6 / 24
CULTURĂ
6
ROMANIANTIMES
O FRANGHIE RUPTA, O TEMNITA SI UN CENTRU COMERCIAL
Slavomir Almăjan
Aspectul social, probabil, al relației dintremembrii primei familii
de pe pământ, a dus la vizitarea repetată a locului cu fructul oprit,
loc unde șarpele putea să-și folosească înșelăciunea. Nu știm de
ce, prima pereche din lume, o pereche întocmită pentru mareție
și glorie, și-a sfârșit atât de tragic calea spre un destin care urma
să onoreze suprema ințelepciune a lui Dumnezeu. Ceea ce știm
cu siguranță este că Dumnezeu nu-și greșește ținta niciodată.
Din câte văd eu, două creaturi desăvârșite unite într-o unitate
desăvârșită urmau să creeze o armonie desăvârșită, pentru ca
cerul și pământul să coexiste într-un ceva ce mintea noastră de
acumnupoatepricepe. Edenul esteprototipul acestei coexistențe.
De atunci, de la alungarea noastră din Eden, adâncul nostru nu a
încetat să suspine, și ființele noastre nu și-au putut găsi odihna din
repetatele noastre încercări de a regăsi patria pierdută.
“O, Edene, vatră veche,
Patrie pierdută, dulce,
Azi te caută ființa-mi
Trupul ostenit să-l culce…”
De fapt aici este sursa luptei și neodihnei noastre pe acest pământ. Poate că acolo, sub
pomul cu fructul oprit s-a iscat primul plan de bătaie pe care puterile întunericului l-au
întocmit înspre pierzarea noastră. Dar până acolo la fructul oprit, există probabil o ordine
a lucrurilor care s-au întâmplat și care ne-au adus într-o poziție vulnerabilă, vis-a-vis cu
șarpele.
Prima familie din lume, Adam și Eva, a fost menită să fie o cetate inexpugnabilă, o unitate
de nebiruit rânduită să stăpânească cu autoritate și putere peste creația lui Dumnezeu.
Observați că la început, în Edenul pe care l-am pierdut, cerul și pământul coexistau într-o
armonie desavârșită. Și totuși exista un loc unde Dumnezeu a găsit cu cale să oprească
accesul primei perechi de pa pământ: pomul cu fructul oprit.Așa cum am spus într-unul din
articolele mele precedente, nici un alt fruct din grădină, incluzând pomul vieții, nu le era
Până la fructul oprit (2)
oprit. PentruAdam și Eva
Tinerețe fără bătrânețe și vață fără de moarte
era o realitate
de fiecare zi, tot așa cum era și prezența lui Dumnezeu. Îndrăznesc să cred că nicăieri
în afară de locul cu fructul oprit, glasul șarpelui nu putea fi auzit. De ce? Pentru că tot
restul grădini era impregnat cu libertate, și nu altfel de libertate decăt cea a ascultării.
Observați?
“Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: „Poti sa mănînci dupa
placere din orice pom din gradina;”
Cu alte cuvinte, Domnul a spus: “fi liber, mănâncă tot ce-ți place!” Și mai observați că
Domnul a spus nu “după nevoie” ci “după placere”. Partea a doua a poruncii pare a fi
restrictivă:
“dar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu maninci,”
Cuvinte pline de taină…Dumnezeu l-a creat pe om cu o putere intelectuală deosebită,
atât de deosebită încât Adam era în stare să cunoască si să numească toată creația lui
Dumnezeu. Iată de fapt evaluarea lor de către insuși Dumnezeu:
“Domnul Dumnezeu a zis:„Iata* ca omul a ajuns
ca unul din Noi
,
cunoscând
binele si raul.”
De fapt, șarpele s-ar fi putut să fi folosit doar prima parte a poruncii în desbaterea lui
teologică cu omul. “Adame”, păre el să spuna, “nu vezi tu că ești o creatură intelectuală?
Ceea ce crezi tu că ți-a spus Dumnezeu este o contrazicere în termeni!” De fapt în
cealată jumătate a poruncii taina se adâncește și mai mult:
“caci in ziua in care vei minca din el, vei muri† negresit.”
