjează porunci:
Glonț în ochi, glonț în frunte și glonț în
rărunchi.
Orice moarte-i desfată deplin
Pieptu-i larg de cumplit osetin”.
Profit de ocazie pentru a semnala apariția la
ShearsmanBooks,înseptembrie2018,aunui
superb volum de poezie Osip Mandelștam,
în traducerea lui Alistair Noon: Concert at
a Railway Station: Selected Poems. Este
alcătuit din fragmente care acoperă întreaga
viață a poetului, inclusiv versuri memorate
de soția sa într-o perioadă în care scrisul
devenise o îndeletnicire primejdioasă...
(continuare in pagina 11)
(continuare din pagina 7)
Un alt 9 octombrie ...
2017, mi-a indicat un subaltern care m-ar putea ajuta. Acesta
n-a răspuns, însă, apelului meu, așa că am revenit la punctul
de pornire.
M-amdecis să încerc, pepropriapiele îmbătrânită, bunăvoința
organelor juridice din țară.
Aflasem din presă că la 24 octombrie 2017, adjuncta
ministrului de extreme israelian a solicitat domnului Teodor
Viorel Meleșcanu, ministrul român de externe, “simplificarea
procedurilor birocratice” asociate Legii privind pensiile
supraviețuitorilorHolocaustuluidinRomânia,șicădiplomatul
român a promis că “un atașat special va sosi curând în Israel
pentru a ajuta în această chestiune.”
Încurajat de știrea israeliană, sperând că ar putea avea efect
și departe de Ierusalim, asupra unui cetățean americano-
român, m-am întors la prevederile Legii autohtone și am
înaintat, cum se cerea, Oficiului de pensii din sectorul unde
am locuit în București, cererea respectivă, însoțită de copia
pașaportului românesc, copia actului de naștere, copia
adeverinței nr. 498/18.04.1945, emisă de Inspectoratul de
Poliție Iași, referitoare la re-patrierea mea și a familiei, din
Lagărul Transnistria, unde am fost deportați de regimul
antonescian, aliat cu Germania nazistă și copia adeverinței
nr. 320/03.06.1970, emisă de către Comunitatea Evreilor din
Suceava, privind deportarea din octombrie 1941.
Răspunsul oficial nu a fost prompt, dar edificator.
Actul de respingere având 12 semnături, motiva respingerea
cererii mele prin aceea că :
Nu rezultă calitatea de rezident în România în
•
momentul îndeplinirii condițiilor prevăzute de
legislația în vigoare;
Nu s-au prezentat acte oficiale românești din care să
•
reiasă persecuțiile invocate.
Inutil să comentez argumentația falsă, adaug doar că am
protestat (contestat, n.m.) decizia, iar la îndemnul de a-mi găsi
un “mandatar” am replicat că actele ștampilate de instituții
românești, anexate cererii, ar valora mai mult decât orice
altceva.
Ar fi fost inutil să încerc a convinge funcționarii de stat că am
publicat cărți despre experiența supraviețuirii mele, traduse în
multe limbi, existente și în bibliotecile Patriei. Nici că viteza de
transfer în lumea de apoi a ultimilor supraviețuitori este vizibil
superioară ritmului de rezolvare a cererilor de despăgubire de
către autoritățile române. Trebuia să recunosc, de fapt, că era o
situație apăsătoare, dar evident favorabilă bugetului țării.
Neinformat asupra vreunui efect pozitiv al vizitei domnului
Meleșcanu în Țara Sfântă privind despăgubirile și nici
asupra acțiunilor concrete ale “atașatului”, onorat cu sacra
misiunede adezleganodul otrăvit, amdecis să cer sfatul unor
israelieni-români care s-au confruntat, bănuiam, cu situații
similare, avute în vedere de autoritățile de la Ierusalim care
l-au abordat peministrul român în delicata daraveră.
Un prieten, fost coleg de banca la liceul din Suceava, s-a
oferit să semneze o Procură care să dovedească
vilegiatura
noastră comună la Moghilev și în alte stațiuni de
exterminare din perioada de aur a
războiului sfânt
care ne-a
marcat copilăria.
Norocul a început, imediat apoi, să mă favorizeze: un alt
fost coleg , de data asta de facultate și locuind în București,
deși fără nicio tangență cu necazurile “poporului ales”, a
acceptat să-mi fie
mandatar
în fața autorităților.
Procura de îndreptățire am semnat-o la consulatul român
din NY și am trimis-o la București. În felul acesta am
completat ceea ce eram convins că ar fi un ultim pas
rapid spre izbăvire.
Colegul meu caritabil s-a prezentat pe 6.06.2018 la Oficiul
de Pensii al sectorului 3 București și a depus Dosarul,
reformat cf. cerințelor Legii.
