9 / 24
ROMANIANTIMES
Cultură
9
Ce ne desparte de normalitate
de Andrei PLEȘU
„Normalitatea“ pare o noțiune la îndemînă.
Înțelesul ei e, pentru tot omul, subînțeles.
Toți credem că știm ce e „normal“ și ce nu,
ce e „firesc“ omenește și socialmente și
ce e derapant, alături cu drumul, eventual
scandalos. Dar, tocmai pentru că ni se
pare că știm, nu mai reflectăm îndeajuns
asupra normalității „normalului“. Nu ne
mai neliniștește, nu ne mai irită aberația
cotidiană, suspensia regulilor elementare,
atmosfera bezmetică în care respirăm
spasmodic. Ba am ajuns chiar să luăm
„situațiunea“ drept „normală“. Asta-i
situația! Așa e viața! Să nu fim idealiști!
Să gîndim pozitiv, chiar dacă vîslim în
întuneric și insalubritate.
N-am de gînd să construiesc, într-un articol
de gazetă, o complexă teorie a normalității.
N-ar fi normal! Dar pot încerca să semnalez
măcar cîteva simptome (evidente, după
părerea mea) ale dezordinii, extrase din
experiența zilnică.
1. Inflația politicului. Într-o țară civilizată,
democratică, bine așezată – pe scurt,
„normală“ –, politica nu invadează
zgomotos interesul public. Nu e, zi de
zi, pe ecran. După alegeri, un guvern
responsabil intră în „rutina“ eficienței, iar
Opoziția – în rutina supravegherii critice.
Dar cetățeanul obișnuit își vede de treabă.
Sigur, nu devine orb și surd la ce se întîmplă
„la vîrf“, dar accentul interesului său curent
cade pe profesiune, carieră, familie, timp
liber, prieteni. Nu stă tot timpul cu ochii
pe cutare ministru, pe cutare parlamentar,
pe răfuielile de partid de pe scena publică
și din mass-media. Pentru că nu e nevoie.
Pentru că politicienii „normali“ își văd de
treabă în domeniul lor, ung competent,
fără tapaj, mecanismul bunei guvernări, al
bunei așezări materiale și comunitare a țării.
Faptul că trăim, efervescent, evenimentele
din arena puterii e o dovadă că am pierdut
sensul lucrurilor cu adevărat importante, că
nu mai focalizăm pe problematica proprie,
pe destinul propriu, ci pe tămbălăul exterior
al „vedetelor“ conducătoare. Cetățeanul
„normal“ nu e „zoon politikon“ decît
în momente de răscruce civilă: alegeri,
referendumuri, proteste țintite, legate de
eventuala periclitare a interesului general.
În rest, are alte preocupări. De aceea și-a
delegat decizia celor „aleși“: ca să-și vadă
de ale lui! Cînd însă „aleșii“ nu-și văd cum
trebuie de ale lor, atunci cetățenii se trezesc
sabotați în mobilizarea lor naturală spre
împlinirea de sine și trăiesc confiscați de
disfuncția „sistemului“. Politica devine axa
biografiilor noastre, în loc să lucreze discret
și eficient pentru a oferi contextul optim al
parcursului nostru existențial.
2. Politicul e prea prezent nu numai pentru
că preferă să funcționeze pe stadionul
răfuielii de paradă, în loc să rămînă în
atelierul administrației. E prea prezent și
din cauza proastei calități a reprezentanților
lui. Selecția cadrelor care ajung în vîrful
piramidei a devenit jalnică. Se vorbește
buruienos, răstit și incorect. Competiția
de idei e, de multă vreme, înlocuită de
îmbrînceală mitocănească, maniere de
birt, ținută plebee – pe scurt, vulgaritate. E
limpede că avem de a face cu „doamne“ și
„domni“ de mîna a treia, neșcoliți, prost-
crescuți, dizgrațioși. N-ar fi la locul lor nici
înfuncțiimaimodeste,marginale, anonime,
darămite în fruntea bucatelor. „Patrioți“ de
ocazie, care fac de rușine țara și pe locuitorii
ei decenți. Campioni lamediocritate fudulă.
Nuștiusăfieslujitori, ci,mereu, șefi.Numai
vorbim de incompetență tehnică, de CV-uri
vide, de afaceri veroase, alianțe de gașcă,
ambiție impudică, parvenitism. Principala
lor reușită este să se fi strecurat în față, fără
urmă de personalitate reală. Personalitatea
reală atrage fără efort, stîrnește și absoarbe
interesul public prin isprăvi profesionale
verificabile și coagulează spontan spiritul
comunitar, lăsîndu-l să prevaleze asupra
vanităților proprii. Falsa personalitate
nu face decît să se reverse egolatru
peste ceilalți, să-și sufoce, să-și intoxice
ambianța, în cursa ei nerușinată spre
afirmarea contrafăcută a sinelui propriu și
a intereselor lui meschine.
