Romanian Times | Decembrie 2019

10 / 24

ROMANIANTIMES
VLADIMIR TISMĂNEANU 10
Despotism, fanatism și ideologie
Figură extrem de influentă a studiilor ruse, sovietice
și post-sovietice, istoricul Richard Pipes (1923–2018)
a detestat mereu modelele academice. Tocmai prin
curajul interpretativ al demersului său istoriografic
și prin utilizarea comprehensivă a informațiilor din
arhive, o carte precum Russia Under the Bolshevik
Regime a devenit într-adevăr clasică. Pentru regretatul
Pipes, ideile contează enorm în istorie, iar studierea
bolșevismului ca doctrină revoluționară, cu o logică
internă precisă, este menită să lumineze modul în
care s-a născut ceea ce numim, pe urmele lui Martin
Malia, partocrația ideocratică, o organizare în care
cultul Liderului se confundă cu acela al Partidului și al Istoriei. Era simultan idolatrie și
partolatrie într-o sinteză mistică învestmântată în limbaj scientist.
Verdictul lui Pipes era sever și merită o reflecție serioasă: Oricare le-ar fi fost intențiile,
bolșevicii au impus țării lor o tiranie cu efecte îngrozitoare asupra subiecților supuși
Marelui Experiment și asupra lumii. Profesorul emerit de la Harvard era departe de a
nutri simpatie pentru autocrația țaristă, dar refuza să-i atribuie o culpabilitate peste aceea
reală: acapararea patrimonială a tuturor treburilor statale, inclusiv economia și politica;
respingerea cooperării cu grupurile democratice, liberale ori conservatoare; idei și practici
obscurantiste, chiar reacționare. Dar, afirma Pipes, țarului chiar îi păsa de Rusia. Această
preocupare explica de ce Nikolai al II-lea („Nikolaska” cel atât de execrat de fondatorul
bolșevismului) nuadat ordin trupelor să-imasacrezepe revoltații dinPetrograd în februarie
1917 și a abdicat, în vreme ce bolșevicii conduși de Vladimir Lenin și Lev Troțki au
ordonat o sălbatică represiune împotriva insurecției marinarilor din Kronstadt, în martie
1921. Chiar și așa, Pipes considera că anul 1917 nu a reprezentat o ruptură completă cu
trecutul și că revoluționarii s-au amăgit pe ei înșiși crezând într-un așa-zis moment zero.
Pe de altă parte, în viziunea sa, marxismul ar fi fost doar un „combustibil”, o substanță
inflamabilă adăugată peste situația reală, dar înapoierea Rusiei era principala cauză pentru
calamitățile politice abătute asupra acestei țări în secolul XX.
Bolșevicii au profesat credința revoluționară (evident, de persuasiune marxistă), dar
preocuparea lor unică și fundamentală a fost puterea absolută. Cele două fixații, cea
ideologică și cea absolutistă, se intersectau în acest câmp de forțe care a distrus orice
urmă de pluralism în Rusia și a devenit un mereu expansionist sistem global. Pentru
Lenin și camarazii săi, Rusia era spațiul unde puteau să pună în aplicare experimentul
social al unui surogat de marxism combinat cu tradiția teroristă locală, indiferent de
prețul care urma a fi plătit pentru succesul acestor planuri liberticide.
Într-un capitol extrem de revelator despre comunism, fascism, și național-socialism,
Pipes se ocupa de geneza totalitarismului în Rusia lui Lenin. Între timp, subiectul a
devenit mai puțin spinos, există o întreagă literatură, inclusiv cartea lui Robert Gellately
despre era catastrofelor sociale, dar în anii ’90 era încă rar ca un gânditor de talia lui
Pipes să scrie fără inhibiții despre aceste similarități șocante. El argumenta astfel, în
chip convingător, că totalitarismele de extremă dreapta au importat și au adaptat tehnici
de control mental și de dominație de la Lenin și acoliții acestuia. Profund și riguros,
acest capitol este unul dintre cele mai serioase eforturi de a reconsidera însăși noțiunea
de totalitarism, un termen contestat de unii politologi și istorici din cauza asocierii sale
cu retorica Războiului Rece.
