16 / 24
ROMANIANTIMES
de Gabriela Lungu
Constantin Noica este unul din puținii cugetători contemporani care a pus
problema omului în hățișul contradicțiilor generate de pluralitatea culturilor Europei(și
ale lumii) și globalitatea civilizatorie a erei tehnicii planetare. Încă din anul 1938, în eseul
Omul contemporan și viitorul
, filosoful conferenția că
Omul de azi
este:
unul care nu
se sinchisește de viitor; unul care nu crede în viitor(...). Viitor, nu-i așa, are omul care
visează, care năzuiește, care vrea. Viitor are viitorul. Omul contemporan e obosit
1
.
Filosoful nostru imputa omului contemporan faptul de a fi uitat de sine, de a se
ocupa de orice din exterioritatea sa, numai de a nu se ocupa cu adevărat de sine, de a nu
iubi viitorul. În preajma celui mai devastator război care se pregătea demonic în lume,
tânărul cugetător dădea schița unei contradicții esențiale ce măcina proiecția către viitor
și posibil a individului uman:
Viitorul înseamnă creștere tăcută. Omului de azi îi place
zgomotul, infernul, orașul – poate, adică sigur, pentru că are anumite goluri lăuntrice
de umplut. Viitorul mai înseamnă inițiativă, răspundere. Omului de azi nu-i place
răspunderea; ci, cufundat în mijlocul maselor, al colectivităților, înțelege să nu răspundă
la nimic, să treacă vina asupra tuturor. În sfârșit, viitorul mai înseamnă singurătate. Ești
singur înaintea propriului tău viitor. Iar omului de azi nu-i place singurătatea
2
.
Această exigență a presantei responsabilități în fața viitorului, de care au vorbit
atâția mari oameni ai secolului XX, un Sartre, un Camus i se revela și lui Noica, precum
un imperativ categoric. Filosoful își pune întrebarea - cu aceeași responsabilitate umanistă
- încotro merge cugetul contemporan și răspundea, pornind de la trăirea convingerii că
omul e o ființă care se rușinează, prin căteva argumente perene, ca acestea:
... trebuie
să ieșim din turmă, trebuie să ne întoarcem la om(...) la fii tu însuți, fii cât mai mult
tu însuți(...) despre noi, despre fiecare dintre noi e vorba, știm bine asta (...) oricât de
neputincios ar fi spiritul nostru, noi putem trăi în el, adică ne putem întreba mai mult, ne
putem adânci mai mult, desăvârși mai mult
3
.
Umanismul concret al lui Noica poate fi un umanism al răspunderii față de
individ, colectivitate, dar și față de națiune și umanitatea epocii actuale. În anii 40 Noica
scria un articol de răsunet,
Celălalt umanism
, relevând de ce este atâta nevoie în lumea de
azi.
Noi avem nevoie, în lumea de azi, de o expresie care să califice adâncimea omului în
sine și, calificând-o, s-o unifice și s-o organizeze. Dacă umanismul izvorăște din dorința
omului de a se regăsi pe sine- cine are mai multă nevoie de a se regăsi decât omul de azi,
risipit de atâtea cunoștințe, de atâta tehnică, de atâtea nădejdi dezamăgite și primejdii
neocolite? Dacă vrem să însemne depășire – nu omului de azi îi e necesară depășirea
umanistă, omului de azi înfrânt, umilit de timpurile pe care singur și le-a pregătit
incapabil fiind măcar să-și prevadă dezastrele, pe care cu atât de subtilă inconștiență
le-a pus în practică
4
?
În fața dezastrelor istorice, umane, sociale și individuale - ale vieții sale trăite
sub crugul atâtor constelații potrivnice, Noica a coborât din înaltul filosofiei pure, a urcat
iarăși acolo, menținând, viguros și constant, echilibrul spiritual între :
cum e cu putință
ceva Nou
5
și
umanismul viu al veacului
6
.
Acest umanism al lui
a fi
, complementar celui al lui
a face
își centrează atenția
asupra militantului, a luptătorului pentru care
: Idealul oricărei elite conștiente nu e să
facă altă lume: e să fie altă lume. Omul de azi nu se mai așază față de lume, ci în lume. El
este lumea, și o pune neîncetat în mișcare, odată cu propria și neodihnita sa înnoire
7
.
Convingerea întremătoare a întregului edificiu filosofic nicasian este, ca și
aceea a filosofului existențialist francez Gabriel Marcel, că
a fi
trebuie slujit, nu contra,
1 Constantin Noica,
Echilibrul spiritual, Sudii și eseuri,
Editura Humanitas, 1998, p. 133-138.
2 Ibidem, p. 137.
3 Ibidem, p. 118.
4 Ibidem, p. 214.
5 Constantin Noica,
Schiță pentru istoria lui cum e cu putință ceva nou,
Editura Humanitas, București, 1995.
6 Constantin Noica,
Echilibrul spiritual, Sudii și eseuri,
Editura Humanitas, 1998, p. 133-138.