Ammenționat mai înainte că numai acolo, sub pomul cu fructul oprit, vocea șarpelui se
putea auzi. În restul grădinii era prezența lui Dumnezeu și era desăvârșire, deci răul nu
exista. Da, Adam era menit să cunoască totul și asta în mod desăvârșit dar asta trebuia
să se petreacă în domeniul prezenței lui Dumnezeu și numai acolo. Și cum era să moară
Adam dacă era liber să mănânce “după plăcere” și din pomul vieții? Înclin să cred că
dezbaterea teologică din Eden s-a prelungit peste câteva sesiuni timp în care șarpele
propunea o viziune mai “pragmatică” a adevărului lui Dumnezeu. Este ușor de ghicit
că în tot acest timp grădina lui Dumnezeu nu a fost îngrijită, creația nu afost cercetată
și numită. Lucrare a rămas atât de în urmă că nici pănă azi oamenii nu au terminat a
cerceta și a numii creația lui Dumnezeu.
“Restricția” din partea a doua a poruncii este de fapt o
protecție a libertății
pe care
partea întâia o dădea. “Adame”, părea să spună Dumnezeu, “ceea ce ți-am dat este atât
de minunat încât mi-ar părea rău să-l pierzi…”
Unul din lucrurile pe care le admir laApostolul
Pavel este modul in care s-a raportat la cultura in
care trebuia sa traisca pentru a gasi oportunitati spre
exprimareaAdevarului Evnagheliei lui Isus Christos.
InAtena de exemplu, el a inceput prin a intelege
care erau formele prin care oamenii isi exprimau sau
cautau religiozitatea. Apoi a cautat sa stie istoria locului
si a vrut sa cunoasca ideile ce erau raspandite de varii
ganditori din piata publica. Avrut sa cunoasca ceea ce ei
iubesc si isi doresc, care le sunt valorile.
Cuvantarea pe care apostolul o adreseaza celor ce erau
in piata central, in Areopag, incepe prin a remarca
religiozitatea lor inclinata spre idolatrie. „Barbati
atenieni, in toate privintele vad ca sunteti foarte religiosi” (Fapte 17:22b). Apoi continua
anuntand ca observatia sa era bazata pe cercetare. “in timp ce treceam prin cetate si ma
uitam la locurile voastre de inchinare… “ (Fapte 17:23a). Apostolul Pavel si-a luat timpsa
observe, sa analizeze framantarile orasului, ceea ce starnea pasiuni si dorinte. In continuare
Pavel gaseste pilonul in jurul caruia isi aseaza crezul sau christic: “altarul unui Dumnezeu
necunsocut” , citand apoi dintr-un poet cunsocut lor (Epimenides in Fapte17:28a) si
dintr-un filosof al vremii (Aratus in Fapte17:28b). Experienta apostolic ne ofera un model
in construirea unor punti de legatura prin care Evanghelia poate fi promovata in contex
actual.
In cultura occidentala/nord-americana gasim cel putin trei metafore/imagini ce ne
ajuta sa descriem si intelegem gandirea colectiv si raportarea la cadrul socio-cultural.
Potrivit sociologului israelian Philip Rieff, timpul pe care il traim acum in istorie
este unic. Fiecare epoca precedent a inteles si dezvoltat ordinea sociala si naturala ca o
reflexie a unei oranduiri divine, sacre.
In prima sa fata umanitatea – lumea antica pagana – gasea ca ultima autoritate
primatul mitic al diferitelor zeitati. Apoi odata cu apartia epocii teiste – cultura a relationat
autoritatea cu o interactiune personala a Dumneului credintei lui Avraam.
In cultura occidental si nord americana prezenta exista o delimitare accentuate
intre mediul social si mediul spiritual. In “cultura vestica” legatura intre divin si natural,
sacru si secular este rupta. Aceasta independenta a celor doua zone este fara precedent in
istoria umanitatii.
Rezultatul il vedem, auzim si citim. O fragmentata stare convulsiva, un freamat
continuu de nemultumire, de razboi, fara nici un element unificator.
Exista o permanenta stare de conflict intre notiuni si stari ce vor sa poarte mantia
autolegitimitatii intr-o lume lipsita de sens. Imaginealui Philip Rieff este o franghie rupa,
un element ce evidentiaza lispa de unitate, independent si neconectare.
