Romanian Times | Martie 2019

10 / 24

ROMANIANTIMES
VLADIMIR TISMĂNEANU 10
Resurecția spiritului revoltei
/ 11.03.2019
Ceea ce s-a petrecut acum trei decenii, în acel furtunos și miraculos an 1989, a însemnat
de fapt finalul comunismului european și, prin extensie, al leninismului ca fenomen
planetar. Evident că a mai durat până la colapsul URSS în decembrie 1991. Nu neg că
mai există formațiuni comuniste, că există încă state care invocă ideologia marxistă drept
doctrină oficială, dar este vorba de un marxism ceremonial, ritualizat, fără vreo legătură
cu practicile politice și economice concrete (China).
Am scris pe larg despre aceste chestiuni. Cine va dori să cunoască analizele mele legate de
rolul societății civile și al intelectualilor critici în descompunerea sistemelor ideocratice de
tip leninist, poate citi lucrarea mea Reinventarea politicului. Europa de Est de la Stalin la
Havel apărută în engleză în 1992 și tradusă apoi de Alexandru Vlad la Polirom. Ceea ce
trebuie subliniat din capul locului este faptul că anul revoluționar 1989 prezintă similitudini
și diferențe semnificative în raport cu momente cruciale precedente, așadar în raport cu
eforturile de reforme și transformare din 1956 și 1968. Să menționăm aici agravarea crizei
interne a sistemului comunist în toate statele Europei de Est și Centrale. Era vorba nu doar
de o prelungită criză economică și politică, ci de una care afecta în chip autodistructiv
capacitatea acestor regimuri de a mai configura un sens al viitorului.
Demoralizarea era evidentă pentru oricine avea ochi de văzut. Mai ales după 1975, în mare
măsură ca parte a ceea ce s-a numit „efectul Helsinki” s-a produs disoluția monolitului
ideologicdominant și s-aadâncit până laadeveni incurabilacrizăde legitimitatea sistemului.
Au scris pe larg despre aceste lucruri o serie de gânditori asociați inițial direcțieimarxismului
critic,întrecareCorneliusCastoriadis,ÁgnesHeller,FerencFehér,LeszekKołakowski,János
Kis. Prăbușirea sistemelor totalitare de stânga a fost anticipată în scrierile unor importanți
politologi și istorici precum Zbigniew Brzezinski, Martin Malia, Leonard Shapiro, Adam
Ulam, Richard Pipes și Robert C. Tucker. Stau mărturie pentru acele fascinante dezbateri
paginile unor reviste altminteri atât de diferite precum Praxis International, Telos, Dissent,
Survey, Problems of Communism ori Encounter. În același timp, direcția „revizionistă”
din sovietologia vestică miza pe resursele interne de supraviețuire ori chiar ameliorare a
regimurilorcomuniste.Apăreauchiarcărțidespre„mobilitate socială” îndictaturile leniniste
și studii care luau în serios propaganda comunistă privitoare la „centralismul democratic”
și „perfecționarea sistemului social”. Criza era însă incurabilă, ducând la ecloziunea unor
nuclee de societate civilă și la năruirea pretenției de infailibilitate a elitelor comuniste.
Pe acest fond, a avut loc resurecția spiritului revoltei în rândurile intelectualității și o tot mai
extenuantă derută în rândurile birocrației comuniste, deci în ceea ce se numește nomenklatura.
Amintesc aici impactul excepțional al publicării cărții Nomenklatura, scrisă de Mihail
Voslensky, un fost diplomat sovietic rămas în Vest. Transmisă de posturile de radio Europa
Liberă și Libertatea la începutul anilor ’80, cartea lui Voslensky demasca și demistifica
structura parazitar-profitocratică a regimurilor de tip sovietic. Brejnevismul apărea ca un
sistemfaraonic decadent, oorganizație de tipmafiotic cu lideri senili, decrepiți, veroși și cinici.
Cum scria la vremea respectivă politologul Ken Jowitt, URSS înseamnă, de fapt, „Uniunea
RepublicilorSicilieneSovietice”.TotJowitt,unuldintreceimaiinteligențișiprofunziinterpreți
ai comunismului în genere și al celui din România în particular, se referea la comunismul
dinastic al lui Nicolae Ceaușescu drept „socialism într-o singură familie”.
Cu foarte puține excepții, nimeni nu mai credea în lozincile oficiale, universal percepute
drept exhibiționism ventriloc. Se ajunsese astfel, la mijlocul anilor ’80, la ceea ce avea să
fie ulterior denumit drept sindromul stagnării, al incapacității fatale de regenerare internă.
Pentru Leszek Kołakowski și Andrei Amalrik, era limpede că sistemul era muribund.
Chestiunea era cât va dura această boală terminală și care vor fi forțele care vor determina
ieșirea din acel insuportabil marasm social și moral. Neîndoios, criza economică globală
din a doua jumătate a deceniului șapte a accentuat disfuncționalitățile sistemelor comuniste,
dar nu mai puțin importante au fost strategiile economice iraționale și iresponsabile ale
unor lideri precumCeaușescu ori Edward Gierek. Dictaturile comuniste funcționau practic
în absența oricărui feedback normal. Deciziile erau luate de un grup restrâns de potentați
autodesemnați drept „exponenți ai progresului istoric”.Niciunadin formațiunile leninistenu
a acceptat ori tolerat vreun minimum de pluralism intern. Până la reformele gorbacioviste,
fracționismul și revizionismul au continuat să fie denunțate drept păcate mortale.
