Romanian Times | Noiembrie 2018

9 / 24

ROMANIANTIMES
Cultură 9
Mihai Şora. Amiaza prezenţei
de Andrei PLEȘU
Ieri, 7 noiembrie, dl Mihai Şora a împlinit
102 ani. E unul dintre cei mai misterioşi
oameni pe care i-am întînit. Simplu, dar
indescifrabil. Cordial, dar singuratic.
Echilibrat între dinamica interogativităţii
şi buna aşezare a surîsului. Îi doresc mulţi
ani şi mă bucur să-i reamintesc, omagial,
textul pe care i l-am dedicat la aniversarea
centenarului.
Adăugînd un pasaj din Emil Cioran, pe care
mi l-asemnalat fostulmeucolegde redacţie,
dl Matei Pleşu… Iată-l: „Dacă ar fi rămas
la Paris, [Mihai Şora] ar fi scris cărţi, ar fi
urmat o carieră universitară, ar fi dus, în
cele din urmă, o existenţă oarecare; acolo
[în România], a înţeles, după douăzeci de
ani de tăcere – şi ce tăcere! – lucruri la care
nici măcar n-ar fi visat, dacă ar fi rămas
aici.“ (E.M. Cioran, Cahiers, ianuarie
1967)
Între toţi „interbelicii“ pe care am avut
onoarea şi şansa de a-i cunoaşte, Mihai
Şora face o figură aparte. Prestigiul său
printre generaţiile mai tinere a rămas,
decenii întregi, constant, cristalin, infailibil.
Şi asta fără legătură directă cu opera sa –
declarată de mulţi ca fiind greu accesibilă
–, fără legătură cu vreo oralitate abundent-
scînteietoare, fără legătură cu o traiectorie
publică spectaculoasă. S-ar zice că Mihai
Şora a obţinut un statut unic, fără efortul
de a „livra“ masiv şi ritmic, în felul în
care au făcut-o alţi „congeneri“ ai săi. (…)
Care e secretul acestei inclasabile reuşite?
De unde vine aura personajului, de vreme
ce nici el, nici cei care îl iubesc nu invocă
monumentale argumente „palpabile“,
performanţe exterioare asociate, de regulă,
clişeelor curente ale succesului? (…) Omul
e, totuşi, înconjurat de o sumedenie de
admiratori devotaţi, de toate categoriile. Nu
e doar pe placul cîtorvafilozofi sibilinici sau
al cîtorva „intimi“ îndrăgostiţi. Îl omagiază
fidel scriitori, artişti plastici, teologi,
intelectuali de toate soiurile, pe scurt, mai
toată lumea care are sau a avut de-a face cu
el. Cum se explică o asemenea „carieră“?
Nu sînt capabil să dau un răspuns prompt
şi definitiv. Dar am găsit în chiar textele lui
Mihai Şora o formulă care, folosită în alt
context, mi se pare un început de drum în
încercarea mea de a înţelege. Formula este
„amiaza prezenţei“. Mihai Şora are harul,
mai puţin răspîndit decît ne închipuim,
de a fi, în sens deplin, o prezenţă. Vie,
absorbantă, inspiratoare, adevărat zenit al
împliniriiexistenţiale,fărăretoricăsolemnă,
fără gesticulaţie magisterială, fără pompă
iniţiatică. Uzul cotidian al limbii noastre
atribuie cuvîntului „prezenţă“ sensuri
contradictorii. Avem, pe de o parte, „a face
act de prezenţă“, ceea ce înseamnă pur şi
simplu „a fi de faţă“ fără vreo implicare
specială, dar avem şi „prezenţă de spirit“,
adică facultatea de a reacţiona spontan,
adecvat şi rapid, la o anumită împrejurare.
În cazul luiMihai Şora, conturul termenului
„prezenţă“ se amplifică şi se nuanţează.
Simplul „act de prezenţă“ devine „acţiune
prin prezenţă“, cu alte cuvinte nu un mod
incolor de a te defini spaţial, ci un mod
de a fi şi de a face, un mod de a interveni,
de a influenţa prin autoritatea şi stilistica
prezenţei tale lumea din jur. Iar prezenţa
de spirit e prezenţă a spiritului înţeleasă
ca reper, ca indicaţie de orientare. O cheie
posibilă a „iradierii Şora“ este capacitatea
lui, înnăscută poate, dar şi meşteşugit
prelucrată, de a determina discret, prin
simpla sa prezenţă, buna situare a celuilalt.
O prezenţă plină, o „amiază a prezenţei“,
îl obligă pe interlocutor să devină şi el,
sub raza ei, o prezenţă. Am scris, altădată,
despre tăcerile lui Mihai Şora. Insist asupra
faptului că tăcerea adevărată, tăcerea unei
prezenţeautentice,nuepasivitaterăbdătoare
şi inertă, ci e virtutea de a asculta, expresie
a disponibilităţii lăuntrice, asceză a atenţiei.
Mihai Şora a fost şi este, pentrumulţi dintre
cei care îi sînt în preajmă, singurul sau unul
dintre cei foarte puţini care ştiu să-i asculte
participativ, să le stimuleze comunicarea
de sine, să fie solidar cu incertitudinile şi
căutările lor.
8.11.2018
Alegerile parţiale din 2018 s-au terminat şi iată ce putem spune cu siguranță despre cum
vor evolua lucrurile doi ani de-acum încolo, până la alegerile generale din 2020 (când
președintele Donald Trump va fi reales).
