Background Image
Previous Page  9 / 24 Next Page
Information
Show Menu
Previous Page 9 / 24 Next Page
Page Background

ROMANIANTIMES

Cultură

9

Mihai Şora. Amiaza prezenţei

de Andrei PLEȘU

Ieri, 7 noiembrie, dl Mihai Şora a împlinit

102 ani. E unul dintre cei mai misterioşi

oameni pe care i-am întînit. Simplu, dar

indescifrabil. Cordial, dar singuratic.

Echilibrat între dinamica interogativităţii

şi buna aşezare a surîsului. Îi doresc mulţi

ani şi mă bucur să-i reamintesc, omagial,

textul pe care i l-am dedicat la aniversarea

centenarului.

Adăugînd un pasaj din Emil Cioran, pe care

mi l-asemnalat fostulmeucolegde redacţie,

dl Matei Pleşu… Iată-l:

„Dacă ar fi rămas

la Paris, [Mihai Şora] ar fi scris cărţi, ar fi

urmat o carieră universitară, ar fi dus, în

cele din urmă, o existenţă oarecare; acolo

[în România], a înţeles, după douăzeci de

ani de tăcere – şi ce tăcere! – lucruri la care

nici măcar n-ar fi visat, dacă ar fi rămas

aici.“ (E.M. Cioran, Cahiers, ianuarie

1967)

Între toţi „interbelicii“ pe care am avut

onoarea şi şansa de a-i cunoaşte, Mihai

Şora face o figură aparte. Prestigiul său

printre generaţiile mai tinere a rămas,

decenii întregi, constant, cristalin, infailibil.

Şi asta fără legătură directă cu opera sa –

declarată de mulţi ca fiind greu accesibilă

–, fără legătură cu vreo oralitate abundent-

scînteietoare, fără legătură cu o traiectorie

publică spectaculoasă. S-ar zice că Mihai

Şora a obţinut un statut unic, fără efortul

de a „livra“ masiv şi ritmic, în felul în

care au făcut-o alţi „congeneri“ ai săi. (…)

Care e secretul acestei inclasabile reuşite?

De unde vine aura personajului, de vreme

ce nici el, nici cei care îl iubesc nu invocă

monumentale argumente „palpabile“,

performanţe exterioare asociate, de regulă,

clişeelor curente ale succesului? (…) Omul

e, totuşi, înconjurat de o sumedenie de

admiratori devotaţi, de toate categoriile. Nu

e doar pe placul cîtorvafilozofi sibilinici sau

al cîtorva „intimi“ îndrăgostiţi. Îl omagiază

fidel scriitori, artişti plastici, teologi,

intelectuali de toate soiurile, pe scurt, mai

toată lumea care are sau a avut de-a face cu

el. Cum se explică o asemenea „carieră“?

Nu sînt capabil să dau un răspuns prompt

şi definitiv. Dar am găsit în chiar textele lui

Mihai Şora o formulă care, folosită în alt

context, mi se pare un început de drum în

încercarea mea de a înţelege. Formula este

„amiaza prezenţei“. Mihai Şora are harul,

mai puţin răspîndit decît ne închipuim,

de a fi, în sens deplin, o prezenţă. Vie,

absorbantă, inspiratoare, adevărat zenit al

împliniriiexistenţiale,fărăretoricăsolemnă,

fără gesticulaţie magisterială, fără pompă

iniţiatică. Uzul cotidian al limbii noastre

atribuie cuvîntului „prezenţă“ sensuri

contradictorii. Avem, pe de o parte, „a face

act de prezenţă“, ceea ce înseamnă pur şi

simplu „a fi de faţă“ fără vreo implicare

specială, dar avem şi „prezenţă de spirit“,

adică facultatea de a reacţiona spontan,

adecvat şi rapid, la o anumită împrejurare.

În cazul luiMihai Şora, conturul termenului

„prezenţă“ se amplifică şi se nuanţează.

Simplul „act de prezenţă“ devine „acţiune

prin prezenţă“, cu alte cuvinte nu un mod

incolor de a te defini spaţial, ci un mod

de a fi şi de a face, un mod de a interveni,

de a influenţa prin autoritatea şi stilistica

prezenţei tale lumea din jur. Iar prezenţa

de spirit e prezenţă a spiritului înţeleasă

ca reper, ca indicaţie de orientare. O cheie

posibilă a „iradierii Şora“ este capacitatea

lui, înnăscută poate, dar şi meşteşugit

prelucrată, de a determina discret, prin

simpla sa prezenţă, buna situare a celuilalt.

O prezenţă plină, o „amiază a prezenţei“,

îl obligă pe interlocutor să devină şi el,

sub raza ei, o prezenţă. Am scris, altădată,

despre tăcerile lui Mihai Şora. Insist asupra

faptului că tăcerea adevărată, tăcerea unei

prezenţeautentice,nuepasivitaterăbdătoare

şi inertă, ci e virtutea de a asculta, expresie

a disponibilităţii lăuntrice, asceză a atenţiei.

Mihai Şora a fost şi este, pentrumulţi dintre

cei care îi sînt în preajmă, singurul sau unul

dintre cei foarte puţini care ştiu să-i asculte

participativ, să le stimuleze comunicarea

de sine, să fie solidar cu incertitudinile şi

căutările lor.

8.11.2018

/dilemaveche.ro

Alegerile parţiale din 2018 s-au terminat şi iată ce putem spune cu siguranță despre cum

vor evolua lucrurile doi ani de-acum încolo, până la alegerile generale din 2020 (când

președintele Donald Trump va fi reales).

