13 / 24
ROMANIANTIMES
Partea a doua 1.1
Paștele cădea rar în martie, cel mai des
era în aprilie, sau la începutul lui mai.
Paștele meu preferat era cel de aprilie, când
începea să fie cald, dar soarele ucigător nu
pârjolea încă totul și Dunărea nu se mișcă
ca o cadână somnabulă, așa cum face vara,
când îi este lene să și curgă. Când cădea
Paștele în aprilie sau la 1 Mai, tata își suna
toți prietenii și îi chema să facem Paștele
în aer liber, la Cracii Preotesei. Aveam
probabil vreo patru-cinci ani, nu mergeam
încă la școală și Paștele la Cracii Preotesei
era cel mai grozav lucru care mi se putea
întâmpla mie pe atunci.
Pregătirea începea cu câteva zile înainte de
duminica cu pricina, când tata, după ce afla
cam câtă lume avea să vină, îl lua pe nenea
Dragomir și seducea să cumperemielul sau
berbecul tânăr. Între timp, ne mutasem la
Băneasa, unde era spital, și neneaDragomir
era șoferul de pe unica salvare. Șofer,
administrator, portar și bărbatul bucătăresei
de la spital. De fapt, pe el îl chema Ștefan,
Dragomir era numele de familie, dar chiar
și nevastă-sa tot Dragomir îl striga, mai
ales când ajungea serile acasă, clătinându-
se pe picioare, și ea îl afurisea încă de la
poartă. Atunci îl știa tot satul, deși, când era
beat, nenea Dragomir era foarte cuminte.
Se chinuia un timp să deslușească misterul
propriei porți, pe care tot el o legase cu
sârmă și apoi se furișa încet prin grădină
și se culca în șopron. Câte nopți de beție
frumoasă petrecuse nenea Dragomir în
șopronul lui magic numai el știa, dar acolo
era un fel de culcuș unde el era liber, era din
nou tânăr și făcea tot ce voia.
În ziua când se ducea cu tata la ciobani să
se tocmească pentrumielul de Paște, nenea
Dragomir nu bea. Apărea de dimineață în
fața blocului cu două etaje, unde stăteam
în Băneasa, proaspăt bărbierit, îmbrăcat
cu o cămașă curată și aștepta în salvare
să coboare tata. De obicei, mergeau până
la Ion Corvin, o comună alăturată, lângă
care își aveau staulele cu oi sibienii, țăranii
din Mărginimea Sibiului, care își țineau
oile la iernat în Dobrogea. Era acolo unu,
Hermann Chioru’, pe care îl cunoștea
nenea Dragomir bine, că îi vindea țuică și
vin. Oamenii spuneau că fusese în munți
cu rezistența anticomunistă și că-l prinseră
și-l bătuseră până când îi scoseseră un
ochi, dar Hermann Chioru’ nu povestea
nimic despre asta și, de frica Securității,
nimeni nu-l întreba nimic. Cert era că trăia
aproape singur cu oile lui, vara în satul lui
necolectivizat de lângă Sibiu, iarna la Ion
Corvin, și, dacă avusese vreodată nevastă
și copii, probabil îl părăsiseră demult.
Nenea Dragomir nu se tocmea niciodată,
pentru că știa că n-o să-l înșele Chioru’.
Îi alegea întotdeauna mieii mari și buni
de zeamă, cu multă carne pe ei, apoi, cu
vorba lui tărăgănată, de ardelean, îi spunea
cât costa mielul. Suma era de obicei cam
aceeași. După ce lua banii, îi împăturea în
patru și îi punea în pachetu’ de țigări. Fuma
Carpați fără filtru, care puțeau îngrozitor.
Ca și hainele lui, de altfel. Dar pe nenea
Dragomir,înnopțilelordebeție,nu-lderanja.
Când Hermann Chioru’ venea să cumpere
țuică și vin, nenea Dragomir îl poftea în
șopron și îl cinstea mai întâi. Câteodată, îi
uita Dumnezeu acolo și-o noapte întreagă,
vorbind câte-n lună și-n stele despre politică
și Dumnezeu. Erau prieteni.
Și eu eram prietenă cu nenea Dragomir, că
mă lua cu el la pescuit.
După ce alegea mielul sau berbecul tânăr,
tot Hermann Chioru’ îl tăia. Îi făcea întâi
o cruce mare, să nu moară animalul
necreștinat și apoi îi băga cuțitu’ în gât,
iute, să sufere cât mai puțin. Apoi aștepta
o vreme să se scurgă sângele, ca să nu
murdărească salvarea lu’ domnu’ doctor.
