Romanian Times | Noiembrie 2019

10 / 24

ROMANIANTIMES
VLADIMIR TISMĂNEANU 10
Brașov 1987. Începutul sfârșitului
În 1987, regimul comunist din România se caracteriza
printr-o politică economică aberantă, prin politici
antisociale de înfometare a populației, prin autarhie
financiară, prin represiuni polițienești la nivelul întregii
societăți și printr-un cult al personalității fără egal în
Europa acelui deceniu. Universal detestat, evident cu
excepția nomenclaturii și a Securității, regimul bicefal
reprezentat de Nicolae și Elena Ceaușescu încerca să
pună în aplicare scenariul comunismului dinastic.
Mezinul cuplului prezidențial, Nicu Ceaușescu, pe
atunci prim-secretar al Comitetului Județean PCR din
Sibiu, era pregătit să-i succeadă tatălui său în fruntea
unei formațiuni care căpătase dimensiuni elefantiazice, dar care își pierduse orice urmă de
demnitate instituțională.
De la o zi la alta se anunțau măsuri tot mai umilitoare pe linia scăderii nivelului de trai, a
unei permanente curbe de sacrificiu. Documentele de partid evocau triumfalist Platforma
Program din 1974, apoteoza promisiunilor demagogice ale PCR, spre disperarea
românilor care se confruntau cu această degringoladă universală. Venirea la putere a lui
Mihail Gorbaciov în martie 1985 și reformele radicale cunoscute sub numele de glasnost
și perestroika au catalizat mișcări sociale în toate țările Blocului Sovietic. În România,
minerii din Valea Jiului organizaseră în august 1977 o grevă transformată într-o acțiune
colectivă anticomunistă. Tot în 1977, avusese loc acțiunea lui Paul Goma pentru drepturile
omului și se formaseSLOMR(SindicatulLiber alOamenilorMuncii dinRomânia).Aceste
inițiative au fost însă reprimate fără milă din ordinul lui Ceaușescu și al mamelucilor săi
din Comitetul Politic Executiv. Un regim care se pretindea al clasei muncitoare nu a ezitat
să recurgă la represalii împotriva rezistenței anticomuniste a muncitorilor români. Fațada
propagandistică era contrazisă flagrant de realitatea teroristă.
La mijlocul anilor ’80, înăsprirea politicii economice dezastruoase și starea generală de
nemulțumire au creat o situație revoluționară în România. O glumă din epocă spunea că,
iritat fiind de pasivitatea revoluționară a românilor, dictatorul Ceaușescu și-a propus să
remedieze această carență. Într-adevăr, toate deciziile luate în acei ani dovedeau orbire
politică și sadism social. În aceste condiții a avut loc pe 15 noiembrie 1987 revolta
muncitorească de la Brașov.
Îmi amintesc perfect știrile agențiilor de presă din acele zile legate de prezența a mii de
oameni pe străzile orașului de la poalele Tâmpei, de asaltul asupra clădirii Comitetului
Județean, de arderea portretelor lui Ceaușescu. Străzile erau evident populate nu doar
de adversarii regimului, dar și de cozile de topor ale acestuia, securiștii în civil care îi
fotografiau pe demonstranți așteptând clipa vendetei. Aceasta avea să vină foarte
curând, liderii mișcării anticomuniste au fost arestați, judecați și condamnați sub acuzații
contrafăcute. Unul dintre ei, Mircea Sevaciuc, a scris o carte pe această temă (am fost
onorat să o prefațez).
Pe 30 decembrie 1987, cotidianul New York Times a publicat articolul meu intitulat
„Tremors in Romania”, în care afirmamcă revolta de la Brașov amarcat în chip ireversibil
începutul sfârșitului dictaturii comuniste. În aceeași zi, la București, Elena Ceaușescu
rostea discursul aniversar la patru decenii de la proclamarea fraudei istorice și semantice
numită Republica Populară Română.
Informațiile despre revolta și represiunea de la Brașov au ajuns la cunoștința presei
occidentale, în primul rând grație scriitorului disident Vasile Gogea. Posturile de
radio occidentale care transmiteau către România au informat prompt despre aceste
evenimente.
