16 / 24
ROMANIANTIMES
Personalitatea lui Mihai Eminescu impune cel puțin două interpretări: una istorică,
directă ca pentru orice om obișnuit și alta poetico-spirituală ca pentru un creator de
geniu. Așadar greutatea cade pe poezie, partea de nemurire a existenței sale. Și pentru
că „iubitorii” marelui poet nu i-au înțeles cum se cuvine opera s-a ajuns la a se spune
că Eminescu nu e atât de mare, după cum s-a tot afirmat, faima lui fiind întreținută
mai mult artificial sau că opera sa poetică este inferioară celei politice. Trecând peste
toate acestea doar în treacăt voi spune și eu câteva cuvinte privind temele și ideile sale
poetice.
Tema majoră a întregii lui creații este aceea a întrepătrunderii lumilor: relativă
și absolută. E suficient, pentru aceasta, să cităm ultima strofă din
Luceafărul
: „Trăind
în cercul vostru strâmt/ Norocul vă pertrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor
și rece”. „Cercul strâmt” de aici este în
Scrisoarea II
„lumea comună” – „Iar în lumea
cea comună a visa e un pericul”. În toată viața lui Eminescu s-a confruntat cu gândirea
comună a lumii, precum Iisus cu lumea fariseilor. Și toate celelalte teme posibile se
revendică de la aceasta. Iată timpul și eternitatea: „Timpul mort și-ntinde trupul și
devine veșnicie” (
Scrisoarea I
); „Anii tăi se par ca clipe, clipe dulci se par ca veacuri”
(
O, rămâi.
..); „Numai omu-i schimbător/ Pe pământ rătăcitor,/ Iar noi locului ne ținem,/
Cum am fost așa rămânem” (
Revedere
) etc.Apoi natura și copilăria sunt modele pentru
raiul care începe de pe pământ. De multe ori pădurea este personificată, ca sugestie
pentru unitatea creației, pentru minunea vieții. Aparențele și esențele, văzutele și
nevăzutele se țes firesc în trama cuvintelor sale. În
Ce te legeni...,
în
Revedere
, în care
fiecare dintre noi ne regăsim, se face notă distinctă între ceea ce este rămânere în timp
și părăsirea lui, de aici nota de optimism, motivația pentru bucuria universală în fața
„La aniversară” – 15 iunie 2019
descoperirii nemuririi noastre. Este, dacă vreți, insistența pentru vestea bună că nu noi
suntem ai timpului, cum pare a fi la prima vedere, ci timpul este al nostru. Adevărul
că pe poezie este zidită lumea și că omul în intimitatea sa este și poet, altfel și-ar
rata destinul de ființă nemuritoare, îl găsim în poezia
Numai poetul
: „Lumea toată-i
trecătoare./ Oamenii se trec și mor... // Numai poetul,/ Ca păsări ce zboară/ Deasupra
valurilor,/ Trece peste nemărginirea timpului”. De asemenea viața și moartea sunt teme
ce demonstrează cu claritate legătura dintre gândirea eminesciană și învățătura lui Iisus
din Sfintele Scripturi. În
Mai am un singur dor
două elemente sunt tulburătoare:
marea şi moartea. Aici lumea este o mare cu două ţărmuri, unul pe pământ şi altul în
cer, „marginea mării” fiind ţărmul ei din cer. Celălalt element este moartea. Ce este
aceasta, oare, când noi cei de rând simţimfiori numai la simpla rostire a acestui cuvânt?
Răspunsul este deductibil în versul strigat cu entuziasm „Nu credeam să-nvăţ a muri
vreodată!”
al
Odei în metru antic.
E vorba despre moartea întâi, cea față de păcat,
absolut necesară pentru a se naşte în noi un om nou, cel care să ne conducă la viața
adevărată. Este exact soarta bobului de grâu care aruncat în brazdă nu poate aduce
însutită roadă până nu moare mai întâi.