3. Un rol nefast în supraabundența
„divertismentului“ politic îl are, inevitabil,
presa. Ea decide, înmod interesat (și, pînă la
unpunct, justificabil, devreme ce trăieștedin
rating), ierarhia„știrilor“care trebuiepusepe
piață pentru amanipula și malforma psihicul
cititorilor. Nu informația și comentariul
calm, nu dezbaterea productivă, nu analiza
inteligentă par să domine „strategiile“
gazetărești curente (cu unele excepții). Ci
scandalul, partizanatul, derizoriul vîndut
ca „breaking“. În ziare și în studiourile de
televiziune sînt instalați de decenii cam
aceiași „specialiști“, înregimentați și deci
previzibili, sau pasionați de propria lor
„măestrie“. Oricum, cam știi dinainte ce
vor spune, în ce spațiu histrionic se vor
mișca. Unii zic mereu același lucru, alții zic
mereu pe dos decît zic toți ceilalți, ca să se
vadă că sînt ingenioși și independenți. În
rest, puzderie de fake news, sado-masochiste:
decese, agonii, crime, procese, răpiri, adultere,
bîrfe,hoții, catastrofemeteo,vrăjitoareprofetice,
parapsihologi cuplați la energii cosmice ș.a.m.d.
Materialgraspentruțațaautohtonă, casăaibăce
trăncăni laocafeluță sau lao țuică.
E, poate, cazul să adîncim lucrurile, să
căutăm surse mai subtile și mai diverse ale
neîncetatelor noastre crize de normalitate.
N-ar fi rău. Dar și să șlefuim fisurile
semnalate mai sus și tot ar fi ceva! Sau
să ne întrebăm și pe noi înșine, din cînd
în cînd, cum fentăm, conștient sau nu,
reperele bunului-simț, ale bunei cuviințe,
ale bunului gust. Ar fi un început…
6. Flori pentru un erou!
In aceiași lună, la o săptămână după
eliberarea mea din închisoare m-am dus
să o vizitez pe mama lui Adam așa cum îi
promisesem lui ultima dată. Era Duminică
pe la amiază: Am cumpărat un buchet
mare de flori și am urcat în autobuzul de
Beregsău.
Călătorii înghesuiți pe câteva scaune
vechi și rupte, erau tăcuți și amărâți: Mulți
fuseseră laorașdedimineațăcasă-șivândă la
piață puținele legume care le mai rămâneau
prin gospodărie.
Știam că bătrâna locuia, după cum
îmi spusese Adam, la marginea satului spre
frontiera cu Yugoslavia, dar știam că zona
era controlată tot timpul de miliție și de
grăniceri.
Cum apărea pe acolo un necunoscut,
era imediat arestat, îl duceau la postul de
miliție sau la pichetul de grăniceri, și îl
anchetau ore întregi. Omul nu scăpa de
acolo, decât dacă avea un cunoscut în sat
care să-l recunoască și să-l scoată de la ei.
Dacă nu avea motiv de vizită sau
de ședere în zona respectivă, îl arestau și-l
trimiteaudirectlaînchisoare,pentrutentativă
de trecerea a frontierei!
Acum, eu atrăgeam atenția mai puțin,
probabil pentru că aveam buchetul de flori:
Au trecut milițieni și grăniceri pe lângă
mine, dar nu m-a oprit nimeni și am ajuns la
casa bătrânei după masă. Am deschis puțin
poarta și am strigat:
PROTEZA DENTARĂ
(10)
- Nană Floare! Ești acasă?
Roy, a lătrat scurt la mine, dar am
strigat încet “Adam” și câinele a tăcut
imediat, sărind bucuros pemine de parcămă
cunoștea de mult.
I-ammângâiatbotulcatifelat:Eraunsplendid
exemplar de câine ciobănesc German cu
o blană de un negru impecabil. Bătrâna nu
era acasă, dar bănuiam că nu putea fi în altă
parte decât, la cimitirul satului.
Am plecat acolo, și am fost surprins să
văd mulțime de oameni de toate vârstele, ce
se plimbauagaleprincimitir!Aici, în liniștea
din jurul mormintelor, se schimbau în șoaptă
păreri despre politica regimului! Cimitirul,
era singurul loc, care le mai inspira ceva
siguranță!
Credeau că numai aici, nu erau
montatemicrofoane, dar se înșelau:Regimul
comunist avea urechi peste tot!
Am găsit-o repede pe bătrână lângă
mormântul familiei și m-am oprit tăcut la
câțiva pași în spatele ei: Țineam buchetul
de flori la piept, neîndrăznind încă să mă
apropii de ea.