/ 15.11.2019
Partidul fărădelegii naționale
Trei au fost evenimentele care au constituit păcatul
originar al regimului Ion Iliescu: a). teroriștii și pseudo-
procesul lui Ceaușescu; b). incidentele de la Târgu-
Mureș și formarea SRI; c). barbaria fasciilor de mineri
îndrumați de securiști în iunie 1990. Nici până astăzi,
veteranul bolșevic nu a exprimat vreun regret sau
vreo notă dubitativă în legătură cu vreunul din aceste
momente.
O amintire: Am ajuns la București pe 10 iunie 1990
împreună cu prietenul meu, disidentul Dan Petrescu,
am mers chiar în aceeași seară să văd ce mai rămăsese
din zona liberă de neocomunism. Am ajuns la Piața
Universității, era crepusculară, corturile greviștilor
foamei în fața Teatrului Național, o platformă de la care
se rosteau discursuri anti-FSN-iste în fața a cel mult o sută
de oameni: pe scurt, revoluția părea suspendată, uitată,
compromisă. Ion Iliescu și ai lui câștigaseră alegerile în
Duminica Orbului. Nu le ajungea însă ceea ce obținuseră,
voiau să îngenuncheze definitiv societatea civilă, presa
liberă, partidele democratice, invocând aberantul pretext
al facilitării circulației în Piața Universității (o stupiditate
desprinsădinabecedarul statului represiv). Iliescu,Roman
și ceilalți magnați neocomuniști au evacuat în chip violent
ceea ce mai rămăsese din masa protestatară. Au urmat
vânătoarea de vrăjitoare, instigarea la ură, demonizarea
studenților, a intelectualilor critici și a populației Roma,
toate ordonate și coordonate de la cel mai înalt nivel.
„Anarhia” a fost organizată pentru a suprima libertatea.
Forma mentală iliesciană a devenit tiparul pe care s-au
mulat experimentele Adrian Năstase, Victor Ponta și,
mai recent, Liviu Dragnea: dispreț pentru statul de drept,
samavolnicie, cultul liderului pseudo-carismatic, cinismul
paroxistic, corupția endemică.
Vorbim de fapt despre o contra-revoluție, o tentativă de
restaurare a monopolului partidului unic, în acest caz,
FSN. Forma mentală iliesciană a devenit tiparul pe care
s-au mulat experimenteleAdrian Năstase, Victor Ponta și,
mai recent, Liviu Dragnea: dispreț pentru statul de drept,
samavolnicie, cultul liderului pseudo-carismatic, cinismul
paroxistic, corupția endemică. FSN-ismul convertit
în PSD-ism este numele unei patologii politice a cărei
perpetuare reprezintă blestemul tranziției românești.
S-a redeschis recent (pentru a câta oară!?), după multe
și exasperante tergiversări, dosarul mineriadei din 13–15
iunie. Cum era previzibil, Ion Iliescu pretinde permanent
că n-a avut de-a face cu acea explozie de barbarie
organizată statal. Rămâne o minciună sfruntată. În fapt,
aparenta „anarhie” era rezultatul unui plan urzit de grupul
criptocomunist, cum l-a numit Corneliu Coposu (1914–
1995), format din Ion Iliescu, Petre Roman, Gelu Voican-
Voiculescu, Virgil Măgureanu, Mihai Chițac și Nicolae
S. Dumitru, mâna dreaptă, în epocă, a lui Ion Iliescu în
cadrul FSN. Un rol nefast l-a jucat Televiziunea ce-și
zicea „Liberă”, condusă în epocă de profesorul fesenist
RăzvanTheodorescu. Nu știmcare vor fi concluziile celor
care investighează aceste dosare. Știm însă că democrația
românească are nevoie de adevăr ca de aer.
Aparenta „anarhie” era rezultatul unui plan urzit de grupul
criptocomunist, cum l-a numit Corneliu Coposu (1914–
1995), format din Ion Iliescu, Petre Roman, Gelu Voican-
Voiculescu, Virgil Măgureanu, Mihai Chițac și Nicolae
S. Dumitru, mâna dreaptă, în epocă, a lui Ion Iliescu în
cadrul FSN.