Liberalii și mass-media au dorit ca toată lumea să creadă că în 2018 va fi un val democrat
de tip tsunami. N-a fost să fie.
La alegerile parţiale din 1994 președintele democrat Bill Clinton a pierdut 54 de locuri la
CameraReprezentanţilor, 8 locuri laSenat și 10poziţii deguvernator. .
org/wiki/United_States_elections,_1994Atunci a fost, într-adevăr, un tsunami.
La alegerile parţiale din 2010 președintele democrat BarackObama a pierdut 63 de locuri
la Cameră, 6 locuri la Senat și 29 poziţii de guvernator.
United_States_elections,_2010 Un tsunami și mai mare.
La alegerile parţiale din 2018 președintele republican Donald Trump a pierdut cu 50%
mai puţin la Cameră (confirmând precedentele istoriei), și-a extins simţitor majoritatea
din Senat, în timp ce numărul poziţiilor de guvernatori rămâne divizat. Ce emai important
e că președintele a câștigat poziţii-cheie de guvernatori în state moderate (precumFlorida
și Ohio), un factor extrem de important pentru realegerea sa din anul 2020. https://
,_2018
Deci, niciun tsunami în 2018. Mai degrabă amputea vorbi de un “val verde”, în condiţiile
în care democrații aupompat sume enorme de bani pentru candidaţii lor, cu rezultate deloc
spectaculoase. În Texas și Georgia, de exemplu, candidaţii democraţi pentru posturile de
senator şi, respectiv, guvernator, au eşuat.
Desigur, liberalii și presa aservită lor vor continua să se laude până în 2020 cumajoritatea
lor din Camera Reprezentanţilor. Ce înseamnă, în realitate, acest lucru?
În ciuda înfrângerii temporare și relative de la Cameră, preşedintele Trump are motive
de optimism. Republicanii din Cameră nu i-au fost niciodată loiali sută la sută. Mulți
dintre ei erau oricum republicani doar cu numele, alţii erau făţiş contra lui Trump, iar
alţii erau prea moderaţi pentru politicile reformiste ale președintelui. Mulţi din ei au decis
nici să nu mai candideze pentru aceste alegeri, cel mai bun exemplu fiind preşedintele
republican al Camerei Reprezentanţilor, deputatul Paul Ryan.
E aceasta o dovadă de loialitate faţă de preşedinte? Greu de crezut. Aceşti republicani au
decis să renunțe la reînnoireamandatelor lor şi, implicit, la responsabilitateacare le revenea
în faţa alegătorilor, aceea de a susține o reformă de substanţă a societății americane. Ei
făceau parte din categoria de politicieni care doar promiteau că rezolvă lucrurile. Iar când
președintele Trump a început cu adevărat să rezolve lucrurile, au început să îl urască
pentru asta. Multe din locurile lăsate vacante de ei au fost câștigate de democrați, care aşa
au reușit să îşi obțină majoritatea la Cameră (şi, destul de interesant, nu au avut parte nici
de atacurile cibernetice ruseşti acolo unde au câştigat!).
Vestea bună e că restul de republicani, majoritatea aleși la 6 noiembrie 2018, sunt acum
mult mai loiali președintelui, iar acesta se poate baza, într-adevăr, pe ei. Republicani
de genul lui Paul Ryan, Bob Corker sau Jeff Flake, notorii prin rezistenţa lor faţă de
preşedinte, au dispărut în mare parte din Congresul SUA.
Există și alte vești bune (pe care le prezic că se vor întâmpla).După euforia post-electorală,
Alegerile parţiale Statele Unite – 2018: Aspecte pozitive
de Tiberiu DIANU
democrații dinCameră vor descoperi că numai sunt așa de uniți după ce au ajuns la putere.
Cum se vor împăca oare democraţii rezervişti militari cu zănatecii lor colegi socialişti? Va
fi fascinant de urmărit.
Datorită expansiunii numărului de locuri din Senat câştigate de republicani, primadonele
republicane vor dispărea. Vor apărea, în schimb, primadonele democrate de la Cameră. Şi
nu toate aceste noi primadone o vor dori pe lidera Nancy Pelosi ca preşedintă a Camerei.
Şi nici nu vor vota automat proiectele de legi ale colegilor lor de partid. Şi nici nu îl vor
demoniza non-stop pe președintele Trump, cum au făcut-o până acum. Și, cu siguranță,
nici nu vor respinge unele colaborările bipartizane.
Viitorul apropiat ne va spune dacă, în ultimă instanţă, democraţii temporar euforici vor
dori să îşi ia treaba în serios şi să legifereze sau, din contră, să continue să “reziste” (în
timp ce se află la putere) şi să îl investigheze pe preşedinte. Americanii le vor monitoriza
îndeaproape performanţa în următorii doi ani. Americanii sunt oameni de bun simţ şi ce
doresc ei sunt “locuri de muncă, nu locuri pentru gloate” (Jobs not Mobs) “Judecători
imparţiali gen Kavanaugh, nu caravane de imigranţi ilegali” (Kavanaugh not Caravans) şi
“rezultate, nu rezistenţă” (Results not Resist).
În concluzie, există multe motive serioase pentru care republicanii nu ar trebui să fie prea
pesimiști, după cum nici democrații nu ar trebui să fie prea optimiști.
NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în varianta engleză în original şi varianta română în
traducere, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.