Curând, pe 4.07.2018, Arhivele din Suceava au informat
posteritatea că numele meu nu figurează printre prigoniți.
Cumeste posibil?Mai simplu decât ne-amînchipui cu biata
noastră imaginație imperfectă: Comunitatea evreilor din
Suceava m-a informat, în urmă investigațiilor, că nu există
în fosta cetate de scaun a lui Ștefan, o arhivă a deportării în
Transnistria.
Cândarevenit, înseptembrie2018, săse informezedesoarta
întineritului Dosar, care necesită răspuns oficial după o luna
de la depunere (adică, iulie 2018), a aflat că funcționara care
avea grijă de actele potențialului despăgubit, s-a transferat
la …Agricultură, și cea care o înlocuia nu absolvise încă
stagiul de acomodare cu primejdiile documentelor orfane.
Nu dețin încă un răspuns final la îndelung fermentata
încercare.
Dar cineasupraviețuit odatăcoșmarului arputeasupraviețui
și vodevilului de după.
18 sept, NY ./.
Norman Manea, prof. emeritus, Bard College, NY, 18
sept 2018
Decorat cu Steaua României “
Adaug o meditație : E deja proverbială relatarea făcută
de Norman Manea, în volumul
Despre clovni: dictatorul
şi artistul
(Biblioteca
Apostrof
, Cluj, 1997, p. 34), a
dialogului purtat cu un intelectual american ce cunoştea
bine România şi care mărturisea că ceea ce l-a surprins la
ţara noastră este
Relaţia dintre oamenii buni şi oamenii
răi
(definiţi astfel din punctul de vedere al raportării la
totalitarism): „
nicăieri, parcă, prăpastia dintre oamenii
buni şi cei răi, mai mult decât atât, dintre oamenii dedicaţi
Binelui şi cei slujind Răul, nu pare mai mare. Dar…
cooperează. Nicăieri conlucrarea nu este mai ciudată,
mai de neînţeles
”. (Poate că vizitarea şi viziunea Marelui
Diavol din Pridvorul Patriarhiei de la Bucureşti – atribuită
deMirceaVulcănescu, dar şi de alţi critici, lui Nae Ionescu
–neoferăunadinacesteperspective localistedemonizante
şi totuşi atât de comune în spaţiul românesc…)
Această uimire, descrisă cu acribie de autor, defineşte
de fapt perplexitatea civilizaţiei occidentale – prin
reprezentanţii ei cei mai lucizi şi informaţi – în faţa
cinismului societăţilor comunizate şi a relativismului
amnezic post-totalitar din Est, în particular din România.
Conlucrarea la care se face referire, lovită de bizarerie şi
de imoralitate, sau măcar de amoralitate, pare să atingă
apogeul la nivelul intelectualităţii (cu atât mai mult al
intelectualităţii implicate în viaţa publică şi în gestiunea
binelui public), unde generează şi consecinţele cele mai
nocive, pentru că intelectualitatea furnizează societăţii
modele ideologice şi culturale, dar şi paradigme social-
politice. Intelectualitatea are vizibilitatea cea mai
importantă în societatea cunoaşterii, iar devierile ei, ca
şi devianţa legăturilor cu etica şi cu morala, precum şi
imoralitatea sau amoralitatea intelectualilor angrenaţi
în gestiunea puterii, toate acestea conduc la posibile
catastrofe colective.
Cum în cei şaptezeci şi cinci de ani de viaţă autorul s-a
suprasaturat atât de memoria deportării în Transnistria
(căreia i-a supravieţuit în mod miraculos) cât şi de
memoria domiciliului forţat al familiei sale în Gulagul
comunist, ambele memorii fiind neîncetat asezonate
cu puseurile antisemite ale diverselor etape aparţinând
naţionalismului xenofob soft din România, opera lui
este străbătută – precum o uriaşă partitură simfonică –,
de o textură de ritmuri, personaje, teme, evocări, ficţiuni,
identificări şi abordări filosofice ale Răului. Drumurile
celor două memorii antitotalitare tipic est-europene
ale autorului insomniac se întreţes pe un cortex orfan
de umanitate al omului universal ce se vede părăsit de
condiţia umană. Iată, însă, că viața autorului continuă să
fie un CALVAR…
...Dintr-un trecut nu prea îndepărtat, îmi amintesc o
altă scrisoare, unde distinsul Norman Manea îmi scria:
“Draga mea, Mulțumesc mult pentru afectuosul elogiu.
În ciuda ostilității persistente în comunitatea literară
suceveană, păstrez amintiri dragi și de neclintit din orașul