Sistemele totalitare, indiferent de unde se situează pe continuumul stânga-dreapta,
trăiesc într-o permanentă stare de urgență, născocesc perpetuu figuri ale inamicului
și invocă necesitatea anihilării fără milă a „verminei otrăvitoare”. Există, spre a relua
conceptul lui Zevedei Barbu, un cadru mental totalitar. Deși totalitarii bolșevici și
naziști au ajuns în cele din urmă la o încleștare mortală, substratul psihologiei acestor
mișcări de masă era, în fond, același (lucru scris, între alții, de Eric Hoffer și de Hannah
Arendt). La fel și înclinațiile lor ideologice, inspirate de teamă, anxietate și ură. Pipes
susține în magistrala sa lucrare că național-socialismul a învățat de la bolșevici tehnicile
revoluționare de îndoctrinare și mobilizare. Funcțiile „organului central” de presă,
Pravda și Völkischer Beobachter, putem spune, erau aceleași (Scînteia, Rudé právo,
Neues Deutschland, Trybuna Ludu, au fost versiuni locale ale Pravdei). Hitlerjugend
imita Komsomolul. Regimurile totalitare din Rusia, Italia și Germania aveau în comun
o caracteristică principală: o ostilitate viscerală în raport cu democrația liberală. Iar la
acest capitol, este incontestabil, prioritatea îi aparținea lui Lenin.
/ 11.12.2019
Sensibilitatea unică a lui Alex. Leo Șerban
Alex. Leo Șerban (1959–2011) a fost un prieten drag,
un om extraordinar, o ființă de o ardentă intensitate
etică, de o blândețe și de o candoare cum rar mi-a fost
dat să întâlnesc. Critic de film prin instinct și vocație,
era în egală măsură un intelectual de o modernitate
formidabilă, atent lapulsațiileaceeacenumimZeitgeist.
Tocmai pentru că era de o autenticitate profundă și
cât se poate de reală, îi repugna orice cabotinaj, orice
impostură, orice psitacism snob.
Leo era un critic de o sensibilitate unică și tocmai de aceea
de o mare vulnerabilitate. Am fost împreună patru zile la
NewYork îndecembrie 2010, ampetrecut serile împreună
cu el, cu Mihai Chirilov, cu Nae Caranfil, cu Corina
Șuteu și fiica ei Elvira, cu Oana Radu, cu Silvia Rogozea,
cu Monica Bârlădeanu și Bobby Păunescu, cu Tudor
Giurgiu, iar diminețile am avut șansa să fim împreună
cu Mariana Mihuț și Victor Rebengiuc. Împreună cu Leo
am prezentat la Festivalul de film românesc de la Tribeca
Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu, filmul lui Andrei
Ujică. Gândurile noastre convergeau, ne-am înțeles și ne-
am completat cum rar mi s-a mai întâmplat vreodată cu
cineva. Am văzut acolo filmul lui Cristi Puiu, Aurora, am
vorbit mult cu Leo după aceea despre similitudinile dintre
viziunea lui Puiu și aceea a lui Camus din L’Etranger.
Aceeași disperare a căderii irezistibile, aceeași solitudine
a trăirii ineluctabilei nefericiri, parte ghinion ontologic,
parte libertate a auto-distrugerii.
Într-o dimineață, ne-a scos un prieten să vedem galerii
pe Madison Avenue, apoi am mers în trei la Met. Acolo
ne-am întâlnit cu marele regizor de teatru Gabor Tompa.
Nu voi uita niciodată comentariile lui Leo în fața post-
impresioniștilor. Era mereu într-o alertă culturală și
morală. Când am scris pe Contributors despre acel
festival excepțional organizat de ICR New York, s-au
găsit unii să posteze mesaje sarcastice. Leo le-a răspuns
imediat. Intervenea, oricât de suferind era, pe varii
forumuri, risipindu-și energia pentru a taxa nesimțirea.
O făcea senin, cu umor, fără urmă de severitate enervată.
Tot de o briliantă seninătate a fost în timpul unui prânz
în Greenwich Village, unde am mers în trei, Leo, Corina
Șuteu și cumine. Vesteamorții sale (8 aprilie 2011) atât de
timpurii, atât de nedrepte, am aflat-o chiar în hotelul new-
yorkez („Jolly”) unde stătuserăm, cu un an înainte, Leo
și ceilalți oaspeți ai Festivalului. Este din nou decembrie,
opt ani mai târziu, și festivalul Corinei continuă într-un
NewYork care îi simte acut lipsa. Cu toții i-o simțim.