In acest context noua institutie arhetipala a lumii este un sanatoriu ca o scena
de teatru in care se doreste sa fim convinsi ca noi traim cu adevarat doar cand suntem in
miscare, cand actionam. Identitatea se cauta si se ofera in povestiri personale si nu intr-o
naratiune mai mare (“la inceput Dumnezeu…”)
Metafora “franghiei rupte” poate avea implicatii directe in conversatiile
apologetice. De exemplu in discutarea unor precepte morale, a homosexualitatii sau
avortului, nu este suficient sa ne raportam pur si simplu doar la opiniile noastre cu privire
la corectitudinea sau greselile unui act ori a unei alegeri. Trebuie sa oferim un “raspuns
cosmologic” (cum spunea Rod Dreher in The Benedict Option) confuziei gasite in
cultura si media; sa aratam altora ca exista un graunte pentru univers si ca inflorim,
ca putem fi si suntem roditori atunci cand traim conform acelei ordini gasite. Cu alte
cuvinte, hai sa lucrampentru a ne fundamentamoralitatea si apologetic intr-o perspective
robusta asupra ordinii naturale, o ordine naturala care reflecta ordinea sacra in bunatatea
si iubirea Creatorului.
O alta imagine/metafora este cea a unei temnite si apartine filosofului catholic
Charles Taylor.
Temnita ne ajuta sa intelegem cum se simte ca traiesti intr-o epoca seculara.
Pentru Taylor, varsta secular este o varsta de credinta contestata: necredinta este
posibila, incurajata iar credinta este dificila. Acum traim intr-un “cadru imanent” - o
temnita - in care toata viata este inteleasa fara a face apel la transcendenta. Problema
este ca, in inchiderea noastra de la divin, “sinele tamponat”, dupa cum a spus James
KA Smith, este “de asemenea sigilat de semnificatie”. Noi suntem, in cele din urma,
singuri, orfani cosmic in deriva intr-o mare de nimic “, asa cum Nietzsche o va spune,
asteptand moartea. “Rautatea generala” a modernitatii, conform lui Taylor, este ca
“actiunile, obiectivele, realizarile noastre si altele asemenea, au o lipsa de greutate,
gravitate, grosime, substanta. “ Totul se simte neted, flat. Totul pare monocromatic.
Totul se simte gol, chiar daca incercam furios sa ne invitam vietile cu semnificatie si
scop intr-un univers fara Dumnezeu.
Metafora temnitei ne incurajeaza sa avem compasiune pentru cei din jur. Nu,
oamenii nu sunt dusmanul. Multi sunt tinuti captive diavolului, ideilor false, naratiunilor
false (2 Corinteni 10: 3-5) – sitrebuie eliberati. Ca si prizonierul eliberat din pestera
lui Platon, crestinii (si apologetii crestini) sunt chemati sa se intoarca in “pestera” sau
“temnita” si sa-i elibereze pe ceilalti. Vom fi ca Isus, care, in timp ce privim pe cei
pierduti cu compasiune, se roaga Domnului recoltei pentru mai multi muncitori (Matei
9: 36-38), vazand pe fiecare necredincios ca fiind intrinsec valoros, iubit si care are
nevoie de eliberare de pacat si minciuna? Isus a venit sa caute si sa-i salveze pe cei
pierduti (Luca 19:10) si ne invita sa ne alaturam acestei misiuni de cautare si salvare.
A treia imagine este a unui centru comercial. In seria Cultural Liturgies James
K.A. Smith
’
s vorbeste despre puterea formativa a practicilor noastre zilnice si modul in
care suntemmiscati de iubirile, pasiunile noastre si de viziunea unei vieti bune .
Intr-o vreme a deziluziilor, a dezamagirii, a dezlipirii de divin suntemmartorii
unui process mercantil. Valorizam oamenii si lucrurile din jur prin placerile pe care le
aduc.
Vindem/cumparam pentru ca vrem si putem. Prin dobandirea unor lucruri si
experiente noi, multi spera sa gaseasca o viata buna. In realitate, consumerismul este
inrobitor si opresiv. In cele din urma nu poate oferi fericirea sperata. Imaginea mall-
ului ne ajuta sa ne amintim ca oamenii nu sunt numai animale rationale, ci si animale
dornice. Suntem miscati de dragostea si dorintele noastre si de viziunea noastra asupra
vietii bune. Metafora shopping mall-ului ne reaminteste ca oamenii cauta o poveste care
intr-adevar satisface si un aliment care hraneste cu adevarat.
(continuare in pagina 13)
(continuare in pagina 20)