Să amintim și de importanța pe care poetul o atribuia limbajului (poetic). În
Criticilor mei
întâlnim atât „cuvinte goale ce din coadă au să sune” cât și „cuvântul ce
exprimă adevărul”. Este aici sugestia pentru nevoia înnoirii limbajului poetic, altfel ne
paște pericolul instalării limbii de lemn și la nivelul poeziei.
Eminescu s-a născut plecând.
Constantin Oancă
(continuare din pagina 14)
Piesă de teatru despre imigranți moldoveni
grele și umilitoare momente, atunci când “un ochi plânge și altul rade”, fiindcă nimeni
nu vrea să vadă o persoană învinsă sau patetică. Am încercat în construcția personajului
să nu îi pierd nici o clipă mândria și demnitatea umană fiindcă, așa cum spune ea, este un
artist, un cineva și ea, un om ca noi toți ce dorește să fie fericită ca și noi toți și nimeni nu
îi poate lua acest drept: de a visa și de a spera la un “mâine” mai bun. E o muncă destul
de complexă în a creea un personaj tragi-comic, veridic, inspirat din realitate, fiindcă de
multe ori în sală - cum s-a întâmplat și în acest caz - se pot găsi oameni cu situații de viață
similare. În aceste condiții, crearea unui astfel de personaj este o responsabilitatea civică:
poate deprima sau încuraja, depinde de cum este conturat. În orice caz a fost o experiența
unică și o provocare în sine, dat fiind faptul că este pentru prima dată când o româncă a
jucat acest rol, aici înAmerica.”
Totodată, am solicitat câteva impresii și de la spectatorii prezenți în sală:
Mihaela Campion
“Chiar dacă piesa a fost scrisă de Saviana Stanescu în mai multe etape, ea își menține
autenticitatea subiectului în perioada curentă. Sub masca umorului întunecos se ascunde
o luptă interioară specifică experienței imigrantului. Dialogul rafinat dintre personaje
are ca efect pentru spectator răspunsuri emotionale complexe și contradictorii. În
fiecare moment spectatorului îi sunt dezvăluite sentimente de bucurie, durere, speranță
și deznădejde. Autoarea, cu un rafinament și o subtilitate artistică deosebită reușește să
aducă experiența imigrantului la același numitor cu experiența umană: dorința de a fi iubit
și de a fi acceptat.“
George Pristavu
“Este o piesă de excepție, și mi-aș dori ca o companie de producție teatrală să o pună în
scenă cât mai curând pentru o audiență mai largă. Piesa are toate calitățile pentru a avea
un impact de valoare pe tema “VisuluiAmerican”. Scenariul a fost captivant, interpretarea
actorilor remarcabilă, regia și scenografia inedită.
În opinia mea, piesa reușește cu success să reducă unele din efectele instictelor tribale și
al politicilor de separare si identitate (“noi împotriva lor”) și expune cu acuratețe parte
din turpitudinile sistemului American de imigrație actual, ironic, într-o țară fondată de
“emigranți ilegali” și cu promisiunea constituțională de a primi pe alți emigranți cu brațele
deschise.
Piesa atinge fiecare spectator la setul comun de valori și emoții al umanității, reamintind că
toți oamenii sunt intrinsic la fel: au nevoie să fie iubiți și acceptați de alți oameni. Autoarea
reușește să spună o poveste personală pentru audiență, căci fiecar spectator se poate regăsi
în tumultul de emoții și experiențe ale personajelor. Din această perspectivă universală,
Saviana Stăneecu este o autoare talentată, ce dovedeste că și ea este o “Emigrantă cu
calități extraordinare”. “
Rebecca Fritz
“I had the honor of seeing this play performed onThursday evening. The story illuminated
many hidden facets normally lurking in the shadows, but did so with such humor, light,
and gentleness that I was left astonished by the playwright’s talent. I would travel
anywhere to see one of her plays performed! I haven’t been this moved since meeting
Andrei Codrescu.”