Liberalii și mass-media au dorit ca toată lumea să creadă că în 2018 va fi un val democrat

de tip tsunami. N-a fost să fie.

La alegerile parţiale din 1994 președintele democrat Bill Clinton a pierdut 54 de locuri la

CameraReprezentanţilor, 8 locuri laSenat și 10poziţii deguvernator.

https://en.wikipedia

.

org/wiki/United_States_elections,_1994Atunci a fost, într-adevăr, un tsunami.

La alegerile parţiale din 2010 președintele democrat BarackObama a pierdut 63 de locuri

la Cameră, 6 locuri la Senat și 29 poziţii de guvernator.

https://en.wikipedia.org/wiki/

United_States_elections,_2010 Un tsunami și mai mare.

La alegerile parţiale din 2018 președintele republican Donald Trump a pierdut cu 50%

mai puţin la Cameră (confirmând precedentele istoriei), și-a extins simţitor majoritatea

din Senat, în timp ce numărul poziţiilor de guvernatori rămâne divizat. Ce emai important

e că președintele a câștigat poziţii-cheie de guvernatori în state moderate (precumFlorida

și Ohio), un factor extrem de important pentru realegerea sa din anul 2020. https://

en.wikipedia.org/wiki/United_States_elections

,_2018

Deci, niciun tsunami în 2018. Mai degrabă amputea vorbi de un “val verde”, în condiţiile

în care democrații aupompat sume enorme de bani pentru candidaţii lor, cu rezultate deloc

spectaculoase. În Texas și Georgia, de exemplu, candidaţii democraţi pentru posturile de

senator şi, respectiv, guvernator, au eşuat.

Desigur, liberalii și presa aservită lor vor continua să se laude până în 2020 cumajoritatea

lor din Camera Reprezentanţilor. Ce înseamnă, în realitate, acest lucru?

În ciuda înfrângerii temporare și relative de la Cameră, preşedintele Trump are motive

de optimism. Republicanii din Cameră nu i-au fost niciodată loiali sută la sută. Mulți

dintre ei erau oricum republicani doar cu numele, alţii erau făţiş contra lui Trump, iar

alţii erau prea moderaţi pentru politicile reformiste ale președintelui. Mulţi din ei au decis

nici să nu mai candideze pentru aceste alegeri, cel mai bun exemplu fiind preşedintele

republican al Camerei Reprezentanţilor, deputatul Paul Ryan.

E aceasta o dovadă de loialitate faţă de preşedinte? Greu de crezut. Aceşti republicani au

decis să renunțe la reînnoireamandatelor lor şi, implicit, la responsabilitateacare le revenea

în faţa alegătorilor, aceea de a susține o reformă de substanţă a societății americane. Ei

făceau parte din categoria de politicieni care doar promiteau că rezolvă lucrurile. Iar când

președintele Trump a început cu adevărat să rezolve lucrurile, au început să îl urască

pentru asta. Multe din locurile lăsate vacante de ei au fost câștigate de democrați, care aşa

au reușit să îşi obțină majoritatea la Cameră (şi, destul de interesant, nu au avut parte nici

de atacurile cibernetice ruseşti acolo unde au câştigat!).

Vestea bună e că restul de republicani, majoritatea aleși la 6 noiembrie 2018, sunt acum

mult mai loiali președintelui, iar acesta se poate baza, într-adevăr, pe ei. Republicani

de genul lui Paul Ryan, Bob Corker sau Jeff Flake, notorii prin rezistenţa lor faţă de

preşedinte, au dispărut în mare parte din Congresul SUA.

Există și alte vești bune (pe care le prezic că se vor întâmpla).După euforia post-electorală,

Alegerile parţiale Statele Unite – 2018: Aspecte pozitive

de Tiberiu DIANU

democrații dinCameră vor descoperi că numai sunt așa de uniți după ce au ajuns la putere.

Cum se vor împăca oare democraţii rezervişti militari cu zănatecii lor colegi socialişti? Va

fi fascinant de urmărit.

Datorită expansiunii numărului de locuri din Senat câştigate de republicani, primadonele

republicane vor dispărea. Vor apărea, în schimb, primadonele democrate de la Cameră. Şi

nu toate aceste noi primadone o vor dori pe lidera Nancy Pelosi ca preşedintă a Camerei.

Şi nici nu vor vota automat proiectele de legi ale colegilor lor de partid. Şi nici nu îl vor

demoniza non-stop pe președintele Trump, cum au făcut-o până acum. Și, cu siguranță,

nici nu vor respinge unele colaborările bipartizane.

Viitorul apropiat ne va spune dacă, în ultimă instanţă, democraţii temporar euforici vor

dori să îşi ia treaba în serios şi să legifereze sau, din contră, să continue să “reziste” (în

timp ce se află la putere) şi să îl investigheze pe preşedinte. Americanii le vor monitoriza

îndeaproape performanţa în următorii doi ani. Americanii sunt oameni de bun simţ şi ce

doresc ei sunt “locuri de muncă, nu locuri pentru gloate” (Jobs not Mobs) “Judecători

imparţiali gen Kavanaugh, nu caravane de imigranţi ilegali” (Kavanaugh not Caravans) şi

“rezultate, nu rezistenţă” (Results not Resist).

În concluzie, există multe motive serioase pentru care republicanii nu ar trebui să fie prea

pesimiști, după cum nici democrații nu ar trebui să fie prea optimiști.

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în varianta engleză în original şi varianta română în

traducere, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.