Săpretinzi,precumIonIliescu,căafostdoar„contemporan
cu evenimentele” și că avea „niște răspunderi”, mi se pare
o sfidare incalificabilă a memoriei noastre și a bunului-
simț. Nu, Iliescu este direct și fără dubii responsabil
pentru acele „evenimente”, în fapt, o agresiune de o rară
brutalitate împotriva incipientei și atât de vulnerabilei
democrații. A complotat pentru lichidarea opoziției, a
presei democratice și a societății civile. Sub egida și cu
protecția lui, gangsterismul politic a făcut ravagii în
această nefericită țară.Aacționat ca un boss, ca un caid, ca
un mafioso deopotrivă fascist și comunist. Le-a mulțumit
public minerilor, i-a ridicat în slăvi. Avea mânecile
suflecate, poza în proletar, făcea spume la gură mințind
despre „fasciștii” din Piața Universității. Eram acolo, la
București, am văzut ce făcea și ce făceau oamenii lui.
Erau siniștri. Ca om politic, Iliescu avea obligația să apere
viața cetățenilor României, indiferent de opiniile lor. A
ales să o pună în pericol. A eșuat istoric și uman. A venit
clipa tragerii la răspundere.
Iliescu este direct și fără dubii responsabil pentru acele
„evenimente”, în fapt, o agresiune de o rară brutalitate
împotriva incipientei și atât de vulnerabilei democrații
Aexistat un moment, în 2003, când am crezut că a învățat
ceva din experiența democratică. Avusese loc alternanța
din 2006, România se pregătea să intre în NATO. M-am
angajat într-un dialog cu el sperând că va admite măcar
unele din erorile pe care le-a comis. Scrâșnind din dinți,
a recunoscut că mineriada din 13–15 iunie a fost ceva
„extra-legal”. Ori, mai precis, nu a negat că s-a recurs
la tehnici extra-legale. Dar n-a spus „ilegal”. S-a ferit
ca dracul de tămâie să numească crima drept ceea ce a
fost, adică fărădelege. A spus că „factorul extralegal” a
fost prezent și în timpul Revoluției din decembrie 1989.
(vezi Marele șoc din finalul unui secol scurt. Ion Iliescu în
dialog cu Vladimir Tismăneanu, Editura Enciclopedică,
2004, pp. 244-245). În iunie 1990, existau forțele legale
(armata, jandarmeria, poliția), dar Iliescu și camarila sa au
decis să aducă minerii.
La aproape trei decenii de la asalturile autoritariste, anti-
pluraliste, organizate de Ion Iliescu și oamenii săi...rămâne
urgentă confruntarea juridică, deschisă și onestă cu acele
samavolnicii
După care, la sfârșitul mandatului său l-a grațiat pe Miron
Cozma și l-a decorat pe Vadim Tudor. A atacat furibund
ComisiaPrezidențialăpentruAnalizaDictaturiiComuniste
din România. A continuat să falsifice, să calomnieze, să
mistifice. A rămas până în ziua de azi un negaționist.
La aproape trei decenii de la asalturile autoritariste,
anti-pluraliste, organizate de Ion Iliescu și oamenii săi,
inclusiv grupul de consilieri de la Cotroceni, între care
un rol crucial îl avea Iosif Boda (74 de ani), rămâne
urgentă confruntarea juridică, deschisă și onestă cu acele
samavolnicii.Mineriadadin iunie, continuare exacerbată a
celei din ianuarie 1990, a simbolizat revanșa celor pe care
Gabriel Liiceanu, în al său de neuitat Apel, i-a identificat
drept lichele. Departe de a face un pas înapoi, lichelele au
lovit năprasnic și au însângerat abia născuta democrație
românească. În niciuna din țările ieșite din comunism în
timpul anului revoluționar 1989 nu a avut loc o asemenea
oroare. A sosit, sper, momentul adevărului. Mai bine mai
târziu decât niciodată...
/ 11.11.2019