Priveam cum rupea buruienile de pe
mormânt și apoi, a aranjat câteva flori într-
un borcan cu apă: Simțind că cineva se uită
la ea, s-a întors brusc și a dat cu ochii de
mine.
Am văzut că era mirată și timid, m-am
apropiatdeea,m-amprezentatșii-amspuscă
eramprietenul luiAdam, că ne-am cunoscut
în închisoare la Timișoara și am muncit aici
în localitate, în lagărul de muncă:
- O, Doamne! Și eu n-am știut că el era
Ioan Cârja - scriitor novelist româno-american
A publicat în România, la Lugoj, Timiș, ziarul VORBA, apoi mai multe cărți de nuvele, printre care: “CONTUR”, “AMERICA DOLARULUI GĂURIT”,
“FLĂCĂRI”, “PROTEZA DENTARĂ” și volumul de corespondență cu Președintele American Barack Obama, “VENI,VIDI,VICI”.
(continuare din numărul trecut)
așa aproape de casă. Nu mai știu nimic de el
de multă vreme și aș vrea să aflu că-i bine
și sănătos pe undeva. Am primit săptămâna
trecută de la cineva de aici din sat proteza
lui dentară și nu știu ce să cred: Oare mai
tăiește? Am îngropat-o aici, lângă crucea
tatălui său, Nu știu ce să mai zic! Cum o
vrea Dumnezeu, a șoptit bătrâna cu lacrimi
în ochi, privind spre cer apoi, mi-a arătat cu
mâna un loc lângă cruce.
- Proteza lui? Ce-i cu ea? Am întrebat
eu mirat și surprins.
Bătrânami-a destăinuit că dentistul din
sat i-aadusproteza luiAdam, pecareagăsise
în câmp la ferma de porci și mi-a povestit
că duminica trecută, seara pe întunerec,
împreună cu preotul, îngropaseră proteza în
pământ, chiar acolo lângă crucea bărbatului
ei, cu o scurtă slujbă de înmormântare.
Dacă Adam murise, rămânea totuși
ceva de la el acolo înmormântul familiei lor,
se gândea bătrâna, atunci când îi îngropase
proteza.
Dacă trăia, o să-i trimită într-o zi
vești de pe unde s-o afla, din Germania sau
America, așa cum făceau toți cei care plecau
și ajungeau acolo, mai spera ea.
Eram complet șocat, dar înțelegeam
starea sufletească a bătrânei: Imi era acum
greu să-i mai spun că de fapt eu venisem
acolo ca s-o încurajez și să-i aduc trista veste
căAdam al ei, fusese ucis!
Eram în încurcătură: Cumo să-i explic
moartea fiului ei acum: Oare o sămă creadă,
sau nu?Amaranjat buchetul de flori pe locul
unde era îngropată proteza, apoim-amîntors
încet spre bătrână și cu lacrimi în ochi am
cuprins-o în brațe, spunându-i îndurerat:
- Nană Floare, Dumnezeu să-l
odihnească în pace peAdam!Mă doare să-ți
spun că el a murit! Dar, a murit ca un erou,
căutându-și libertatea! A fost împușcat aici,
în câmpul de trifoi, peste drum de fermă,
când a încercat să scape din nou, fugind spre
graniță. Nimeni nu știe unde este îngropat
dar, poate că o să aflăm totuși într-o zi!
- Dumnezeu să-l odihnească, mi-a zis
ea plângând: Am știut că-mi aduci vestea
asta, când am văzut florile: Vreau să-i fac un
parastas aici încimitir, pestedouă săptămâni:
Ar fi bine să vii și dumneata, m-a rugat ea.
- O să vinNană Floare, dacă nu cumva
voi fi plecat, dincolo! Vreau să ajung și eu
acolo, în America, i-am spus eu, destul de
îngândurat: Ai grijă de dumneata! Acum
trebuie să plec acasă; mă așteaptă ai mei,
am continuat eu: E seară și e plin de miliție
și grăniceri pe aici peste tot: Mă pot aresta
în orice moment! Am autobuzul spre
Timișoara, peste câtevaminute: La revedere,
Nană Floare!
I-am făcut cu mâna și am plecat grăbit
spre poartă: Bătrâna m-a urmărit cu privirea
până am ieșit din cimitir. In jurul meu,
oamenii plecau și ei smeriți, spre casele lor.
Soarele se apropia încet de asfințit și
m-amîntors laTimișoara, cu același autobuz
vechi, ce scârțâia din toate încheeturile, iar
la radio, se transmiteau cântece patriotice!
Șoferul s-a uitat la mine mirat și văzându-
mă tuns scurt, ca un deținut, m-a întrebat în
șoaptă:
- Când dracu o să scăpăm de ăștia?
- Intr-o zi! I-am răspuns eu, făcându-i
complice cu ochiul.
VAURMA
05 -11.12.2019
/dilemaveche.ro