De obicei, tata stătea lângă salvare ți fuma,
iar nenea Dragomir și Hermann Chioru’
înveleau mielul în saci de plastic, îl puneau
pe targa salvării și îl legau cu curelele acelea
subțiri, cu care se leagă pacienții să nu îi
clatine prea tare salvarea în mers ți să se
rănească. Mielul creștinat era mort de tot
și nimic nu mai putea să-i facă cu adevărat
rău, dar dacă s-ar fi prăvălit de pe targă la
***
Anca MIZUMSCHI -
fragmente din romanul Țara mea suspendată
Dezrădăcinarea unei generații de copii
sau străini de două ori…
Mihaela s-a mutat acum aproape doi ani în Portland, Oregon, după ce, împreună cu
familia ei au locuit mai bine de 15 ani în Italia. Este profesoară de limba română,
franceză, italiană și engleză. Pasiunea ei rămâne scrisul, așa că a reușit să publice
trei cărți:
ÎN UMBRA RUINELOR, REGĂSIREA EVEI, CĂLĂTORIE ÎN TREI.
În ultimii 20 de ani și-a dedicat viața lucrării cu femeile care au suferit abuzuri
în familie, iar talentul ei pentru coaching le-a ajutat enorm. Acum Mihaela este
preocupată de integrarea copiilor săi în SUA și păstrarea limbii și culturii române. Are
doi copii, unul de 12 și celalalt de 17 ani, care merg la o școală publică din Portland.
“O ascultam pe fiica mea de 12 ani, care era prezentatoarea unui spectacol, încercând să
pronunțe cuvintele, într-o românească stâlcită, cu accent străin. Strădaniile supraomenești
ale profesoarei de la curs s-au lovit de un zid de indiferență, atât din partea elevilor, cât
și din partea părinților. Nu știu dacă “indiferență“ e cuvântul potrivit, știu însă că acești
copii nu au reușit să acumuleze în 2 ore pe săptămână bagajul necesar de cunoștințe.
Purtând costume tradiționale românești, cântând cântece populare și învârtind hora sau
alunelul, acești copii, născuți și crescuți pe meleaguri străine, învățau pentru prima dată
ce însemnă limba, cultura și tradiția românească. Dacă noi, părinții, ne-am simțit sufletul
înduioșat la auzul povestirii ”La cireșe,” dacă am fredonat “Pupăza din tei” și ne-am
delectat privirile cu frumoasele costume populare, pentru ei, copiii noștri, toate acestea
alcătuiau un univers nou, aproape străin. Deși arătau minunat în acele costume țărănești,
cu obrajii roșii și pasul săltat în ritmul horei, se vedea clar că ei nu aparțineau acelei lumi.
Îmi amintesc de serbările de pe vremeamea, cummemoramcu toții poeziile și rolurile pe care
le aveam, ce emoții trăiam! Ei, micuții, încercau să silabisească de pe foi textul scenetei care ar
fi trebuit săfieunacomică….dar nupreaau râs.Cuvinteleaceleapronunțategreșit și fărăaccent
demonstrau atât de dureros cât demult se înstrăinaseră copiii noștri de propria lor limbă.
Acum doi ani am decis să citesc în fiecare seară, împreună cu fetele mele, câte o poezie sau o
poveste din folclorul autohton. Să insufli copiilor dragostea față de limba și cultura țării mi se
păruse un lucru ușor….mie, cel puțin…aveamun as înmânecă, dar, uite, că nu era chiar așa…
Fetele mele, asemenea multor copii din diasporă, nu pricepeau în ruptul capului, de ce Nică a
lui ȘtefanApetrei se ducea la scăldat la râu, fura cireșe sau încerca să vândă pupăza în loc să-și
umple timpul cu lucruri mai interesante precumnavigarea pe internet și mersul la mall. Cât de
departe era de ele copilăria, în adevăratul sens al cuvântului…cu inocența și farmecul ei!
Îmi amintesc că am râs când o prietenă mi-a povestit de mirarea copilului ei când a văzut
pentru prima oară pe cineva mulgând vaca…bietul de el, crezuse mereu că laptele se ia de la
magazin, unde vânzătoarea îl punea frumos în sticle…Acum, nu mi se mai pare amuzant…
mi se pare tristă și demnă de compătimit copilăriafiilor noștri, crescuți departe de țară, bunici,
tradiții, limbă strămoșească…
de Mihaela Gheorghe
Ce va fi cu această generație de Anthony, John, Jeniffer, Ruth și alte nume care nu se mai
potrivesc cuAmarghioalei,Avădanei, Pricop, Ifrim? Cumse vor putea reintegra ei în cultura
românească după atâția ani de peregrinare pe altemeleaguri ? Cel mai probabil va fi că acest
lucru nu se va întâmpla. Se vor simți la fel de străini și dezrădăcinați în propria țară…Străini
de două ori…
Rămâne de văzut…Până atunci, să zic și eu cum zicea fiica mea, ieri la spectacol: “Oameni
buni, iubiți-vă mult țara!”
(continuare in pagina 17)