Noul val al filmului românesc îi datorează enorm lui
Leo. Curajul său estetic, viziunea de o prospețime și
de o profunzime impresionante, umorul său contagios,
bunătatea atât de firească a acestui om au făcut posibilă
schimbarea de paradigmă în interpretarea a ce poate aduce
original filmul românesc. Nu și-a propus poate acest
lucru, nu a anticipat câtă rezistență stupid-reacționară i se
va opune lui și celor care gândeau ca el.Afost criticul care
a asigurat o schimbare de direcție în discursul despre film
din România. Și-a asumat o condiție existențială pentru
care mulți în România (și nu doar acolo) nu au avut și nu
au înțelegere. A fost el însuși cu o bucurie a vieții menită
să ne întărească pe toți cei din jurul său. Mesajele sale pe
forumurile unde bântuiau marxiștii ludici și alți nostalgici
ai diverselor totalitarisme erau incisive, mordante, de un
haz irezistibil și, în fond, nimicitoare prin umor...
Detesta ascunzișurile lașe, camuflajele nedemne, era
întotdeauna bucuros când putea fi franc și direct. În fapt,
nu putea fi decât astfel: onest, transparent, franc și direct.
Așa au fost articolele sale din Dilema, din Idei în Dialog,
din alte reviste. Așa sunt toate scrierile sale. Așa a fost
prietenul nostru, neuitatul Leo. Mi-a vorbit despre magia
nocturnă din Buenos Aires, orașul în care alesese să-și
înceapă a sa despărțire de România. Mi-a promis că va fi
ghidul meu când și dacă voi ajunge vreodată la Lisabona,
alt oraș unde trăise și de care era îndrăgostit (nu mai
vorbesc de marea sa iubire care a fost NewYork-ul).
Îmi imaginez că acolo unde este Leo acum el poartă, în
fine, cu Susan Sontag, acea conversație pe care și-o va
fi visat despre film, imagine, fotografii, istorie, violență,
represiune (de orice fel), transgresiune, eliberare și
maladie ca mod de mântuire...
/ 09.12.2019
(continuare din pagina 8)
Importanța conștientizării identității creștine
la o viață nouă, trebuie mai întâi să mori. Fără cruce nu există mântuire. Pe tronul vieții
tale nu pot sta doi stăpâni. Odată mântuit, trebuie să lupți lupta cea bună până la capăt,
știind că în Hristos, ai totul necesar ca să fii biruitor. Deși dorința lui Dumnezeu este ca
toți să fie mântuiți și ca nici un om să piară, El dă libertate fiecărui om să aleagă.
Trăim vremuri tulburi, în care adevărul și minciuna s-au agitat așa de mult
împreună, că pentru o clipă ne-a dat impresia unei noi substanțe, ca și cum ar exista o cale
de mijloc. Dar văd că încet, încet, încep să se limpezească lucrurile. Odată cu presiunea
persecuției care vine peste creștini, chiar și aici înAmerica, unii au sărit rapid în oceanul
toleranței, acceptând păcatul ca normă, chiar înainte să le ajungă cuțitul la os. Dar văd și
creștini autentici, care merg pe cale cu Hristos, fiind gata să plătească prețul supunerii și
ascultării de Dumnezeu, oricare ar fi acela.
Este imperativ ca să cunoaștem Adevărul, căci doar Adevărul ne poate face
liberi. Dacă ai Adevărul, adică pe Domnul Isus, vei dori din toată inima ta să cunoști și să
trăiești în lumina Cuvântului Său. Vei dori să-ți cunoști identitatea ta în Hristos și cum se
materializează aceasta în toate aspectele trăirii tale pe pământ. Dacă nu ești cu adevărat
un creștin, nu uita, El te-a creat, ți-a dat viață, a plătit prețul răscumpărării tale cu scump
sângele Său și te așteaptă ca să-ți petreci eternitatea cu El, în splendoarea cerului Său, cu
neputință de descris sau de imaginat cumintea aceasta limitată. Cu ajutorul lui Dumnezeu,
vom continua în 2020 să aprofundăm alte aspecte ale identității creștine.
Tuturor cititorilor și colaboratorilor revistei RomanianTimes, vă doresc “La mulți
ani binecuvântați!”. Marinela BUZAȘ