De ce recursul perpetuu la memorie?
A reflecta asupra a ceea ce s-a petrecut în urmă cu două
decenii nu este câtuși de puțin un exercițiu scolastic.
Efecteleacelormomentetumultuoase,practicilesimbolice
și instituționale născute atunci (forumuri, ipostazele
carnavalești ale revoluțiilor din Polonia ori Germania de
Est discutate de PadraicKenney într-o carte tradusă la ed.
CurteaVeche), agonia socialismului dinastic în România
și zvârcolirile ultimilor lideri staliniști din ceea ce era încă
Blocul Sovietic - toate acestea vorbesc despre o dramă
istorică de proporții uriașe. Anul 1989 a reprezentat o
mutație axiologică, finalul religiei politice inspirată de
preceptele bolșevismului, resurecția idealurilor liberale
(drepturile inalienabile ale omului, libertate, societate civilă, economie de piață, demolarea
structurilor despotic-etatiste, reclădirea firului întrerupt al tradiției naționale, etc.)
Am meditat la aceste lucruri și atunci când am văzut un film despre „Locuri memoriale din
România: PiațaUniversității”, datorat luiMirel Bănică și luiValeriuAntonovici (o creație total
independentă, filmată și finanțată de autori). Nu este o producție spectaculoasă, nu se caută
efecte superficiale, dar avem de-a face în schimb cu un efort sobru și neliniștitor de a avertiza
asupra riscurilor amneziei, ale obliterăriimemoriei. Există în inimaBucureștiului un loc despre
care putemspune că are dimensiunea sacralității. PiațaUniversității este, în plan simbolic, cum
insistăMihaelaMiroiu în acel film, locul rezistenței, almartiriului, al asemenea loc
ar trebui cumvamarcat, identificat prin construcția unui spațiu al amintirii și reculegerii.
Sunt intervievați în film studenți, florărese, pensionari, o lume diversă, pestriță, dar cât se
poate de reală. Prea puțini își amintesc, ori știu, ce a fost de fapt această Piață. Ocultarea
memoriei a fost unul din obiectivele totalitarismului comunist. În cazul românesc, politica
tăcerii, a fricii, a vinei neasumate și a lipsei de regret pentruororile trecutului s-a prelungit sub
semnul amorțelii spiritului critic și al nesimțiriimorale. Dacă vreuna din televiziunile din țară
ar difuza vreodată acest tulburător documentar, veți vedea că de faptmemoria contemporană
este plină de „pete albe”, că sunt destui care nu au nici ce mai vagă idee despre ce a fost de
fapt dictatura comunistă, despre masacrul tinerilor inocenți ordonat de dictatura decrepită a
lui Ceaușescu, despre clipele de exuberantă și spontană renaștere spirituală din aprilie-mai
1990. Cum spune o studentă în film: „În România istoria nu durează mai mult de trei zile”.
Sunt unii care se întreabă de ce acest recurs perpetuu la amintire? Cred că este nevoie de
înțelegerea cauzalităților multiple care s-au intersectat în declanșarea erupției revoluționare
din 1989. Între acestea, venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov. Ales secretar general al
PCUS în martie 1985, Gorbaciov s-a orientat rapid în direcția eforturilor de regenerare, de
deschidere. Strategiile cunoscute subnumeledeperestroika și glasnostau însemnat începutul
unui irezistibil proces de liberalizare intra-sistemică. Fostul aparatcik de la Stavropol,
fostul protejat al lui Iuri Andropov, omul care știuse să-și camufleze cu abilitate înclinațiile
reformatoare, a ajuns să susțină, mai ales după 1987, o viziune radicală de revizionism neo-
leninist. Se făcea apel la un Lenin mitologizat, presupus umanist, trădat pasămite de Stalin
și acoliții acestuia.
Știm de la politologul britanicArchie Brown că Gorbaciov și-a dezvoltat ideile heterodoxe
într-un manuscris din 1988. Textul inedit al acelei cărți probează că liderul de la Kremlin
se îndrepta către ideile reformismului social-democrat promovate odinioară de Eduard
Bernstein, acel gânditor eretic hulit de Lenin. Iconoclasmul se prefigurase în noiembrie
1987, când, în discursul aniversar legat de Revoluția din Octombrie, Gorbaciov denunțase
„crimele de neuitat și neiertat ale stalinismului”. Se relua rechizitoriul anti-stalinist al lui
Hrușciov, însă mult mai consecvent. În paginile așa-numitelor reviste „groase”, între care
Novîi Mir, apăreau cărți mult timp prohibite - de la Întunericul la amiază al lui Arthur
Koestler, la Arhipelagul Gulag al luiAleksandr Soljenițîn.
/ 12.03.2019