Romanian Times | Iulie 2019

7 / 24

ROMANIANTIMES
7 Meditații est-etice
“Mihai Eminescu – Ediție de pribegie” – 70 de ani de la apariție
(continuare in pagina 20)
În 2019 se împlinesc 70 de ani de la înființarea Bibliotecii Române din
Freiburg, 1949, dar și 70 de ani de la editarea de către Biblioteca Română
din Freiburg a volumului Mihai Eminescu: Poesii – Ediție de pribegie, prefață
de Mircea Eliade, 1949.
*
Una din instituțiile notabile ale exilului
românesc, cunoscută sub numele deBiblioteca
Română din Freiburg1 e înființată acum
70 de ani, la 1 mai 1949, în orașul Freiburg
am Breisgau, Republica Federală Germania.
Inițiativa aparținea luiVirgilMihăilescu și unui
grup de refugiați și exilați români, pe de o parte
cu scopul de a contracara acțiunile de distrugere
a culturii și a memoriei românești puse în
operă de ocupantul bolșevic din România, iar
pe de altă parte în scopul facilitării accesului la
cărţi, reviste şi documente culturale româneşti,
atât pentru românii din exil, cât şi pentru
străinii care doreau să cunoască România.
De-a lungul timpului, cu precădere în cursul
evoluției diferitelor etape ale Războiului
Rece, Biblioteca Română din Freiburg a fost
finanțată și susținută de autoritățile germane,
de unele asociații și organizații ale românilor
din Germania, S.U.A, Franța, Vatican.
Dacă în 1956 Biblioteca dispunea de un fond
de circa 7000 de publicații, în anul 1975
numărul lor urcă la 38 336 de unități (cărți și
publicații periodice), pentru ca la finele anului
1986, cândVirgil Mihăilescu renunță la funcția
1 Conform statutului de la înființare, Biblioteca Română din
Freiburg își fixase următoarele obiective: „1. Strângerea tuturor
lucrărilor privitoare la istoria și la cultura poporului român, atât a
celor originale, publicate în țară sau în străinătate în limba română,
cât și a traducerilor lor în diverse limbi străine, precum și a lucră-
rilor autorilor străini din România. / 2. Colecționarea tuturor ziare-
lor și revistelor românești apărute în străinătate. / 3. Crearea unei
arhive cuprinzând material documentar privind toate manifestările
culturale românești din străinătate, prin strângerea publicațiilor de
orice natură: memorii, apeluri, circulare, albume, fotografii, progra-
me etc. / 4. Organizarea unui mic muzeu cuprinzând: obiecte de
artă, țesături, tablouri, reproduceri fotografice, etc., cu scopul de
a fi prezentate tuturor compatrioților și prietenilor vizitatori. / 5. O
secțiune specială este prevăzută pentru colecționarea lucrărilor de
cultură generală din literaturile străine. / 6. Editarea anumitor ope-
re prezentând o importanță deosebită pentru cultura româneas-
că; publicarea de extrase, rezumate, antologii din lucrările funda-
mentale ale literaturii române; redactarea unui Catalog General
al Bibliotecii, a unui Buletin Cultural Informativ, cu expunerea
problemelor generale de cultură românească, a Buletinului Bibli-
otecii Române (Studii și documente românești, Biblioteca din
Freiburg, Seriile 1953-1957, 1958-1967, 1968-1990/1991, total
20 de volume), a unui Buletin Bibliografic etc./ 7. Conducerea
Bibliotecii Române urmărește ca această creație culturală să de-
vină o sursă de documentare obiectivă pentru toate problemele
istoriei și culturii române, cu scopul de a pune la dispoziția tuturor
cercetătorilor, români și străini, un material documentar informativ
cât mai bine organizat.”
de director, să se ajungă la un total de peste 70
000 de cărți și peste 2000 de ziare și reviste
(Biblioteca deține cea mai mare colecție
aproapecompletădegazete și reviste românești
din exil). În Fondul Bibliotecii, au intrat multe
donații: “Fondul Gino Lupi” (15.000 de
volume, din 1965), “Fondul Grigore Nandriș”,
„Fondul Mitropolitului Visarion Puiu al
Bucovinei” (icoane, cărți, arhive personale),
„Fondul George Racoveanu ”, “Donația Octav
George Lecca” , “Fondul J.N. Manzatti” ,
„Fondul Basil Munteanu”, „Fondul Familiei
Alexandrina și Marcel Fontaine” etc. Însăși
Familia dinastică de Hohenzollern a donat
Bibliotecii un manuscris al poeziei Criticilor
mei de Mihai Eminescu.
Printre primele acțiuni ale grupului inițiator din jurul
Bibliotecii, se numără editarea, chiar în septembrie
1949, a volumului Poesii – Ediție de pribegie, de
Mihai Eminescu, având o prefață de Mircea Eliade.
Acesta a considerat cartea drept „un model suprem al
voinţei, stăruinţei şi continuităţii româneşti în exil”.
*
Textul Prefață de Mircea Eliade din volumul
Poesii – Ediție de exil:
„I.
Dupărezistenţelepecarele-aîntâmpinatîntimpulscurtei
şi chinuitei lui vieţi, opera lui Mihai Eminescu s-a impus
fulgerător, neamului întreg, iar nu numai păturei culte.