7 Ibidem, p. 236-240
Omul și cultura europeană în viziunea lui Constantin Noica
dar complementar lui a
avea
. Tânărul filosof își contura umanismul său ca pe un program
creștin nedisimulat:
Ceea ce așadar descoperim astăzi poate este, dincolo de inteligența
ucigătoare de viață, tocmai viața. Împotriva tiraniei prelungite a inteligenței s-a putut
ridica, în ultimul timp, viața brutală și elementară. Nu suntem azi în măsură s-o judecăm
și s-o osândim. Dar cine are ceva mai bun de adus, să aducă: și va fi o viață mai înaltă,
dar tot valorile lui a face. Ne-am trezit astăzi însetați de valorile lui a fi. Cândva, când
setea aceasta își va găsi o albie, vom înțelege mai limpede, poate, că viața nu suprimă
inteligența, ci o întemeiază cu adevărat, așa cum a fi nu interzice pe a face: îl susține
8
.
Vocația europeană a românescului l-aurmărit peNoicao întreagăviațăde cultură
și filosofie, fapt dovedit și de construcția unui
Model cultural european
publicat, de altfel,
sub titlu latinesc
De dignitate Europae.
Lucrarea este o reflecţie filosofică asupra culturii
europene formulată cu diverse ocazii între anii 1986 şi 1987, în reviste precum
Ramuri,
România Literară
.
De ce a simțit Constantin Noica nevoia unei reflecţii asupra culturii europene,
când încă mai avea vreme să încheie, printr-un tratat de logică, articulaţiile unei ontologii
redutabile? Ce resort l-a făcut pe acest filozof să părăsească poziţia unor consideraţii
lucide cu privire la sintaxa aventurii individualului în orizontul fiinţei, pentru a perora, în
cu totul alt orizont, pe teme secunde de antropologie culturală?
Plonjând în propriile sale nelinişti, adâncind propria sa interogaţie, Noica
află însăşi esenţa filosofiei - sedus de o idee, în cucerirea ei nu eşti nicodată singur -
regăseşti întotdeuna căile altora. El urmăreşte povestea fiinţei acolo unde ea s-a spus în
mod exemplar. Și unde oare s-a spus mai bine povestea fiinţei dacă nu în
Dialogurile
lui Platon şi
Metafizica
lui Aristotel, în
Confesiunile
Fericitului Augustin ori în
Summa
Sfântului Toma, în Leibnitz ori Descartes, Kant sau Hegel - adică nici mai mult nici mai
puţin decât în cultura europeană.
Ca atare, meditaţia nici nu putea începe, nici nu putea sfârşi fără să fi întreprins
un proces de intenţie culturii europene. Fără această confruntare cu marile spirite, fără
o evaluare profundă a conceptelor fondatoare, metamorfoza interioară, pe care autorul
nostru a suferit-o, n-ar fi fost posibilă - aşa cum o va spune chiar el:
Dacă nu eşti un
individual-general, nu eşti nimic; te preia statistica
9
.
În
Jurnal de idei
, Noica spunea:…
obsesia mea este de a reabilita individualul,
dar nu ca individual stingher, ci ca individual investit de puterea generalului
10
. Despre
ce individual să fie oare vorba? Nu cumva despre individualul uman, iar la limită, chiar
despre
homo europaeus
? Strivit de cele trei puteri anonime:
natura, istoria
şi
masele
,
individualului nu-i rămâne decât un destin copleşitor. Aşa încât tot efortul său mental,
întreg eşafodajul ideilor sale se înalţă ca un răspuns la întrebarea:
ce poţi să faci atunci
când totul în jurul tău se destramă?
Cultură
- va spune Noica. Singura formă de a lupta cu destinul este să dai un
sens, să dai o direcţie căutărilor tale, să te laşi pătruns, structurat de acea idee din interior
până înmomentul în care ajungi cu toată fiinţa ta să întruchipezi însăşi ideea, să devii una
cu ea, să devii regulă. Substanţa relaţiei dintre individual şi idealul său este însăşi alegerea.
Constatin Noica ştia foarte bine că:
Avem în noi un principiu al ordinii şi al
ordonării - (care este) spiritul -, dar (pe care) nu ştim sau nu vrem să-l folosim. Omenirea
ar puteafi reformatădacă schimbareaar începe de la elementul edificiului, de la calitatea
cărămizii, aşadar de la edificarea individului – (prin cultură
)
11
. Fiindcă individualul,
omul, nu este de la sine înzestrat cu înţelesul fiinţei, el nu rînduieşte lucrurile la locul lor
şi nici nu le duce la împlinire, în chip obişnuit. Doar prin cultură capătă învestirea de a
8 Constantin Noica,
Echilibrul spiritual
, p.238-239.
9 Ibidem, p.46.
10 Constantin Noica,
Jurnal de idei,
Editura Humanitas, București, 1990, p.80.
11 Ibidem, p. 125.
(continuare in pagina 20)