Nu ştiu dacă s-a făcut vreodată socoteala exemplarelor
tipărite din Poeziile lui Eminescu. Dar în mai puţin de o
jumătate de veac, poeziile acestea au fost reproduse în
multe zeci de ediţii, de la modestele tipărituri populare
până la admirabila ediţie critică a Fundaţiilor Regale,
îngrijită de Perpessicius. Astăzi, după ce-au cunoscut
atâtea culmi şi atâtea onoruri, Poeziile lui Eminescu,
cenzurate în ţară, apar aşa cum le vedeţi, în haina
sfioasă a pribegiei. Gloria lui Mihai Eminescu ar fi fost
poate mai puţin semnificativă, dacă n-ar fi luat şi el
parte, de peste veac, la tragedia neamului românesc.
II.
Ce înseamnă pentru noi toţi, poezia, literatura şi
gândirea politică a lui Eminescu, o ştim, şi ar fi zadarnic
s-o amintim încă o dată. Tot ce s-a creat după el, de la
Nicolae Iorga şi Tudor Arghezi până la Vasile Pârvan,
Nae Ionescu şi Lucian Blaga, poartă pecetea geniului
sau măcar a limbii eminesciene. Rareori un neam întreg
s-a regăsit într-un poet cu atâta spontaneitate şi atâta
fervoare cu care neamul românesc s-a regăsit în opera
lui Eminescu. Îl iubim cu toţi pe Creangă, îl admirăm pe
Haşdeu, învăţăm să scriem de la Odobescu, îl respectăm
pe Titu Maiorescu şi anevoie putem lăsa să treacă mult
timp fără să-l recitim pe Caragiale. Dar Eminescu este,
pentru fiecare din noi, altceva. El ne-a relevat alte zări
şi ne-a făcut să cunoaştem altfel de lacrimi.
El şi numai el, ne-a ajutat să înţelegem bătaia inimii.
El ne-a luminat înţelesul şi bucuria nenorocului de a fi
român.
III.
Pentru noi, Eminescu nu e numai cel mai mare poet al
nostru şi cel mai strălucit geniu pe care l-au zămislit
pământul, apele şi cerul românesc. El este, într-un
anumit fel, întruparea însăşi a acestui cer şi a acestui
pământ, cu toate frumuseţile, durerile şi nădejdile
crescute din ele. Noi cei de aici, rupţi de pământ şi de
neam, regăsim în tot ce-am lăsat în urmă, de la văzduhul
munţilor noştri şi de la melancolia mării noastre, până
la cerul nopţii româneşti şi teiul înflorit al copilăriei
noastre. Recitindu-l pe Eminescu, ne reîntoarcem ca
într-un dulce somn, la noi acasă.
Întreg Universul nostru îl avem în aceste câteva zeci de
pagini pe care o mână harnică le-a tipărit şi le împarte
astăzi în cele patru colţuri ale lumii, peste tot unde ne-a
împrăştiat pribegia. Păstraţi-le bine; este tot ce ne-a
mai rămas neîntinat din apele, din cerul şi din pământul
nostru românesc.
Mircea Eliade
Paris, septembrie 1949”
*
Monica Lovinescu despre Mihai Eminescu.
În opera Monicăi Lovinescu - care a
fost o operă de exil și anume una de exil
combatant anticomunist și antitotalitar
- , există fără doar și poate un model al
vieții literare românești, dar și al spiritului
românesc însuși, și acela se numește Mihai
Eminescu.
Obligată fără voie să aleagă nu revenirea în
România ci exilul la Paris în anul 1948, în timp ce
mama sa, Ecaterina Bălăcioiu ex-Lovinescu, rămâne
ostatică în România bolșevizată, Monica Lovinescu e
confruntată încă din primele luni de exil cu o severă
depresie post-traumatică, despre care mărturisește nu
o dată în memorii și jurnale 2. Salvarea a venit din
forța acestei personalități ieșite din comun, din viața
intelectuală atent şlefuită încă din copilărie: a contat
educația oferită de E. Lovinescu și de mama autoarei,
Ecaterina Bălăcioiu, bazată pe dialog și pe modele alese
în spiritul valorilor și al unei etici culturale ireproșabile,
astfel că toate acestea creează un scut în faţa clivajului şi
a tentaţiei suicidare declanșate după despărțirea brutală
și de mamă, și de țară. Monica Lovinescu se va raporta
la tipare culturale şi la reperele etice sigure, reuşind să
tracteze cu bine la mal sufletul încărcat de tragediile
exilului; celei condamnate să asiste, neputincioasă,
dincolo de Cortina de Fier, la agonia şi la moartea
nemeritată a mamei, după ce îşi pierduse timpuriu şi
tatăl, viaţa îi oferise un proiect de compensare prin fapte
şi atitudini concrete, de salvare a altor vieţi închise în
Gulagul românesc.
Exilul românesc occidental din acei ani era
format din mulți intelectuali de elită și dintr-un corp
2 „ De la Cioran învăţasem că cel mai sigur mijloc de a nu
te sinucide este s-o doreşti patetic în scris. Însă nu aveam vitalitatea
lui Cioran la care negaţia era jubilatorie. De la o întâlnire cu el, plecai
revigorat şi aproape încrezător în virtuţile…optimismului” (Monica Lo-
vinescu, La apa Vavilonului, Ed. Humanitas, 1999, p. 55). La 7 mai
1949, autoarea nota că „sinuciderea revine prea insistent în Jurnalul
acelor ani pentru a nu o repune în contextul ei: obsesiile mele recu-
rente: moartea (încă din copilărie), fâşâitul timpului (îl ocolisem cu grijă
pe plângăreţul Lamartine, ceea ce nu mă împiedica să-i caut ecoul în
toate bibliotecile), ideea fixă a ireversibilei treceri”.